Familia, aprilie 1974
Un nume nou: EMILIAN MARCU
Emilian Marcu e un tânăr moldovean care oscilează între obsesii terifiante şi cantilene închinate iubitei şi patriei, pământului natal.
Cele dintâi sunt adevărate “situaţii poetice”, construite cu un instinct liric destul de sigur. Iată aceste strofe intitulate “Curgea frumos prin semne disperate”, în care un moment de adâncă derută interioară e gravat în gesturi elocvente, destul de vagi pentru a întreţine sugestia, marginea de incertitudine: Curgea frumos prin semne disperate/ Când şi-a lipit urechea de cheia de cristal;/ Dar semnul liu venea din altă parte:/ Era mai mult un semn imaginar. Altădată, o ceţoasă scenă de cruzime a istoriei este concretizată în imagini răscolitoare, imprevizibile: Pe partea-n care-ntârziase frigul/ Purta călăul pe retină rana. (“Obsesie”)
Celelalte, alimentate de peisajele cunoscute din copilărie, au o forţă a amănuntului concret, care transfigurează realismul, proiectându-l în mit: Copaci îngenuncheau şi-i încărcam/ În sania culcată lângă boi, sau Dar ne-ndreptam spre-o lume neumblată:/ Intram în ţărână cu sanie cu tot (“La drum”). Gesturile devin în altă parte, aeriene, mărturisirea ataşamentului patriotic evită mecanica vocabulelor obişnuite: Rupe ţărâna cu palma, şi plugul/ se face un semn de mirare:/ Poetul – pecete de aur/ – pe frunte, ţara/ cu o ancoră larg o dezmiardă (“Poetul poartă ţara în inimă”).
Sobrietate a mijloacelor, lipsă de ostentaţie, pe de o parte; pe de alta, concreteţe a imaginilor, unitate de inspiraţie şi expresie, un timbru domol dar nu lipsit de forţă, precum şi capacitatea de a alcătui mici “tablouri” sugestive – iată ce caracterizează lirismul de debut al lui Emilian Marcu, în care îmi permit să salut un nume nou de poet.
Ştefan Augustin Doinaş
FAMILIA, aprilie 1974
Emilian Marcu
Emilian Marcu reuşeşte destul de des să impresioneze prin versuri dure şi pline de sobrietate.
Dar Emilian Marcu parcă vrea cu tot dinadinsul să rămână într-un univers cenuşiu, bolovănos, nu se ştie cât de vast, univers în care metafora se simte ameninţată, simplificată, redusă şi chiar conformă cu ariditatea câmpiilor, după cules. Citindu-i poemele, câştigi fără să vrei şi fără să aclami, pentru tine însuţi, idei precum aceasta, că animalele pădurii, sau cele care-şi trec viaţa printre stânci, sunt mult vulnerabile, sunt naïve, sunt stâlpii de lirism şi taină numai ai celor ce se nasc la munte. Pe când fiinţele câmpiei, deci şi poeţii prinşi în chiagul ei, au din belşug o şiretenie interioară, care le apără mai bine decât un adăpost de mii de tone. Până şi şarpele care-a murit în drum, rămâne-n drum, păzit de spaima strecurată îndelung în mintea celor care-l văd, şi-l ocolesc. Rămâne-n drum până-l cuprinde-ncet, încet pământul, şi oamenilor le e teamă, multă vreme, chiar şi de locul unde şarpele şi-a dat duhul. Fastul naturii, misterul ei în alte părţi, este recuperat, în câmp, poate prin profunzimea stărilor de spirit şi prin legenda lui mai mult dorită decât vie.
Constanţa Buzea
Amfiteatru, decembrie 1974
Laurenţiu Ulici, Prima Verba, vol. 2, pag. 97, Editura Albatros, 1978
EMILIAN MARCU: Nunta în sâmbure. De reţinut acest poem bucolic în tradiţia lui Fundoianu, dar fără imagismul debordant al aceluia: “Ce bine-i să te culci vara în câmp/ s-adormi într-o căpiţă de trifoi/ iar şerpii să te-mbrace peste mijloc/ şi să adoarmă blând pe umerii tăi goi// Să-ţi intre-n pleoape greierii fierbinţi/ şi să le pipăi somnul cu privirea udă/ să îi aştepţi prin pleoapele deschise/ tot mai adânc în vise să pătrundă// S-asculţi cum lunecă pe sub pământ corăbii/ şi peştii care bat cu cozile de lemn/ voind să te măsoare ca şi cum/ de-acolo ar putea să vină printr-un semn// Ce bine-i să te culci vara pe câmp/ s-adormi cu iarba fragedă pe buză/ şi să loveşti cu tâmpla-n rădăcini/ ca şi cum morţii ai vrea să te auză”. Poetului i se potriveşte ipostaza bucolică de care însă pare a se ruşina de vreme ce încearcă să opună percepţiei agreste, viguroase şi elementare, o sensibilitate “făcută”, mocnind de preţiozităţi şi artificii, de o frumuseţe ieftină, ca a cristalelor false. Poemul Flori pentru Augusta, în 13 mici cânturi, din care lipsesc două, e din această categorie, deşi, cu toată silinţa tânărului autor de a-şi diafaniza reprezentările, un miros de ţărână răzbate prin perdeaua mieroasă a versurilor.
Emilian Marcu – Amiaza câmpiei
Editura “Junimea” 1977
După prima apariţie într-o antologie a debuturilor (“Zece poeţi tineri”), apărută tot la Junimea, Emilian Marcu ne propune acum prin această carte o imagine mai completă a modului său de a fi liric. Confirmă, în primul rând, calitatea acelui spectacol germinativ, remarcat în versurile de debut, “montat” într-o mitologie ce supralicitează ontologicul. Apologia seminţei, a semănatului şi a rodirii îl încadrează în familia numeroasă a bucolicilor ai cărei maeştri impun, modelându-i, fie şi involuntar, vocea. Satul şi veşnicia ar fi cele două mari teme ale acestei poezii, unite prin celebrul vers al lui Blaga, neinvocat, dar evident presupus într-un poem precum acest “Semn pentru veşnicie”: “Vin în oraş ţăranii din sate depărtate,/ de-atâta drum noroiul li s-a urcat pe ghete,/ stau rezemaţi de trenurile moarte/ de parcă-ar ţine-n spate un perete.// Posaci, timizi, ocupă câte-un loc/ pe băncile crestate cu cuţitul/ şi aşeaz-alăturea de ei desaga/ şi aşteaptă-n geamuri asfinţitul. // Vorbesc şoptit şi-abia dacă răspund/ şi fiecare lung, priveşte-n urmă/ şi văd cum iarba dintre linii e păscută/ de cea mai mare şi mai tristă turmă. // Îşi trag pe ochi căciulile lor mari/ şi cu desăgile-ndesate îşi fac loc,/ crezându-se pe un câmp necultivat/ îşi scuipă-n palme şi îşi zic «Noroc». // Se-ntorc spre casă şi-s obosiţi de drum/ dar încă au răbdare să mai privească glia/ şi să mai legene-ntre pleoape dealul/ unde le zace îngropată veşnicia”.
Fără a putea pretinde un limbaj cu totul nou ( Ion Alexandru din Imne… şi Ion Gheorghe din Vine iarba îşi fac deseori simţită prezenţa), Emilian Marcu reuşeşte în cele mai izbutite poeme ale sale o anumită atmosferă lirică pregnantă, un arsenal tematic pe care şi-l stăpâneşte, elemente din care este întocmit, treptat, un univers, un stil, o carte (de vizită) a unui poet adevărat.
Corespondenţa dintre sat şi veşnicie pare lipsită, aici, de vreun “fior metafizic”, legătura este concretă, cotidiană: seminţele şi oasele strămoşilor se amestecă sub pământ, iar ţăranii au fizionomia unor mecanici copleşiţi de povara rodului pentru care se canonesc. Broboanele de sudoare, rosăturile pielii sub apăsarea sacilor încărcaţi, palmele bătătorite, gura cu care îşi astupă rănile sunt câteva din imaginile în care semnul credinţei sunt “holdele sfinte”; spovedania se împlineşte în scârţâitul carelor pline. Cei morţi sunt înveliţi în cămaşa pământului, acoperiţi de blănuri de ţărână şi de iarbă, cei vii înfruntă omături şi noroaie grele – pământul îmbracă pe toţi după aceeaşi măsură, lutul din care au fost creaţi migrează înapoi, sub deal. Versurile cele mai frumoase ale lui Emilian Marcu se află în aceste “amintiri din subterană”, prin care trec şiruri de ţărani tăcuţi, pentru ei vorbind pământul. Pentru descoperirea acestei voci tăcute poetul explorează cărbunele ( ca în “Cuaternară”), mineralul, desluşind “semnele pentru veşnicie”.
Rostirea ceremonioasă e potrivită acestor versuri, corespunzând comunicării ritualice, sacralizării ocupaţiilor profane. Din păcate, aceeaşi ceremonie e rezervată şi unor vresuri ocazionale, fără o acoperire tematică egală ori unor repetiţii mai puţin fericite a motivelor dominante. Ceremonialul devine în asemenea cazuri retorică goală. Disponibilităţile lui Emilian Marcu au, cred, o singură undă de rezonanţă lirică, un univers închis căruia ar trebui să i se dedice în exclusivitate, menţinându-şi o anume duritate a expresiei, potrivit lumii căreia i-o dedică, aspră fără grosolănie, emoţionantă fără sentimentalism, gravă fără ostentaţie, de un patetism sobru, reţinut.
