Publică în mai multe reviste literare din România şi înainte şi după decembrie,1989. Ca elev al liceului din Tg. Frumos a publicat primele versuri în revista „Mioriţa”, revistă editată de acest liceu, în anul 1967 sub îndrumarea prof. Costin Merişca şi a poetului Emanoil Florens.
A primit, printre altele, următoarele premii:
Marele premiu la Festivalul Naţional de poezie de la Suceava „Nicolae Labiş”,1975,
Premiul revistei „Luceafărul”,1978,Premiul C.C. al U.T.C. 1985, Premiul ziarului „Scânteia tineretului” în anii;1978,1983,1987,Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova în anul 2000 pentru cartea de sonete „Umbra şi îngerul”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău pentru volumul de poeme „ Atlet moldav”,2005 ,Premiul de excelenţă pentru poezie patriotică, în 2005, de la revista „Oglinda literară”, Premiul revistei „Convorbiri literare”,2006,pentru critică literară, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru volumul de sonete Mormânt în metaforă”,2007,Premiul Salonului internaţional de carte de la Chişinău, pentru romanul „ Suburbii municipale –vol. II – Mormântul călugărului ioanit”,etc.
Poezia sa este tradusă în:
Spania, Franţa, Anglia,S.U.A, Elveţia, Ucraina,Rusia,Serbia,etc.
Cărţile publicate sunt:
„Nunta în sâmbure”,,Ed. Junimea,Iaşi,1974;
„Amiaza câmpiei”,Ed. Junimea,Iaşi1977,
„Sub zodia Traciei, Biblioteca „Opinia studenţească” Iaşi1979,”
„Sigiliul toamnei”,Ed. Junimea,Iaşi,1982,
„Neliniştea singurătăţii,Ed. Junimea,Iaşi,1987,
„Lecţie pe Ostrov”,Ed. Junimea,1995,
”Ingândurat ca muntele de sare”,
Ed. Helicon,Timişoara,1996,
”La porţile singurătăţii”, Ed. Junimea, Iaşi,1998,”
„Flori pentru Augusta”, Ed. Augusta, Timişoara,1999,
”Scoica sonoră”,Ed. Fides, Iaşi,1999,
„Umbra şi îngerul”,Ed.Augusta,Timişoara,2000,
”Ţăranul zidit”, ed. Miremis, Iaşi,2000,
”Feţele insomniei”, Ed. Augusta,Timişoara,2001,
„Muzeu de sate”, ed. Junimea Iaşi,2001,
”Coroanele împărăteşti”, Ed. Junimea, Iaşi,2003,
„Atlet moldav”,Ed. Augusta, Timişoara,2004,
„Melancolia şarpelui”,Ed. Alfa,Iaşi,2004,
„Privilegiul giulgiului”, Ed. Junimea;Iaşi,2005,
”Mormânt în metaforă”,Ed. Princeps- edit, Iaşi,2007,
„Foşnetul mătăsii în manuscrise”,Ed. „Convorbiri literare”, Iaşi,2007
şi romanele:
„Iadul de lux”,Ed. Junimea,Iaşi,2oo4,
„Suburbii municipale vol. I .”,Ed. Augusta, Timişoara, 2oo5, ,„Suburbii municipale vol. II – Mormântul călugărului ioanit”, Ed. Augusta, Timişoara,2007.
Au scris despre cărţile lui Emilian Marcu:
St.Aug.Doinaş, Constanţa Buzea, Al.Piru, Laurenţiu Ulici Liviu Leonte,Al.Dobrescu,A.D.Rachieru,Mihai Cimpoi, Tudor Palade, Tudor Ghideanu,C.Dram,Ioan Holban, Gheorghe Lupu, Corneliu Ştefanache, Emil Vasilescu, C. Pricop, Virgil Cuţitaru, Lucia Olaru Nenati,Simion Bărbulescu, Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Cecilia Popescu-Latiş, Ionel Necula, Marius Manta, Valeria Manta-Tăicuţu, Petre Scutelnicu, Simion Bărbulescu, Ion Beldeanu, Rodica Oprean,Ion Cozmei, Constantin Blănaru, Horia Zilieru, Ion Maftei (Flavus),Gabriela Ioniţă, Ioana Petraş, Adina Ungur, Gheorghe Secheşan, Liviu Grăsoiu,Al. Dobrescu, Călin Ciubotari, Dana Pitrop, Ion Rotaru, Viorel Dinescu, Nicolae Busuioc,Adrian Botez, Dumitru Spătaru, Daniel Corbu, Anca Negruţi, Liviu Apetroaiei, Bogdan Baghiu, George Bădărău,Vasile Constantinescu, Marcela Gafton, Constantin Mănuţă, Constantin Huşanu, Nicolae Panaite, Aurel Stefanachi, Petre Iscachi, Ludmila Bârsan,Ion Hurjui, Mariana Vârtosu,Doina Cernica, Valentin Talpalaru, Radu Tătărucă,Constantin Miu, Ion Roşioru,Diana Petrişor, Vasile Ciocârlan,Adrian Voica, Julieta Pendefunda, Constantin Parascan, Elena Olariu, Rodica Mureşan, Vasile Filip, etc.