Gh. Mihai
Convorbiri literare,1978
Emilian Marcu – “AMIAZA CÂMPIEI”
Poezie campestră, liniştită, superficială. Unele excepţii relevă talentul tânărului poet ieşean. Reluând motivul germinaţiei, Emilian Marcu încearcă să descopere noi valenţe artistice. Decorul rustic, un ţăran, sunt subiectele lui predilecte. Cadrul poeziei se identifică cu spaţiul mioritic minuţios descris, poate chiar excesiv. Aflat în ipostaza unui naiv observator al naturii, poetul se limitează în a face un inventar agrar, impresionat de “locul sacru” şi sfiala ţăranilor. Energia dezvoltată în seminţe provoacă adevărate explozii: asistăm la emigrarea humei şi a “popoarelor de grâu”. Animismul unor obiecte simbolice – cocoşii de tablă – este legat de sacralitatea locului. Orice mişcare este guvernată de datini. Atmosfera festivă a muncii dezvăluie comunicarea tainică a omului cu natura. Promenada străbunilor îmbrăcaţi în largi cămăşi de grâu este implicată în germinaţia terestră. Prin evocarea unor nume de voievozi (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul), sentimentul patriotic dobândeşte mai multă concreteţe. Abundenţa de locuri comune, traducerea unei singure idei printr-o serie de imagini diferite, artificiul, asocieri forţate, un anume gust pentru senzorial, observaţii şi meditaţii, o pâlpâire şi o răbufnire, fără nimic spectaculos, totul într-o succesiune de tablouri mai mult sau mai puţin reuşite sunt câteva caracteristici ale poeziei lui Emilian Marcu. Se mărgineşte să noteze somnolenţa câmpiei. Şi nu dintr-o curiozitate savantă şi ingenioasă. Câmpia e un tablou care se compune, se transformă, se recompune. Tiranizat de senzaţii, alcătuieşte un univers comun, fără nimic tulburător, în care unele culori personale sunt camuflate de vestimentaţie străină. Motivul călătoriei este dominat de nostalgia ţăranului pentru locul unde “ zace îngropată veşnicia”. Poetul suportă travaliul unor imagini uzate, dar şi al unor metafore proaspete, demne de orice antologie: “Dorm casele ca nişte câini buimaci/ ca nişte câini cu unghiile roase” sau “Cocoşii se dezbracă de cântece afară”. Rareori se poate desluşi zbuciumul: “Turbează pietrele sub linia ferată”.
Poemele au o ordonare riguroasă, geometrică şi muzicală. Deşi are instinctul compoziţiei, compoziţia lui atât de supravegheată se banalizează. Mizând prea mult pe metaforă, discursul liric se diluează, devine artificios: “Cămăşile de pâine mergând către lumină”, sau abstract: “De un timp absent, aşteaptă imaginea-ngropată”. Domoale, sentimentele îşi pierd treptat energia. Intensitatea aproape constantă impune o scriitură monotonă. “Izvorul” se înscrie pe linia poeziei de bună calitate, alături de “Fântânarii” publicată în placheta “Nunta în sâmbure”. Poetul are revelaţia unei fete morgana: “Chip de femeie ascunde în el,/ stau aplecat la mal şi apa la mal îl aduce/ şi creşte greoi, într-un tulbur inel/ dar iar îl astupă limbile apei, năuce”.
Emilian Marcu are harul pictorilor naivi.
George Bădău
Dialog, nr.1, ianuarie 1978
Amiaza câmpiei
Destul de derutantă această carte de versuri semnată de Emilian Marcu. Este prea puţin omogenă şi totuşi nu i se poate nega o anume unitate. Este prea cuminte (sub aspectul expresiei) şi totuşi nu i se poate nega o anumită îndrăzneală (în nuditatea şi asprimea ţesăturii verbale a unor texte. Este prea convenţională, alcătuită cam la întâmplare, fără a figura o structură lirică distinctă şi totuşi nu i se poate nega un sâmbure de originalitate. Aparent doi poeţi diferiţi au colaborat la alcătuirea sumarului: unul este preţios, graţios, suav, delicat, care apelează la simboluri în stare să exprime intimitatea: floarea (de obicei de crin), lebăda (în diferite alcătuiri metaforice nu prea fericite: “lebăda de abur” etc. ), cerbul, roua s.a.m.d.
El îşi scrie “poemele pe frunză” sau pe “aripi de fluturi”. Altul este agrest, teluric; îşi construieşte “lumea“ exterioară pornind de la elemente ca: boi, şerpi, tălăngi, potcoave, brăzdare, pluguri (în metafore greoaie ca “plugul lunii”), ulcioare, cojoace etc. – uneori vizând aspecte sociale, alteori, însă, în absenţa unei semnificaţii lirice mai adânci. Amândoi se regăsesc însă în aceeaşi obsesie, care e mai puţin a “câmpiei” din titlul cărţii, cât a seminţei, a rodirii. Pe amândoi ceea ce îi uneşte este linia de obicei simplă, cadenţa bolovănoasă a versurilor care, paradoxal, nu se abat de la prozodia clasică. Se întâmplă, deci, în cartea lui Emilian Marcu “un fel de luptă”, din care este dificil să prevezi cine va ieşi pe viitor învingător. Pentru că, iată, deşi “cuvintele se muşcă între ele”, chiar poemul, un Fel de luptă poate acredita (cu vagi ecouri din Nichita Stănescu sau Mircea Dinescu), imaginea unui poet al intimităţii erotice: “O, nopţile cum văd la geamuri parcă/ de-o veşnicie trupul ţi-i altar,/ cuvintele s-au dezvelit de sensuri/ mereu se muşcă între ele, sar//Eu şterg cu pleoapa răceala unei flori// răceala ei de gheaţă ce mă doare/ şi văd într-însa trupul tău curat;/ de câtă vreme trupul tău e floare ?”
Dar imaginea unui poet scăpat de influenţa lui Balaga, Arghezi, Pillat, Fundoianu, un poet care are ceva de spus despre ţărani este tot atât de posibilă dacă nu chiar mai îndreptăţită, dacă e să mă opresc asupra acestui poem: “Vin ţăranii din sate depărtate,/ de-atâta drum noroiul li s-a urcat pe ghete,/ stau rezemaţi de trenurile moarte/ de parcă-ar ţine-n spate un perete.// Posaci, timizi, ocupă câte-un loc/ pe băncile crestate cu cuţitul/ şi aşeaz-alăturea de ei desaga/ şi aşteaptă-n geamuri asfinţitul. // Vorbesc şoptit şi-abia dacă răspund/ şi fiecare lung, priveşte-n urmă/ şi văd cum iarba dintre linii e păscută/ de cea mai mare şi mai tristă turmă. // Îşi trag pe ochi căciulile lor mari/ şi cu desăgile-ndesate îşi fac loc,/ crezându-se pe un câmp necultivat/ îşi scuipă-n palme şi îşi zic «Noroc»” (Semn pentru veşnicie). Pot afirma însă că un glas limpede, neumbrit de vreo prejudecată estetică, spontan, eliberat de orice inflexiuni străine, se aude mai ales într-un poem care se cheamă chiar “Ţăranii”: “M-aşteaptă sâmbăta la tren, să le aduc/ veşti de la fiii lor plecaţi în lume,/ de i-am văzut şi de sunt sănătoşi/ şi de-şi botează pruncii cu mai multe nume.// – Ce-i rău în asta ? îi întreb, ei se retrag/ de parcă le-aş fi spus o veste nu prea bună/ au bărbile ţepoase ca un câmp spre toamnă/ îi trag aproape să-i văd cât mai curat/ ei îmi vorbesc despre semănători şi alte/ şi mă întreabă dacă s-ar putea/ numele lor s-apară într-o carte.”
El, glasul acesta rămâne acelaşi – semn bun ! – când sunt evocate scene dintr-o copilărie ciudată, petrecută undeva, într-un sat moldovenesc, cu nume frumos, Heleşteni; doar metaforele sunt mai vii, impregnate de un lirism secret, greu de definit: “stăteam pe saci ca într-un pat/ şi către nord călătoream pe sănii/ când cineva în urmă a strigat/ că boii mei ar semăna cu renii.// Pe grâu m-am înturnat ca pe-un cântar/ şi am privit spre cel care-mi vorbise,/ era o umbră pe care n-o vedeam// ce, poate, încet în mine adormise./ Am măsurat distanţa dintre noi/ cu boabele de grâu ce-mi încolţeau în gură,/ dar moara se vedea de după boi// şi printre dinţi am tras o-njurătură// Apoi pe saci am adormit plângând/ că nu văzusem cine îmi vorbise/ şi se făcea că totul am visat;/ grâul din saci pe spate-mi înverzise” (Grâul din saci).
Îmi place să cred că glasul acesta este cel care îi aparţine cu adevărat poetului Emilian Marcu.
Nicolae Motoc
Tomis,1978
Lecţie pe Ostrov
Curioasă această carte – poem a ieşeanului Emilian Marcu; zic curioasă pentru că ea se abstrage “cursului la zi”, al poeziei ce se scrie azi, aici şi aiurea, nu atât prin structura formală, cât mai ales prin mentalitatea ideatică. Într-o lume nebună, măcinată de nevroze, violenţă, spirit mercantil, egoism etc. autorul volumului “Lecţie pe ostrov” ne propune o iluzorie catapultare într-un eden imaginar, unde nimic nu mai aminteşte de marasmul civilizaţiei de consum, de angoasele şi trepidaţiile existenţiale acestui sfârşit de mileniu.