Suburbii municipale - Aducerea cenuşii la templu pe Calea Ereticului
„ Las filei de jurnal plăcerea…” spuse a năduf Bătrânul Anticar atunci când îl văzu pe Zoroastro cum aduna de zor, cu măturica din păr de cămilă rostuită nopţi la rând când stătuse cu Danauto şi cu Batofix la Prisacă şi urmăreau cum sub zăpezile groase, de un stat de om şi chiar mai înalte, albinele trudeau, trudă mută dar eficientă,la împletirea cu miere a fagurilor burduhoşi, gemând de rod şi dulceaţă; Zoroastro aduna de zor de prin rosturile pardoselii râuleţele tăcute de litere, care mai de care mai frumos conturate, trudă de scrib,în tainiţele de nepătruns ale abaţiei,aşa cum îşi aminti şi Oswald Zaur Austriacul când îl văzu cum trudeşte, Zoroastro aduna literele şi le aşeza răbdător pe masa aceea de lemn,cioplită din bardă din trupul noduros al unui brad cu o sută de cercuri îmboldite în carnea-i plăcut lustruită, le aşeza ca pentru o mistică operaţie. „ Las filei de jurnal plăcerea…” era deviza cea mai sfântă, săpată cu dălţi minuscule, dălţi ce se puteau desluşi doar prin luneta lui Zoroastro ( între timp, cu de la sine putere, ştia că Primarul s-ar fi opus într-un fel sau în altul sau ar fi pus pe primul consilier să o rechiziţioneze în folosul suburbiilor, cu de la sine putere, luneta lui Comisiona devenise bunul lui); deviză săpată cu mare atenţie şi cu multă migală deasupra uşiţei de la intrare, săpată în piatră albă, lăsată anume goală, cu trup luminos, trup de fecioară,plăcut mirositor,încă nepângărit de pofte păgâne. Şi Zoroastro ştia despre această deviză şi încerca, cu chiu cu vai să o orânduiască din literele adunate cu măturica din păr de cămilă de prin rosturile ştiute dar mai ales neştiute ale pardoselii.
Şi de fapt chiar o operaţie era acea orânduire de litere în cuvinte, în propoziţii şi când se putea, dacă nu era cauza prea grea în fraze uşor unduitoare, doldora de sensuri şi de subânţelesuri. Când îşi aminti de subânţelesuri pe Zoroastro îl furnică ceva în creştetul capului, un fel de lovitură pe care nici nu avu cum, dar nici cu cine, să o comenteze. Primarul îi apăru brusc în memorie. „ Ce supun în memorie” îşi zise Zoroastro când Primarul este mereu acolo unde nici nu te aştepti,doar deodată trimişii lui, „emisari” cum le spunea, mai în glumă mai în serios ( de fapt nici nu-ţi puteai da seama când glumeşte sau când este serios), când îi cădea lui bine în şedinţele interminabile ale Consiliului local, apăreau ca din pământ,gata-gata să calce totul în picioare,”să rupă zăgazurile indolenţei şi ale nepăsării,că prea s-au întins la trai pe vătrai cei din suburbii şi proiectele mele ( şi mâna făcu o adevărată voltă peste întreaga încăpere şi peste capetele uşor aplecate, a respect sau a sfidare laşă)” cită ca din clasici unui din consilieri,fără a şti cineva că de fapt chiar acesta fusese mesajul pe care el dorea să-l transmită, doar îl repeta, cu pauze lungi, lăsând ce-i drept impresia că este al lui.