Pentru că ostrovul lui Emilian Marcu nu e alceva decât o insulă a purităţii, un parnas al fericirii primare (“…păşeam pe ostrov într-o dimineaţă de mai/ ca veniţi de foarte departe”), un refugiu pentru visare şi dragoste (“…cu înfrigurare pe ostrov păşeam,/ ca pe-un tărâm de secoli uitat”).
Ei, bine, în această oază mirifică, poetul şi iubita sa trăiesc cea mai senină lecţie de iubire, sub semnul emblematic şi omniprezent al şarpelui Phylon (cu trimitere la şarpele biblic, desigur). Textele cărţii – stufoase şi încărcate de fructele unei imaginaţii debordante – se constituie, de altfel, într-un poem – pastel, în care euforia iniţierii şi a reîntoarcerii la natură (insistente, mistuitoare) rămân dominante. Totul devine o continuă jubilaţie, în faţa acestui colţ de lume, singuratic şi captivant, o beatitudine pe care un anume ritual robinsonian le declanşează şi le întreţine.
Totul, în consecinţă, e o năvalnică rostogolire de imagini şi efuziuni lirice: “o stare de cântec, o stare de spaimă”; “O surpare de astre în oceanul galactic”, “o clătinare înceată de stele” pe un fundal foşnitor de “roiuri de fluturi”, “râuri de frunze”, “sublimă risipă”, furnici, greieri, mesteceni, păsări, animale şi insecte ciudate. Şi, bineînţeles, în acest imperiu netulburat, singurele prezenţe umane nefiind decât cei doi îndrăgostiţi (“o ciudată pereche, pe ostrov, şi poate/ perechea primordială”, după cum sugerează însuşi poetul).
Nu vreau să se înţeleagă din toate acestea (mai bine zis din cele enunţate până aici) că “Lecţia pe ostrov” este o carte fără reproş. Ceea ce merită subliniat însă (pentru că autorul însuşi îşi cunoaşte limitele) rămâne această tentativă a lui Emilian Marcu de a sparge monotonia clişeelor postmoderniste în care se exersează azi, nu numai generaţia în blugi, şi a oferi cititorului o poezie calmă, cantabilă, accesibilă şi deopotrivă de a-i propune o evadare într-o realitate exotică pierdută.
Şi dacă n-ar fi decât atât n-ar fi puţin.
Ion Beldeanu
BUCOVINA LITERARĂ,1996
Cititorul de semne
Emilian Marcu a început “a fi luat în seamă “ de critică o dată cu volumul “Amiaza câmpiei”, unde tematica a sugerat apropierea de Lucian Blaga – elogiul germinaţiei – iar expresia, de oarecare duritate, a permis trimiterea la Ion Gheorghe. Poetul se situa, în acelaşi timp, pe firul unei tradiţii a poeziei de inspiraţie rurală cultivate la “Viaţa românească”, viziunea sa asupra lumii satului, a exponenţilor săi, înrudindu-se cu cea a lui G. Bârgăuanu, autor onorabil, remarcat şi de G. Călinescu.
Cu “Neliniştea singurătăţii”, Emilian Marcu abordează motive cultivate în lirica anilor ’80, evocarea spaţiului dacic, închipuind o mitologie privegheată de spirite protectoare (vulturul orb), transmiţând în versuri care au câştigat în fluenţă un sentiment inaugural legat de ideea întemeierii, a creaţiei. Pe aceeaşi direcţie, mitică, alegorică, dar din care au fost expurgate elementele istorice, se situează volumul “Lecţie pe Ostrov”, terminat, după mărturisirile poetului, înainte de 1989 şi apărut recent la Editura Junimea în excelente condiţii.
Volumul, riguros organizat, se constitue ca un amplu poem al unei lungi călătorii într-un spaţiu fabulos, Ostrovul, proiectat la dimensiuni cosmice. Titlurile lasă impresia unei ordini narative, în manieră didactică ( Drumul fără întoarcere printre astre spre Ostrov, La capătul unei uriaşe explozii şarpele Phylon se arată, Prima zăpadă pe Ostrov, Privire-n amurg de pe Ostrov, Lecţie despre singurătate, O orgă imensă spre seară pe Ostrov etc.) şi trimit direct la caracterul iniţiatic al experienţei: În starea primară pentru iniţiere, Lecţie despre iniţiere în astre. Insula e teritoriul predilect al utopiilor, elaborate după voinţa şi imaginaţia visătorilor constructori.
Ostrovul din volumul lui Emilian Marcu e un ţinut originar şi misterios, plin de semne care se cer descifrate sau au fost înainte explicate în “papirusuri”, “incunabule”, “manuscrise” care le perpetuează memoria. Elementele regnurilor se amestecă, poetul priveşte cu uimire mutaţiile produse, le consemnează admirativ. El are impresia a asista la o nouă geneză: “Magie incertă, iradieri de lumină,/ frunze de lotus peste-ntregul ţinut./ Undeva în afunduri, în uitate nămoluri/ o altă gânganie, un alt început…” (O gânganie stranie respiră-ntr-un flaut); “Doar în adâncuri, în curate nămoluri,/ în urechea Înţeleptului scoica-şi depune/ scoica-şi depune safirul” (În păstaia virgină se odihneşte şarpele Phylon), dar Ostrovul îşi trăieşte simultan începutul cu sfârşitul: “Numai umbrele noastre aici locuiesc. Numai umbrele.” (O orgă imensă pe Ostrov spre seară).
Peisajul Ostrovului este unul luxuriant, copleşitor pentru subiectul care vrea să-i pătrundă secretele. Îl populează vietăţi enigmatice, şarpele Phylon, “steag între vis şi realitate”, care urmează şi el a pleca pe un drum necunoscut, “marele Miriapod” la care are loc ultima înfăţişare, timpul se dilată şi se comprimă potrivit unor legi neştiute. Cadrul este propice pentru apariţia “perechii primordiale” care, asemenea eului liric, parcurge o cale iniţiatică pentru a-şi găsi un loc şi a-şi ridica un “habitaclu” în uriaşul labirint insular.
Poeziile sunt centrate în jurul unei idei, al unei imagini, uneori în jurul unui cuvânt, repetate cu mici variaţiuni pentru a crea o atmosferă şi a impune o stare de spirit. Nu e mai puţin adevărat că reluarea obsesivă a unor sintagme şi cuvinte ( între acestea epitetele “ciudat”, “straniu” au o frecvenţă maximă ) duce şi la formulări care ţin de excesele manierismului. Tot astfel, poetul e de preferat în postura de “creator” al peisajului, uneori grandios, cum e cel în care apare misteriosul şarpe Phylon (“ Printre plăci uriaşe de stronţiu/ lângă trandafirul sălbatec uscat/ carapacea unei scoici, cochilia unui melc uriaş,/ peste scheletul unui sturion/ printre scrieri indescifrabile,/ printre erele suprapuse din vremi imemoriale”, - La capătul unei uriaşe explozii şarpele Phylon se arată ), decât în cea de comentator exclamativ al peisajului şi al evenimentelor: “Ce stranie lume, ce timpuri uitate !”, “O, câtă mirare, vai, câtă mirare”. Există în Lecţie pe Ostrov destule texte care atestă prezenţa poetului Emilian Marcu, dintre care nu mai cităm, în încheiere, decât pe cele consacrate primei apariţii a nelipsitului şarpe Phylon: “Şuruie ploaia în tomnateca zi de duminică./ Şarpele Phylon în păstaia salcâmului/ în păstaia virgină se odihneşte./ Nimeni nu-l caută, nimeni nu-l ştie. Un pocnet uşor, un tremurat între trestii/ îl înveghează în aşteptare” (În păstaia virgină se odihneşte şarpele Phylon), sau sublimării în literatură, în “cântec”, a experienţelor: “Stratul de rouă uşor ca un prapor,/ stratul subţire pe pleoapele măcăleandrului/ ca o eşarfă de cântec i se înfăşoară./ În chingile cerului,/ în chingile cerului cenuşa începe să-l doară” ( Linişte în lăstărişul de corn).
Liviu Leonte
REVISTA CRONICA, IAŞI
Emilian Marcu – “neliniştea singurătăţii”
Temele pe care Emilian Marcu îşi ţese versurile din “Neliniştea singurătăţii” se evidenţiază de-ndată, ca urzeala într-o împletitură subţiată. “Privegherile vulturului orb” este un cânt, fragmentat, impunându-şi să edifice o mitologie plecând de la evocarea Daciei şi a personajelor istorice ale acelui timp: “Ca un dac tânăr cu iubire de grâu/ trece Zamolxis desculţ pe câmpie,/ fruntea lui amiroase a cetină arsă,/ hainele-i albe şi proaspete îl mângâie// Trupul lui plin de răni e ca mărul în floare/ mereu tot mai tânăr ca al unui ţăran, vine/ luna picurând taină pe umerii lui, / mâna ciopleşte pentru sărbătoare caldă statuie de pâine// Ca un dac trece Zamolxis prin lume,/ părul lui uriaşă pajişte înspre primăvară, trece Zamolxis, inul îl biciuie blând/ dropia cuibar şi-a făcut în orbita-i de ceară”. Modelul pare a se afla în poemele lui Ion Gheorghe, lipsind însă încrâncenarea acestuia, voinţa de a reconstitui totul de la început, punând din nou piatră peste piatră. Nici textele lui Emilian Marcu nu se supun strict datelor lirice, cum e şi firesc, acestea fiind pretextul creării unui spaţiu spiritual aşa cum crede poetul că va fi fost şi aşa cum, poate să-l întrevadă prin experienţa zilelor noastre: “Fără de seamăn e ochiul tău limpede/ în această amiază a Desăvârşirii/ / Umbrele, palide, umbre ale lebedei negre/ îmbracă în taină/ chorul lăudatelor noastre închipuiri/ / Mirele melancolic cu cearşaful de rouă/ pe trupul pierdut în mirare/ prin roşia gură a mortului/ cântă desăvârşirea”.
Autorul vizează fără îndoială crearea unei perspective originale, a unei filosofii care să-i aparţină dar modelul, prea îndepărtat, oferă prea mult spaţiu supoziţiilor iar poetul, ambiţios în proiectul său, nu se mulţumeşte să-şi asume, la modul strict subiectiv, experienţele. A doua secţiune a cărţii, “Penitenţe la Canosa”, mai puţin grandioasă în intenţie e mai aproape de stilul cunoscut al lui Emilian Marcu, cum ne-o demonstrează “Trupurile noastre două bărci…”, una din cele mai reuşite piese din acest gen: “Trupurile noastre două bărci uşoare/ luneca-vor, doamnă, singure spre sud/ pe un râu de rouă vor pluti-n turbare/ trupurile noastre săbii ce se-ascut,/ / sub amurgul palid răni de înserare/ flori de mac deschise s-or aprinde-ncet/ policandre grele de lumini stelare/ vor trona-n gavota ochiului ascet/ / Pe nisipuri lucii fără vindecare/ fără nici o pată în acest décor/ trupurile noastre două bărci de sare/ vor purta călăul către-un fals omor/ Şi noi două umbre lunecând a vină/ două bărci strivite vom pluti-n lumină”. Modelul, elegiile lui Eminescu, (model care apare în mai multe texte din această secţiune), străbate din când în când la suprafaţă, asemeni unor pietre strălucitoare ascunse în ape. Doar că atunci când apa este prea limpede, aproape nu mai reuşeşte să-ţi oprească privirea, transformându-se într-o fluidă transparenţă. O anume inconsecvenţă de manieră care-l face pe autor să oscileze – e drept, fără mari stridenţe – între tentaţiile unei poezii de factură modernă, “problematică” şi zonele plane ale unui tradiţionalism care îl prinde mai bine, afectează, într-o oarecare măsură, unitatea volumului.
Dincolo de toate acestea însă, “Neliniştea singurăţii” ilustrează exact posibilităţile lirice ale lui Emilian Marcu şi etapa de evoluţie, pe linia acestora, în care se află autorul în clipa de faţă.
Pavel Grigoriu
Vremea, nr. 6/ oct. 1996, Timişoara
Iniţiere în singurătate
Fiecare om, fiecare scriitor îşi are Edenul său, locul unde departe de “lumea nebună” îşi găseşte identitatea, simte timpul oprindu-se în loc, fie chiar şi pentru o clipă. Emilian Marcu – poetul ieşean, autor al mai multor volume de versuri, regăseşte Paradisul pierdut pe ostrov. Volumul său de versuri “Lecţie pe ostrov” (editura Junimea, 1995) este o iniţiere în traiul auster dar mirific, într-un colţ de lume cu vegetaţie luxuriantă, cu o faună exotică, o lume suspendată între cer şi pământ. Ne aflăm în faţa unui tablou impresionist, plin de culori şi de nuanţe în care vizualul surclasează evenimentul, îl însufleţeşte. Picturalul învăluie ochiul şi-l determină să viseze la lumi ancestrale, la ere ciudate, “surpate într-un obscur ritual”. Cortegiul de fluturi, greieri, licurici, lebăda neagră, cu toţii parte din peisaj, împreună cu vegetaţia “aleea de ulmi – calea noastră Lactee”, frasini, tei, mătasea broştei, mesteceni, nuferi – oaspeţi nelipsiţi ai pământului şi ai apei, se împletesc într-o armonie perfectă cu “stelara împărăţie”. Şi în acest imperiu fantastic al Ostrovului, în acest “încremenit ca un început de lume”, timp uitat ancestral, a venit “perechea ciudată, perechea primordială”, “ea este în toate”, început al vieţii pe pământ, care în prezenţa şarpelui Phylon să locuiască milioane de ani pe ostrov. “Lecţia pe ostrov”, această iniţiere în singurătate, lecţie care-şi are protagonişti perechea primordială şi nelipsitul şarpe care le dă târcoale, se împleteşte cu lecţia de astronomie, lecţia despre logica astrelor. Imagini filmice din început de lume (cu miriapodul “ciudata surpare de ape”, şarpele Phylon, “steag peste depărtări”) se rostogolesc făcând loc altor lumi efemere în care o “gânganie stranie respiră într-un flaut” iar “o plută de trestie trece luna pe iaz”. Alături de Phylon, de miriapod, de perechea ciudată, revin ca un lait-motiv incunabulele “păstrătoare ale nerostitelor poveşti” despre dragoste, despre gloria postumă a primilor trăitori de pe ostrov”, “incunabule cu unghia scrise pe cochilie de melc”. Perechea – “bătrâni împăraţi, în imperiul trăirii primare” aşteaptă în această lume stranie semnul din adâncuri. În “ liniştea adâncă ca o fântână cu izvorul secat” singurătatea ca stare de veghe “domină nu numai” perechea uitată de moarte ci şi întreg peisajul. Aparatul imagistic funcţionează la unison cu ideatica volumului. Metaforele – “umbra ta - cutia de rezonanţă a melancoliei”, “foşnetul frunzelor – cămaşă de nuntă”, comparaţiile “luna ca o muşcătură de fluture, ca o ghilotină de gâtul unui copil, cade-n aprilie pe floarea de zarzăr”, alături de exclamaţii “Ce pereche ciudată ! Ce lumi efemere ! Ce splendidă nebunie ! Ce sublimă risipă !” şi repetiţiile adâncesc încrederea în reuşita volumului, neumbrind întregul din pricina unui retorism mascat, totuşi al textului, a unei prea mari dilatări uneori a discursului liric. Câteodată repetiţiile “imaculate incunabule / imaculate…” conferă melosului un surplus de armonie. Iar trimiterile la motive şi mituri (al şarpelui, al zidirii etc) ne invită la filozofare. Şi în insula aceasta – loc închis, spaţiu limită, loc de refugiu, de meditaţie, paradisul mult visat, insula Robinsonului poet “Poezia dă târcoale ca o frunză-ntomnată, gata să cadă” iar “porumbelul sălbatec – lacrimă-n zbor” este o Ană întru salvarea creaţiei. Deci frunzele toamnei cad iar poezia îi dă târcoale poetului Emilian Marcu, am adăuga noi, întocmai aerului pe care-l respiră. Prospeţimea, naturaleţea, subtilitatea versurilor sale sunt ambele ale unui poet autentic, ce-şi revarsă trăirile peste ape, peste stele, învăţându-ne lecţia scrierii unui lung poem (asta este de fapt cartea de faţă) care va rezista ghilotinei criticii.
Rodica Opreanu
Emilian Marcu – Lecţie pe Ostrov
4 februarie 1996
Fără a pretinde că fac o teoretizare a poeziei (au făcut-o atâţia ! dar poeţii îşi văd de fantasmele lor ce le tulbură liniştea), eu cred că starea de poet ce transcrie cuvinte şoptite de daimonul creaţiei este ceva asemănător revelaţiei marilor preoţi fondatori de religii. Cine nu reuşeşte să se desprindă de concreteţea lumii şi să sugereze doar inefabilul ei, este departe de poesis.
Am făcut această mică precizare pentru a putea debarca pe “ostrovul” lui Emilian Marcu, un ostrov mai mult vegetal, mai mult imaginar, asemănător pământului, populat cu fiinţe misterioase, prezenţa omului doar bănuindu-se, identitatea lui fiind puse sub semnul întrebării. Desprins de tot ce-i viu, poetul rămâne singur în contemplarea metafizică a stelelor ce se reflectă în apă. De veghe mai rămâne doar singurătatea mută, personificată tot atât de real, cât licărirea unei stele sub ape. Nici graiul nu mai răsună pe acest misterios ostrov. Pustiul sufletesc este redat în acest décor amorf doar printr-o clipire tristă de pleoapă.
Poetul îşi ia adio de la Timp pentru a dispare sub frunzele moarte în locuinţa lui viitoare. Timpul şi el – o pereche de var. stele îşi vor continua metamorfoza lor şi cine-şi va mai aminti de o pereche de moaşte (El var şi Timpul consumat).
Imaginile din fiecare poem zugrăvesc o lume fantastică, aproape pustie, o cale prin ere, ca o lintiţă pe ape stătute, portret al morţii şi al nemişcării. Doar şarpele acela prezent peste tot în tovărăşia miriapodului cu un singur picior…(să fie omul cu o singură viaţă ?). Zguduitoare tăcere în “Numai lintiţa” şi în toată construcţia imaginară a ostrovului.
În alt poem: “Pe ostrov zăpadă târzie”, poetul ştie să sondeze marile întrebări ale lumii prin observaţie şi mirare, devenire şi înviere, natura lucrând magic, omul doar martor, cade neputincios în prăpastia fără de sfârşit a întrebărilor fără răspuns. Omul – o gânganie minusculă, printre minunile naturii, zdrobit de măreţia cosmosului şi neînţeleasă vreodată. Şi deprimanta devenire de pe ostrov, probabil pământul pierdut în spaţii siderale continuă, din poem în poem, sub o sută de înfăţişări. Nimic mai ispititor la un poet decât să încerce a descifra trecerea, şi Emilian Marcu o face cu sârguinţă, şi o bănuie în foşnetul frunzelor, “murmur de hulubi”; imaginile nu sunt ceea ce par; au un suport fragil, pânzele sunt din brumă, culoarea e un ivoriu cu fluturi iar carnaţia e de înger. Foşnetul frunzelor urmează calea timpului migrator, hulubăria devine pustie, toamna se surpă peste cărări, glasul vegetaţiei devine o cămaşă de nuntă, o şoptă în sipete lângă mirajul gutuilor şi singurătatea maramelor grele de parfumul roadelor pământului.