Şi de fapt chiar o operaţie era acea orânduire de litere în cuvinte, în propoziţii şi când se putea, dacă nu era cauza prea grea în fraze uşor unduitoare, doldora de sensuri şi de subânţelesuri. Când îşi aminti de subânţelesuri pe Zoroastro îl furnică ceva în creştetul capului, un fel de lovitură pe care nici nu avu cum, dar nici cu cine, să o comenteze. Primarul îi apăru brusc în memorie. „ Ce supun în memorie” îşi zise Zoroastro când Primarul este mereu acolo unde nici nu te aştepti,doar deodată trimişii lui, „emisari” cum le spunea, mai în glumă mai în serios ( de fapt nici nu-ţi puteai da seama când glumeşte sau când este serios), când îi cădea lui bine în şedinţele interminabile ale Consiliului local, apăreau ca din pământ,gata-gata să calce totul în picioare,”să rupă zăgazurile indolenţei şi ale nepăsării,că prea s-au întins la trai pe vătrai cei din suburbii şi proiectele mele ( şi mâna făcu o adevărată voltă peste întreaga încăpere şi peste capetele uşor aplecate, a respect sau a sfidare laşă)” cită ca din clasici unui din consilieri,fără a şti cineva că de fapt chiar acesta fusese mesajul pe care el dorea să-l transmită, doar îl repeta, cu pauze lungi, lăsând ce-i drept impresia că este al lui.
Emilian Marcu, sonetist
Emilian Marcu – „Mormânt în metaforă”
Exerciţiul de faţă fi-va unul mai ciudat măcar pentru faptul că nu a trecut prea mult timp de când în spaţiul aceleaşi reviste, Ateneu, semnalam apariţia unui alt volum de sonete semnat de ieşeanul Emilian Marcu. Cum spuneam, iată-mă reapărând la un interval de doar câteva luni cu o nouă recenzie Emilian Marcu la ultimul volum de poezii intitulat „Mormânt în metaforă”, editat de Princeps Edit în Iaşi. Nu ştiu cum aş putea justifica faptul că am ales atât de repede să mă opresc pentru a doua oară asupra domniei sale dacă nu aş fi avut certitudinea versului bine topit la inspiraţia muzelor. Iar dacă vorbim de sonete, maniera lui Emilian Marcu este de la depărtare clar recognoscibilă şi asta pentru că, de-a lungul unei adevărate cariere în lumea cuvintelor alese, autorul a ştiut cu ce să vină în faţă. Reamintindu-mi cele scrise cu prilejul volumului anterior, „Privilegiul giulgiului”, măcar pentru mine se naşte pentru un scurt moment teama ca nu cumva pe viitor poetul să se lase furat de un propriu tipar. Deşi nu s-a întâmplat încă, am vag sentimentul că pe undeva, în chip profilactic, autorului ar trebui să i se reamintească de către prietenii literari că nu are voie să cadă în propria pastişă. Spun asta deoarece mai ales acum e timpul când fiecare are imperios obligaţia de a se autodefini în lumea în care creează nu prin repetiţie ci prin alăturarea unor noi „priceperi stilistice” şi nu numai, care să se plieze în mod natural peste imaginea creatorului deja sedimentată în mintea cititorului său. Dar să nu se înţeleagă greşit: cu alte cuvinte, ce vreau eu să spun este faptul că acest ultim volum de sonete este parcă prea mult o prelungire a primului. La momentul lecturii m-am gândit că poate este doar o efemeră părere dar când m-am gândit că ar fi cazul să stabilesc plusurile şi minusurile cărţii de faţă mi-am dat seama că aş fi apreciat şi reproşat în linii mari cam aceleaşi lucruri. Destul de aproape de această situaţie este lumea muzicală, acolo unde un artist poate să scoată un nou album făcând o distincţie simplă prin numerotare. Aşa cred că s-ar fi putut întâmpla şi cu Emilian Marcu.
Dacă îmi acordaţi încredere, cele spuse mai sus se pot vedea începând chiar cu titlurile celor două cărţi unde se dezvoltă cam aceleaşi câmpuri semantice: „Privilegiul giulgiului”, „Mormânt în metaforă”.