Emilian Marcu descoperă cu multă artă viitoarele forme ale lucrurilor, pe cele prezente punându-le sub semnul incertitudinii. Această pătrundere în structura mobilă a materiei o face excelent prin mijloace artistice. Întreaga lui poezie e o aparenţă inefabilă, sugerată prin stări şi prin cuvinte fără corespondenţă în lumea anorganicului. Este o poezie construită din cuvânt-simbol, din cuvinte-metafore, ce-ţi crează senzaţia că traversezi o apă îngheţată la suprafaţă, sortit fiind de la început să te scufunzi într-o spărtură, doar că nu ştii clipa când se va rupe această pojghiţă înşelătoare, ce pare a fi viaţa.
Adesea cuvântul magic al poetului penetrează pânza elastică a timpului, ca în “păienjenişul stelelor” – unde vulturul “întristat, din înalturi, subţire ca fulgerul de sub el – se afundă în chingile cerului, în fântâna văzduhului – în marea aceasta de milenii secată. – Acolo îşi caută puii, acolo în afunduri de mare…munte de gânduri cu veacurile-n spate, el se afundă în chingile tainei”.
El nu spune că oamenii pe ostrov îmbătrânesc şi mor. Ar fi banal şi nu ar mai fi poezie. El scrie că ei se înnobilează ca fluturii toamna, ca frunzele colorate în cădere pe băncile unde, pe sub ziarele necitite, ce zac pe sub brumele groase. Spre amurg se îndreaptă omul, lipsa de interes a ziarelor necitite acoperă orizontul, culorile de pe frunze picură-n taină, râuri de frunze spre orizont se tot sparg şi tot curg, odată cu noi, ca şi noi…Şi în sfârşit, întrebarea fatală, nespusă, doar sugerată. Poetul nici nu vrea să o pună. Ar risca să facă o eroare sau să repete tezele atât de contrarii ale filozofilor lumii, de zece mii de ani încoace. Dincolo de amurgul spre care vârtejurile târâsc totul nu se află nici sfârşitul, nici alt început, ci doar o lecţie de astronomie.
Iar pe Ostrov, în urmă, a fost doar un vis: “Numai umbrele noastre o vreme aici locuiesc. Numai umbrele”. Afirmaţia amintindu-ne de Platon, care scrie că lumea nu arată în perspectivă aşa cum o vedem. Reducând imensitatea Timpului la o clipă, este firesc ca oamenii să pară umbre. Îndemânarea poetului constă în a exprima asemenea probleme grave doar cu “aburul” cuvintelor, precum: “Când fluturii noaptea respiră-ntre frunze…grele de rugina caldă a Toamnei” sau “Pe Ostrov, pe Ostrov alaiul de nuntă / cu luna ce trece nebună şi-nfrântă/ (unde damnaţii trec spre seară)/ într-o lotrie bună, o sanie nouă/ Şi doi cai de răşină să ne poarte sub rouă/ Să ne poarte sub ierburi, sub atâta surpare/ Pe lucii întinderi, pe gheţuri uşoare”.
Mirajul cuvântului dărâmă solidul, lichefiază, corodează, surpă, luminează smârcurile indescifrabile, devenim iluzorii în perspectiva curgerii. Ne învăluiesc apele “ca-ntr-un mare năvod de tristeţe”. Şi totuşi poetul rămâne muşcat de întrebări: “Pentru ce te acoperă până la buze/ sublima răceală a valului?” Se-mpacă el, cumva, cu ideea morţii, dacă i se pare sublimă răceala valului ?
De altfel, întreaga lecţie de pe Ostrov abundă în întrebări puse sau nepuse, sugerate de atmosfera gravă ce se degajă din imersiunea cuvântului în structura misterioasă a aparenţelor. Da, un mister metafizic se degajă din textul poemelor, elemente cosmice se combină cu lucruri pământeşti, se completează reciproc, se grefează pe mituri în care o construcţie nu se înalţă fără jertfe omeneşti, pentru ca în final: “Într-o noapte cu luna în nori/ valul subţire îl vom trece pe flori, verdele ierbii pe trup ca o formă uşoară/ să te zidesc şi nici un pic să te doară/ …Valul de la un timp va aluneca pe ape/ astfel dorind de zid să te scape/ …de zidul habitatului clădit pe Ostrov.
Fiecare poem este o sinteză a unui timp îndelungat, poate o viaţă de om, de aceea viul se metamorfozează rapid, într-o singură pagină, pentru a-ţi lăsa în suflet fiorii ciudaţi ai incertitudinii, dar şi satisfacţia unei călătorii metafizice, cu un fin observator al năruirii, într.o interpretare poetică de surprinzătoare inspiraţie. Omul, stranie vietate, încotro curge ? filozofia ce se desprinde din paginile Ostrovului, nu încearcă nici o inovaţie, nici o precizare, nici o adăugire, la tot ce s-a scris până acum. Poetul ştie doar să se mire de ce i se pare că vede şi pătrunde prin metaforă în procesul misterios al trecerii şi devenirii, uimind şi înfiorând cititorul trezit la o cruntă realitate: viaţa de la copil – la dus pe apele Styxului, de la Nimic – la Marele Nimic.
Şi totuşi poezia lui Emilian Marcu nu-i chiar o povestire din criptă, ci mai curând o alunecare beată pe o feerică puzderie de stele şi instantaneu, moartea devine frumoasă, măreaţă, Atotputernică şi definitivă, pentru că cine nu-şi doreşte să se adăpostească în interiorul unei asemenea cetăţi inexpugnabile, din nefericire zidită pe pământ ? !
Constantin Huşanu
Emilian Marcu
Emilian Marcu nu mai este un debutant. I s-au tipărit două culegeri de poezie, publică în paginile mai multor reviste din ţară şi, lucrul cel mai important, poemele lui au un timbru specific, greu confundabil şi, de aceea, fără a trimite la vreun “model”, cum se întâmplă cu majoritatea scriitorilor tineri. Simbolistica lui este simplă, directă, şi, aş spune, cu eficienţă imediată. Poetului îi repugnă căutarea sterilă şi monologul criptic al frazelor sunătoare. Lirica, de până acum, semnată de Emilian Marcu exultă din temele mari ale istoriei poporului nostru ori din entuziasmul fierbinte al vremurilor pe care le trăim. Este o poezie gravă, cetăţenească, luminoasă, petele de umbră şi nelinişte posibile fiind, deocamdată, programatic, ocolite. Autorul conştient încearcă să epuizeze întâi motivele “primelor lui iubiri” după care (cine ştie ?) diapazonul său va cuprinde şi tonurile mai complexe şi mai profunde ale existenţei.
Virgil Cuţitaru
Emilian Marcu : “Sigiliul toamnei”
Recenzie
O carte pentru bucuria sufletelor, o carte – permis de intrare în teritoriul tutelat de vis, iubire şi frumos, o carte de re-citit mereu şi de recitat este ultimul volum de versuri al lui Emilian Marcu, tipărit la Editura Junimea, şi inspirat intitulat “Sigiliul toamnei”. Încrezător (pe bună dreptate) în forţele şi mijloacele sale de exprimare, Emilian Marcu s-a dovedit a fi imun la moda poeziei ludice, ironice, retro etc., nu s-a raliat niciunei generaţii literare rămânând unul dintre “ultimii mohicani” ai poeziei moldave, în ceea ce are ea mai caracteristic, adică practicând un scris romantic şi calofil, sublimând erotismul şi considerându-l pe acesta ca posibil şi viabil numai în permanentă relaţie cu natura. Aceasta din urmă (şi prin ea se înţeleg ţara, casa, pământul, viaţa, părinţii –adică totul) este de fapt cea dintâi şi cea mai de preţ dragoste, ori, cum o mai numeşte poetul, “cutia mea de rezonanţă”.
Prima iubită va avea şi ea, în aceste condiţii, atributele sumei, fiind “mireasă înfrigurată” şi purtând numele de Poesie. Actele sondării adâncului şi înaltului sunt pereche, miracole pline de vibrare ale căutării vieţii (ce este lumină sau apă), iar forţa dăltuită în fiecare de către tentaţia aflării şi împlinirii este de neînfrânt, încât în final nu mai are importanţă îndeplinirea dorinţei, ci doar integrarea într-un mirabil ciclu, comuniunea cu amintitul tot (“Când un ţăran se-ntoarce-n somnul său/ se-ntoarce – adică la strămoşii din ţărână/ îl poartă greierii un timp în gând/ Şi-n taină harta pâinii i-o citesc în mână”).
Au venit azi-noapte fântânarii, Pe sănii albe, Jocul, Dacă pleci iubito, Plâns, În fine, zăpada, Copiii de ţărani şi E floarea de cireş sunt doar câteva dintre poeziile antologice ale acestui volum, în cuprinsul căruia Emilian Marcu dă, încă o dată, întreaga măsură a talentului său, demonstrând că pot să mai existe (şi să mai scrie, să convingă) visători către acest sfârşit de veac.
Dorian Obreja
Flacăra Iaşului, 1996
OPINII
Cântarea “ostrovului” tinereţii noastre
Potrivit unei cunoscute teze susţinute de J.P. Sartre, în cartea sa “L’etre et le Neant”, raritatea (unui fenomen sau bun necesar omului) se poate constitui în calitate, valoare sau motiv determinant al unei anumite atitudini despre lume şi viaţă. Ei bine, privind numărul şi mai ales varietatea publicaţiilor intrate în librării în perioada postdecembristă, observăm cu legitimă îngrijorare că poezia (în comparaţie cu scrierile ştiinţifice, politologice, filozofice, etc.) a devenit o rara avis. De ce ? Au dispărut oare poeţii din ţara noastră ? Şi-a pierdut oare credibilitatea cunoscuta zicală că românul se naşte poet ?
În fine, nu mai ocupăm oare primul loc în lume sub raportul numărului poeţilor şi al poeziilor pe cap de locuitor, cum afirma cândva acad. Mircea Maliţa, în vremelnica sa ipostază de ministru al învăţământului şi educaţiei ? Desigur, că nu. Adevărul este altul.
Profunda şi mutidimensionala criză (economică, politică, culturală, morală etc.) pe care o traversează românii în această dublă răscruce social – istorică (de milenii şi de orânduiri sociale) a modificat simţitor psihologia şi comportamentul lor, locul idealismului (moral), umanismului, altruismului fiind luat tot mai mult de atitudini opuse, cum sunt materialismul (adică tendinţa dominantă spre acapararea de bunuri materiale), pragmatismul, mercantilismul, cinismul etc.
Ca urmare a acestor dezumanizante mutaţii social spirituale, în aproape toate straturile sociale observăm că doar prima parte a cunoscutului dicton latin “Primum vivere, deinde filosophare” (Întâi să trăim şi apoi să filozofăm) se mai bucură de atenţia cuvenită. Dar divorţul dintre ideal şi real este reciproc dăunător.
Totuşi, contrar acestor vitregii, constatăm cu interes şi plăcere că n-au dispărut poeţii din ţara noastră. Între creaţiile de această natură, publicate în ultimul timp, ar merita, cred, menţionat şi noul volum de versuri intitulat “Lecţie pe Ostrov” – publicat de Editura Junimea, al tânărului dar valorosului poet Emilian Marcu.
Aflat la cel de-al patrulea volum de poezii (după în “Nuntă în sâmbure” – 1974, “Amiaza câmpiei” – 1977, “Neliniştea singurătăţii” – 1982), autorul ne oferă în cele aproape 80 de poezii o adevărată “Cântare a ostrovului tinereţii noastre”. Inspirat dintr-un amestec sui-generis de imagini şi amintiri ale tinereţii umane, ce pot izvorî din orice colţ al spaţiului nostru mioritic, cu zbuciumata sa istorie milenară, volumul îmbină armonios pe de o parte frumuseţile plaiurilor româneşti cu valoarea relicvelor trecutului, iar pe de altă parte virtuţile raţiunii cu cele ale sensibilităţii, sau, oricum ar spune Pascal, cele ale logicii minţii cu cele ale logicii inimii.
Întrucât o analiză de detaliu a poeziilor acestui volum care cere nu numai un plus de spaţiu, dar şi o mai bogată experienţă de evaluare estetică decât a noastră în domeniu, mă mărginesc să asigur pe iubitorii de poezie că lectura poeziei sale este nu numai agreabilă, dar şi edificatoare sub raportul mijloacelor stilistice cultivate de Emilian Marcu. Deşi pot fi întâlnite în fiecare dintre poeziile cuprinse în volum, gânduri şi sentimente ce merită a fi cunoscute şi trăite, opinez că, cel puţin câteva nu ar trebui omise, cum sunt: “Tainicul semn trimis din adâncuri”, “Drumul fără întoarcere”, “Printre astre spre ostrov”, “O lecţie despre prima lecţie pe ostrov”, “Porumbelul sălbatic sub lumina stelară”. Deoarece sunt convins de calitatea poeziilor din acest volum socot că-mi revine datoria să fac în încheiere o cuvenită precizare. Însemnătatea volumului recomandat nu rezidă atât în raritatea unui asemenea fenomen la care se referea amintitul filozof francez, cât mai ales în valoarea sa intrinsecă, în talentul, cultura şi inerenta trudă creatoare de dialog care îl onorează pe heleştean, a cărui nouă creaţie îi permite, neîndoielnic să urce încă o treaptă spre imperiul muzelor inspiratoare din imaginara lume a Parnasului.
Vasile C-tin Ciocârlan
OPINIA, nr. 1617, 25-26 nov. 1995
Semnal - Emilian Marcu: “Lecţie pe Ostrov”
De obicei, poeţii nu scriu despre cărţile de poezie – fapt ce ţine de vocaţia criticului literar, care este un profesionist în domeniu şi judecă lucrurile după rigorile profesiei sale. Criticul poate să fie – la modul relativ, fireşte, pentru că totul se întâmplă în limitele relativităţii – ochiul obiectiv în sesizarea şi definirea valorilor. Un poet însă nu poate fi decât subiectiv în raport cu poezia confraţilor, ca de altfel şi cu propria creaţie. Şi, totuşi, nu de puţine ori au loc abateri de la această “regulă”, fapt ce se explică probabil doar prin plăcerea lecturii şi prin plăcerea de a mărturisi despre ceva care ţi-a plăcut.
Încerc un asemenea sentiment după lectura volumului “Lecţie pe Ostrov” de Emilian Marcu, apărut recent la Editura Junimea, în condiţii grafice cu totul deosebite. Nu ştiu de ce autorul nu a tipărit – nu a reuşit să tipărească, mai bine zis – această carte cu 8-10 ani în urmă. Pentru că de avut la acea dată a avut-o în mod sigur, indiscutabil; un volum atât de bine structurat tematic şi de unitar în planul expresiei poetice nu putea fi scris într-un timp relativ scurt – în ultimii 4-5 ani, să zicem. Cartea este, în primul rând, expresia unei stări de meditaţie – iar aceasta presupune timp, răbdare, căutare şi vocaţie. Îmi face plăcere să spun că “Lecţia pe Ostrov” este o carte remarcabilă.
N-aş vrea să se înţeleagă din cele afirmate că poezia sa de până acum nu era una autentică. E adevărat că uneori a publicat prin reviste şi anumite versuri pe teme aşa-zicând “de ocazie”. Dar nu e singurul care a făcut-o. Dimpotrivă, cei care nu au făcut-o abia dacă pot fi număraţi pe degete. A scris deci asemenea versuri de circumstanţă, între mulţii alţii, şi Emilian Marcu (deşi, sincer vorbind, chiar şi dintre acestea unele erau scrise nu fără talent !). Mă refeream însă la partea de rezistenţă a poeziei sale – şi care nu poate fi pusă la îndoială de nimeni dintre cei de bună credinţă: poezia de dragoste, poezia copilăriei pierdute, poezia fragilităţii omului în faţa destinului, chinuitoarele întrebări privind dincolo de hotarul morţii…Cel puţin în cazul versurilor pe care le-a publicat în volume, de fiecare dată Emilian Marcu a făcut dovada unei poezii viabile. Atât doar că era o poezie obişnuită. În “Lecţie pe Ostrov” avem de-a face, însă cu o poezie mai mult decât obişnuită. În orice caz este o carte care-l defineşte.
Aşadar, despre ce lecţie e vorba pe acest Ostrov al poetului ? O “lecţie” pe care cineva – în cazul de faţă poetul – primeşte de la un eventual magistru – considerat astfel, printre poeţii – pe care l-a dorit să fie şi al său ? Ori, poate, el însuşi se consideră un fel de magistru în stare să dea “lecţii” la alţii, dispuşi să-l accepte într-o asemenea ipostază ? Nici una, nici alta.
Emilian Marcu imaginează un fel de “lecţie” pe cont propriu a iniţierii întru aflarea sinelui, fără magistru şi discipol, în care pe măsură ce în-fiinţează un ostrov al gândului se re-înfiinţează pe el ca fiind acel gând: “mesager, ce ciudat, mesager al propriei nostre gândiri”, cum spune în poemul cu care îşi încheie volumul, “Porumbelul sălbatic în lumină stelară”. E ca şi când nu poezia ar fi o lucrare a poetului, ci din fiinţa poeziei rezultă fiinţa poetului. Pare o experienţă cumva ireală, dar care în acest caz – fie şi paradoxal vorbind – devine reală.
“Lecţie pe Ostrov” ne arată adevărata imagine a poetului Emilian Marcu, de parcă avem de-a face cu o neobişnuită “schimbare la faţă”: un salt pe verticală, de la vechea “înfăţişare” a versurilor cu care ne obişnuise, la “chipul lăuntric” al unei poezii ce ţine de straturile de înălţime ale esenţelor.
Cu “Lecţia pe Ostrov”, Emilian Marcu se aşează decisiv pe un loc al său, bine conturat în poezia reprezentativă a acestui timp.
Vasile Constantinescu
Simposion, 24 Ore, miercuri, 11 iulie 1996
Lampa lui Aladin
Lecţie pe Ostrov – Emilian Marcu
În volumele de poezie “ Lecţie pe Ostrov” (apărut la editura Junimea, 1995) şi “Îngândurat ca muntele de sare” (apărut deja la prestigioasa editura Helicon din Timişoara, în 1996), replică în sensul cel mai fidel la ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu, după Wiliam Shakespeare, poetul Emilian Marcu realizează (fără emoţie) un minunat univers poetic; de fapt este pentru prima dată când argumentează sau fundamentează ceea ce remarca Ştefan Augustin Doinaş într-un număr (oricum, neştiut de noi) – se pare în 1974, al revistei “Familia”: “Moldova ne mai trimite un poet remarcabil !” Se exagerează ?