Şi pentru a nu cădea în desuetudine, eu însumi voi înţelege să nu repet care cumva judecăţile critice pe care le-am făcut data trecută. Ele pot fi consultate în numărul cu pricina. Resimt însă mereu nevoia de a clarifica: volumul pe care mi-am dorit să îl prezint este unul de ţinută. Este cu adevărat altceva într-o literatură în care cele mai multe versuri se învârt în paradigme verbale ori par dicţionare de argou. Emilian Marcu reuşeşte să ţină sus nivelul dar păcătuieşte prin faptul că nu aduce mai nimic nou în raport cu propriile sale scrieri deşi imaginile pe care le creează sunt de o feerie aparte.
Oricum, de neevitat pentru anul 2007 un sonetist neoromantic (încă nu mă dezvăţ să îl numesc aşa) care investeşte în poezie, cum e şi firesc, întreaga sa simţire.
„Mormânt în metaforă” e un volum ce sculptează în imaginarul cititorului chipuri de viaţă indivizibile. Versul autorului se zbate în propria sa fragilitate. De altfel, lumea închipuită este una de sorginte eterică prin care raza privirii leagă apariţii mai mult sau mai puţin răscumpărate din închipuire. Fluturii, cerul, privirea, pădurea dar până şi umbra ori ecoul se transformă în organe de simţ ale poetului.
Pentru raţiunile pe care le-am înfăţişat deja, consider optim să las câteva din versurile poetului să gireze valoarea discursului: „Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte / Trist guvernează-ntinderi de ape în alint. / Biblioteci de pâclă de îngeri cercetate / Se lasă leneş duse în vechiul labirint. // Căderea în cascadă a vâslei de gondolă / Se-aprinde ritmic noaptea în lebede de vis, / Pairi şi regi fanatici adorm într-o consolă / Cum blând adoarme vinul în tainicul abis // Iar turnurile-n undă sunt numai tremurare, / Ecourile nopţii se-aud în peşti damnaţi. / În pescăruşi lumina aprinde-ntreaga mare / Oraşul, bivol negru, e apa-n care baţi. // Şi luna-n guvernare în reci şi triste clipe / De pescăruşi e dusă pe lungile aripe”. Şi încă un îndemn pentru a căuta cartea: „Pe trupul tău de tânără femeie / Emoţii tari precum parfumuri rare / Se-aprind uşor cum taina în moscheie, / Ca jertfa răsărind bland pe altare. // Tăcerea rănii clipa ţi-o supune, / Te-nchidă-n rouă şi-n blestem curat. / Bruma se-aprinde-n iederă şi-apune / Când lacrimile reci te-au fulgerat. // Pe trupul tău înzăpezit de teamă / Damnat mă las jertfit de-atâtea ori. / Emoţii crude precum umbra-n ramă / Ne regăsesc în tainicii fiori. // Se-aprinde bruma-n palme şi-n orbire / Pe trupul tău sfios se-ncheagă-un mire”.
Marius Manta
Exerciţiul de faţă fi-va unul mai ciudat măcar pentru faptul că nu a trecut prea mult timp de când în spaţiul aceleaşi reviste, Ateneu, semnalam apariţia unui alt volum de sonete semnat de ieşeanul Emilian Marcu. Cum spuneam, iată-mă reapărând la un interval de doar câteva luni cu o nouă recenzie Emilian Marcu la ultimul volum de poezii intitulat „Mormânt în metaforă”, editat de Princeps Edit în Iaşi. Nu ştiu cum aş putea justifica faptul că am ales atât de repede să mă opresc pentru a doua oară asupra domniei sale dacă nu aş fi avut certitudinea versului bine topit la inspiraţia muzelor. Iar dacă vorbim de sonete, maniera lui Emilian Marcu este de la depărtare clar recognoscibilă şi asta pentru că, de-a lungul unei adevărate cariere în lumea cuvintelor alese, autorul a ştiut cu ce să vină în faţă. Reamintindu-mi cele scrise cu prilejul volumului anterior, „Privilegiul giulgiului”, măcar pentru mine se naşte pentru un scurt moment teama ca nu cumva pe viitor poetul să se lase furat de un propriu tipar. Deşi nu s-a întâmplat încă, am vag sentimentul că pe undeva, în chip profilactic, autorului ar trebui să i se reamintească de către prietenii literari că nu are voie să cadă în propria pastişă. Spun asta deoarece mai ales acum e timpul când fiecare are imperios obligaţia de a se autodefini în lumea în care creează nu prin repetiţie ci prin alăturarea unor noi „priceperi stilistice” şi nu numai, care să se plieze în mod natural peste imaginea creatorului deja sedimentată în mintea cititorului său. Dar să nu se înţeleagă greşit: cu alte cuvinte, ce vreau eu să spun este faptul că acest ultim volum de sonete este parcă prea mult o prelungire a primului. La momentul lecturii m-am gândit că poate este doar o efemeră părere dar când m-am gândit că ar fi cazul să stabilesc plusurile şi minusurile cărţii de faţă mi-am dat seama că aş fi apreciat şi reproşat în linii mari cam aceleaşi lucruri. Destul de aproape de această situaţie este lumea muzicală, acolo unde un artist poate să scoată un nou album făcând o distincţie simplă prin numerotare. Aşa cred că s-ar fi putut întâmpla şi cu Emilian Marcu.