Poetul şi distinsul nostru prieten Alexandru Tacu ar spune, fără ezitare, că Emilian Marcu poate fi înregimentat în formaţia noastră. Sigur, fiecare îşi are destinul său, îşi merită soarta, îşi îngrijeşte versul, îşi alege prietenii, nu precupeţeşte nici o clipă în a fi azi, în a fi mâine. Este Emilian Marcu element de generaţie ? Este Emilian Marcu înger cu aripi de catifea ? este Emilian Marcu purtător de microb parlamentar ? La urma urmei nu ne priveşte. Emilian Marcu este Emilian Marcu. Are maşină (Ford), are poftă de băut, are serviciu la Casa Studenţilor. Mai mult, joacă tenis de masă, oarecum bine, dar nici ca şahist nu e de lepădat !
Emilian Marcu prin cele două cărţi sus-menţionate nouă, distinsului Aladin, ne oferă şansa unor texte de foarte bună calitate. Sigur, aceste două cărţi au avut neşansa să apară în vălmăşeala editorială de după 1990. Dar aceasta este o aparenţă. Fiorul liric din “Lecţie pe Ostrov” are fără pierdere de valoare o înfrăţire (ne referim la liniştea interioară), discretă cu marele înger poeticesc I. Pilat. Are capacitatea certă de a ne minuna de frumuşeţea unui mal abrupt, are capacitatea de a ne înmărmuri în faţa luciului de apă în asfinţit de soare. Emilian Marcu inventează poetic puţin, dar are meritul în a ne îndemna în măreţia intimităţii. Nu oboseşte în a-şi prezenta iubita în spaţiul domestic al lui “a fi”:
“Pentru ce te-nvăluiesc apele / apele cerului/ ca într-un mare năvod de tristeţe?/ Apele moarte de la poalele Ostrovului/ pentru ce te acoperă până la buze/ cu răceala sublimă a valului ?Podoabe din corali şi din melci/ o coroniţă de scoici şi liane-nfrunzite/ te împodobesc, o, mireasă a apelor/ Într-un nor te aduc, înfăşurată într-un nor, / aicea pe Ostrov, pe pajiştea înverzită./ Pereche ciudată-n universul sălbatic./ Podoabele toate pe trupul tău prind viaţă, / Stau alături de tine întins ca-ntr-o raclă/ într-un pat umpletit din nojiţe de tânără salcă./ Te contemplu, te strâng, te mângâi./ Nici un semn nu-ţi trădează starea dintâi. Podoabele pe trupul tâu se-ntrupă/ Aicea pe Ostrov ce mister se întâmplă ?/ Pereche ciudată în universul ciudat./ O lumină curată ne-a-nconjurat./ Pentru ce te-nvăluresc apele/ Ca într-un năvod de tristeţe. / Pentru ce te acoperă până la buze/ Sublima răceală a valului?…”
În volumul “Îngândurat ca muntele de sare”, poetul Emilian Marcu îşi asumă ceva riscant şi delicat. Să te consideri închipuitor de scene ale lui Vasile Voiculescu, după Wiliam Shakespeare, nu este nici puţin, nici mult. Este riscant şi delicat.
Dar Emilian Marcu nu eşuează, nu continuă, ci doar ne propune. Ne propune 89 de sonete, pe cât de delicate, pe atât de perfecte. Această formă de aparenţă, la îndemâna oricui, este fără îndoială un exerciţiu de disciplină poetică şi nu în ultimul rând, (în cazul reuşitelor), o adevărată performanţă. A reuşit poetul Emilian Marcu şi una şi alta ? Mai mult, Emilian Marcu a reuşit să tulbure oarecum apetitul unora dintre noi către poezia tragică. Prin aceste sonete, Emilian Marcu este un poet tragic – luminos. Nu este greşit dacă l-am numi “poveste a trecerii”.
“Căuşul palmei mele în apă-ţi caută chipul / pe când se face ziuă şi-i cald în amintiri / pe plaja nopţii-mi pare că-i tulbure nisipul /şi înfloresc salcâmii şi-i vară-n trandafiri/ Parfumul gurii tale şi-acum mă urmăreşte/ şi-l port cu mine-n lucruri hipnotizat de maci/ căuşul palmei cată prin amintiri regeşte/ tu eşti atât de aproape. Mi-s ochii buimaci./ Pe câmp aleargă umbra făpturii tale blânde/ ca-ntr-un joc hieratic cu falşii ieniceri. Se tulbură lumina şi chipul tău se-ascunde/ şi-atât de clar se vede dar nu e nicăieri./ Căuşul palmei mele în apă-ţi spală chipul/ când ziduri tot mai groase ridică între noi timpul”.
În armonie cu distinsul nostru prieten Croco, putem spune că Emilian Marcu este un poet foarte bun.
Aladin
Pentru conformitate
Aurel Ştefanachi
Symposion, nr. 6, 20 noiembrie 1996
Vertebra lui Yorik
Emilian Marcu – Îngândurat ca muntele de sare, editura Helicon, Timişoara, 1996
La puţin timp după Lecţie pe Ostrov, Emilian Marcu revine în librării cu un nou volum de versuri, Îngândurat ca muntele de sare (Editura Helicon). Subtitlul cărţii, “Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu, după Wiliam Shakespeare, în transpunere imaginară”, precizează un proiect literar original, surprinzător, foarte provocator prin lectura “în oglindă” pe care o presupune. Cum se ştie, au fost mai întâi cele 154 de texte ale lui Shakespeare; apoi, scrise între 1954 şi 1958, s-au adăugat alte 90 de sonete, cu titlul Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu; acum, aceste noi 89 de sonete care se extrag şi ele din “vertebra lui Yorik”. S-o recunoaştem, proiectul lui Emilian Marcu este unul dintre cele mai interesante. Mai întâi, se cuvine a vedea ce uneşte şi, mai ales, ce desparte sonetul închipuit de Vasile Voiculescu de cel imaginat de Emilian Marcu. Voiculescu reţinea din modelul shakesperian satira şi arta portretului, pastişându-l cu respect, cum spunea cineva; versul său e rece, transpune sentimente trecute prin luciditatea cristalină a formelor clasice, căutând idealitatea şi refugiul într-o paradigmă renascentistă. Emilian Marcu închipuie sonetul, mai exact, continuarea acelui proiect literar al lui Voiculescu într-o formă de expresie lirică amintind de romantism. L-au condus aici firea sa şi tiparul liric pe care şi l-a construit cu migală. Lectura acestei cărţi nu poate ocoli întrebarea dacă sonetele sunt sau nu “shakesperiană” a sinelui. În orice caz, Emilian Marcu se îndepărtează mult de “model”, el nu urmăreşte pastişa, ci închipuie o “îmbogăţire” pe dimensiunea sensibilităţii sale romantice, a sonetului “de origine”. Oricum, subtilul şi mărturisirea proiectului impun cuvântul livresc. Dar ce este postmodernismul decât o (re)facere a cărţii din carte, o întoarcere în text, un fel de a rescrie ceea ce va fi fost scris, o tărie a ceea ce va fi fost trăit altădată, un fel de a declara naşterea cărţii din carte şi un fel de a fixa lectura, receptarea unei opere (implicit), a unui autor – operă – filtru de percepere a realului) drept mod propriu de a scrie. Într-un anume fel, Emilian Marcu repetă experimentul făcut de Gelu Dorian în Elegiile după Rilke şi în căutarea poemului pierdut; numai sub aspectul exterior însă, al proiectului propriu-zis, pentru că între cei doi poeţi este o mare distanţă în privinţa opţiunilor tematice şi de stil. Emilian Marcu caută o motivaţie şi desface un model literar celebru, ipostaziat, deopotrivă, în opera lui Shakespeare şi Voiculescu; el împleteşte o funie al cărei fir se extrage din materia textelor înaintate mergătorilor, iar, noi, ceilalţi, o despletim în urmă, urmând însă o altă cale decât ceea arătată de Voiculescu. Emilian Marcu extrage esenţele de sentiment, obligând “modelul” să-şi releve partea romantică şi, nu odată, romanţioasă:
“Ca un miracol bate frunza-n geamuri / culori fantaste curg pe trotuare / se leagănă fantoma unor ramuri / peste privirea noastră rănită de plecare. / Te du ucm ştii tu bine că faci a întâmplare / te du şi vezi cum cade iar frunza pe pământ / şi vezi cum se destramă tăcerea din sertare / şi cum e frig în lacrimi şi-n patimi şi în vânt. / Ca un miracol frunza învăluie amurgul / coluri incandescente se surpă peste noi / te du iubito dară, înnebuneşte burgul / adorm atâtea spaime în umerii tăi goi. / Şi munţi de pâclă groasă oricât or vrea să cadă / nu pot să te ascundă. Ai carnea de zăpadă”. Cititorul textelor lui Voiculescu era unul calificat, dotat cu un serios bagaj de cunoştinţe în materie de mitologie, poezie, filosofia culturii; altfel spus, cititorul sonetelor închipuite de Voiculescu era un degustător de esenţe culturale. La Emilian Marcu iese în faţă fiinţa, sufletul şi sentimentul ei; cartea sa pretinde o lectură de identificare emoţională, chiar şi atunci când există în poeme referinţe clare la model: “Vertebra lui Yorik s-o porţi talisman / s-o porţi ca pe o pedeapsă atât de dorită / Cine dintre noi, o dar, cine şi când / va putea să te apere de risipire / vertebra lui Yorik auzi-o plângând / stigmatizată de extaz şi de uimire. / Tu, fericito, cu piele de şarpe pe trup / care te întorci în păcatele primordiale / porţi drept blazon ochiul de lup / şi vertebra lui Yorik însemn la plecare. / Cine dintre noi, o, dar, cine şi când / va putea auzi vertebra lui Yorik plângând”.
Emilian Marcu este un elegiac pur, dominat – am spus-o şi altă dată – de efortul plasticizării realului, prin metaforă şi comparaţie; el crede cu toată convingerea că lirismul este, înainte de toate, muzicalitate. Emilian Marcu este un poet din stirpea lui Amphion: “ De parcă am trece iubito în fluturi / aşa te aştepţi să vin azi şi să te miri / cuvintele de pe buze ai vrea să le scuturi / când ninge în miere şi ard trandafiri. / De parcă am trece iubito în moarte / aşa mă înalţi peste iarbă-n priviri / vezi dară lumina se lasă-ntr-o parte; / cu şişuri în gură piraţii sunt miri. / De parcă ar ninge mere spre toamnă / iubito tu crede că-n lacrimi e vânt / portrete de ceară se tulbură-n ramă; / am trupul de iarbă, ai trup de pământ / de parcă am trece iubito în fluturi / cuvintele de pe buze nu mai poţi să le scuturi”. Emilian Marcu este unul dintre cei mai fideli susţinători ai neo-romantismului în poezia noastră de azi; el se îndepărtează de simbolul cultural pentru a regăsi sentimentul şi sentimentalismul. Altfel, sonetul continuă.
Ioan Holban
Realitatea, 2 iulie 1998
Singurătatea poetului
În peisajul liricii actuale se impune un nume de referinţă, cel al poetului Emilian Marcu. Scriitor de o deosebită complexitate – poet, prozator, eseist, publicist şi de viitor dramaturg, Emilian Marcu de peste 25 de ani, desfăşoară o bogată activitate literară, unanim recunoscută de critica literară, publicând zece cărţi de poezie: “Nunta în sâmbure” (Editura Junimea, 1974), “Amiaza câmpiei” (Editura Junimea, 1977), “Sub zodia Traciei” ( Biblioteca Opinia, 1979), “Neliniştea singurătăţii” (Editura Junimea, 1982), “Îngândurat ca muntele de sare” (Editura Helicon, Timişoara, 1996), “Umbra şi îngerul” (Editura Bolta Rece, 1997) şi “La porţile singurătăţii” (Editua Junimea, 1997).
Ne vom opri în scurtul nostru demers liric la volumul de poezii “La porţile singurătăţii”, volum tot atât de egal ca valoare artistică cu celelalte volume de versuri apărute anterior. Registrul tematic este unul divers, poetul abordând teme şi motive poetice diferite, cum ar fi: poezia erotică, meditativ – filosofică, naturistă, exprimându-se atât în stil clasic (mai ales în sonete) cât şi în stil modern.
Poezia sa aminteşte de stilul romantic, dar şi clasic şi modern, stăpân deplin pe mijloacele de expresie artistică, călătorind galant de la un pol poetic la altul, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că poezia lui Emilian Marcu şi-a găsit propria albie, iar poetul registrul poetic specific. Indiscutabil, Emilian Marcu poate fi considerat un poet reprezentativ pentru generaţia sa.
“La porţile singurătăţii” este un volum unitar unde poetul crează o adevărată epică lirică cu rezonanţe de mit ( “Şarpele Phylon”) şi parfum de legendă, cu simbolice semne biblice şi religioase (“A treia strigare în pustiu”, “Şi nu ne duce pre noi în ispită”, “De ploaie îngerii par a plânge” etc.), dar şi cu ecouri din luptele eroilor medievali, poetul iniţiindu-se în taine oculte “întru săvârşirea misticei misii”. Motivul fântânii este prezent în lirica poetului mai multe poeme purtând titlul de “Fântâna din munte”. Motivul mitic al şarpelui Phylon – ( amintind de fantasticul lui Mircea Eliade), prezent şi în alte volume de poezii, este cuprins în titlul a şapte poezii. Un amănunt nu lipsit de semnificaţie este faptul că Emilian Marcu continuă o tradiţie universală a sonetului, fiind cel de-al “doilea poet român care duce în râuri cosmice cugetarea” marelui Will, scriind 89 de sonete în prelungirea lui Vasile Voiculescu şi a lui W. Shakespeare. W. Shakespeare a scris 154 de sonete în 1609, Vasile Voiculescu continuă numărătoarea celor 154, scriind 90 de sonete între 1954 şi 1958, iar Emilian Marcu scrie 89 de sonete până la 333 de sonete, Îngândurat ca muntele de sare, (Editura Helicon, Timişoara, 1996).
Poezia lui Emilian Marcu poate fi asemănată cu undele cristaline ale unui râu care se împlineşte la vărsarea într-un ocean cosmic, predispunându-l pe lector la un fior de beatitudine metafizică, călător însingurat prin ostrovul stelar, poetul e un magician al cuvântului, de o neasemuită delicateţe sufletească. Pentru că spaţiul nu ne permite, iar poemele sunt mai frumoase unul decât altul, ne ferim să cităm vreo strofă deoarece ar trebui redate în întregime pentru armonia şi muzicalitatea versurilor, dar şi pentru profunzimea parabolelor mitice şi simbolice creatoare de universuri poetice contrastante şi neconfundabile.
Constantin Mănuţă
Opinia Moldovei, 28 martie 1998
Emilian Marcu – la trântă cu zeii
sau
Semnificaţiile unor sonete imaginare
Când, în 1966, ca o încununare postumă, apărea volumul de Sonete de Vasile Voiculescu, având drept subtitlu: Ultimele închipuiri ale lui W. Shakespeare, în traducerea sa imaginară, Perpessicius – care prefaţa acest volum – era îndreptăţit să afirme că această apariţie constituie “una din marile zile festive ale lirismului contemporan şi un bun număr de revelaţiuni”. Era îndreptăţit atât pentru faptul că aproape quasitotalitatea celor 90 de sonete ale lui Vasile Voiculecu erau axate pe acelaşi motiv al iubirii – înţeleasă ca “unica vecie dată nouă” (CLXXXIII), coordonată axiologic-existenţială ce lipsise până atunci din viziunea lirică a poetului român. Sonetele veneau astfel ca o încununare postumă, la modul elevat-artistic, a întregii sale opere. Surprindea, de asemenea, faptul că scriind aceste sonete – în ultima perioadă a vieţii sale – poetul nu mai putea fi bănuit că ar aspira spre o glorie fefmeră, ci spre beatitudine, înţeleasă drept “patimă senină” şi “frumuseţe atotcuprinzătoare”…
Iată, însă, că – după trei decenii de la apariţia acestor sonete – un alt poet contemporan, Emilian Marcu, are cutezanţa de a se lua la trântă cu zeii, scriind un volum de sonete – Îngândurat ca muntele de sare – cu specificarea în subtitlu că acestea ar putea fi Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare, în transpunere imaginară, cuprinzând optzeci şi nouă de sonete, faţă de cele nouăzeci ale lui Vasile Voiculescu.
Se pune legitima întrebare: Care ar putea fi semnificaţia existenţial-artistică a apariţiei acestui nou volum de sonete, în prelungirea celor două anterioare – cel al marelui Will şi cel al lui Vasile Voiculescu ?
Un răspuns posibil – dar facil – ar fi acela că şi sonetele lui Emilian Marcu au drept motiv de bază erosul, înţeles drept “taina de nimeni dezlegată” (72). S-ar putea adăuga şi motivul că aceste sonete se constituie în ceea ce Ovidiu numea o nouă ars amandi, noutatea (originalitatea) sonetelor lui Emilian Marcu aflându-se într-o altă posibilă interpretare a acestui sentiment general-uman, înţeles ca logos arhitectural-elevat – aşa cum glăsuieşte ultimul sonet (89). “Mă-nchin, iubito, ţie, ca unei vechi sintagme / ca unei catedrale sub uitate mări / în care peşti de piatră înoată printre biblii / şi duc spre taină luna şi oasele ţi-s flori. / / Genunchii mei sărută pământul tălpii tale / cu blândă sfiiciune ca-ntr-un blestem uitat / pe sub pământ înoată prin biblii ireale / reci sturioni şi-mi par că sunt un râu curat. / / Mă-nchin, iubito, ţie, spăimoasă ca o umbră / uşoară cum e fulgul şi limpede ca el / cerceii ţi-i colindă doar greierii-n amurguri / şi soarele pe deget ţie tulbure inel. / / Mă-nchin, iubito, ţie, ca unei vechi religii / cu trupul râu de rouă şi buzele efigii “.
Înţeleasă ca stare de contemplaţie şi extaz, aureolată deopotrivă de spaimă şi dor, iubirea e transfigurată psaltic în imnuri de slavă asociate trecerii în nemoarte (egal perenitate); damnat, poetul rămâne “în lumea ireală”, înţelegând a-şi zidi un templu, “din aşteptare şi din speranţe”.
Ne punem întrebarea care sunt elementele de portret ale acestei neasemuite iubite din discursul său îndrăgostit, căreia poetul îi închină imnurile sale de slavă ? Nu altele decât cele ale eternului efemer ! În primul rând ochii, care “precum lăstunii limpezi zborului se-arată” şi “mâna împietrită în dulce mângâiere”, apoi părul “ râu de aer (…)în blândă legănare”, dar şi “râu (ce) se lasă-n paza celui care vrea să zboare” – “legând dimineţile-ntre ele”…La rândul lor, sânii “ca două rodii” – precum şi Sulamitei din