Dacă îmi acordaţi încredere, cele spuse mai sus se pot vedea începând chiar cu titlurile celor două cărţi unde se dezvoltă cam aceleaşi câmpuri semantice: „Privilegiul giulgiului”, „Mormânt în metaforă”.
Şi pentru a nu cădea în desuetudine, eu însumi voi înţelege să nu repet care cumva judecăţile critice pe care le-am făcut data trecută. Ele pot fi consultate în numărul cu pricina. Resimt însă mereu nevoia de a clarifica: volumul pe care mi-am dorit să îl prezint este unul de ţinută. Este cu adevărat altceva într-o literatură în care cele mai multe versuri se învârt în paradigme verbale ori par dicţionare de argou. Emilian Marcu reuşeşte să ţină sus nivelul dar păcătuieşte prin faptul că nu aduce mai nimic nou în raport cu propriile sale scrieri deşi imaginile pe care le creează sunt de o feerie aparte.
Oricum, de neevitat pentru anul 2007 un sonetist neoromantic (încă nu mă dezvăţ să îl numesc aşa) care investeşte în poezie, cum e şi firesc, întreaga sa simţire.
„Mormânt în metaforă” e un volum ce sculptează în imaginarul cititorului chipuri de viaţă indivizibile. Versul autorului se zbate în propria sa fragilitate. De altfel, lumea închipuită este una de sorginte eterică prin care raza privirii leagă apariţii mai mult sau mai puţin răscumpărate din închipuire. Fluturii, cerul, privirea, pădurea dar până şi umbra ori ecoul se transformă în organe de simţ ale poetului.
Pentru raţiunile pe care le-am înfăţişat deja, consider optim să las câteva din versurile poetului să gireze valoarea discursului: „Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte / Trist guvernează-ntinderi de ape în alint. / Biblioteci de pâclă de îngeri cercetate / Se lasă leneş duse în vechiul labirint. // Căderea în cascadă a vâslei de gondolă / Se-aprinde ritmic noaptea în lebede de vis, / Pairi şi regi fanatici adorm într-o consolă / Cum blând adoarme vinul în tainicul abis // Iar turnurile-n undă sunt numai tremurare, / Ecourile nopţii se-aud în peşti damnaţi. / În pescăruşi lumina aprinde-ntreaga mare / Oraşul, bivol negru, e apa-n care baţi. // Şi luna-n guvernare în reci şi triste clipe / De pescăruşi e dusă pe lungile aripe”. Şi încă un îndemn pentru a căuta cartea: „Pe trupul tău de tânără femeie / Emoţii tari precum parfumuri rare / Se-aprind uşor cum taina în moscheie, / Ca jertfa răsărind bland pe altare. // Tăcerea rănii clipa ţi-o supune, / Te-nchidă-n rouă şi-n blestem curat. / Bruma se-aprinde-n iederă şi-apune / Când lacrimile reci te-au fulgerat. // Pe trupul tău înzăpezit de teamă / Damnat mă las jertfit de-atâtea ori. / Emoţii crude precum umbra-n ramă / Ne regăsesc în tainicii fiori. // Se-aprinde bruma-n palme şi-n orbire / Pe trupul tău sfios se-ncheagă-un mire”.
Marius Manta
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
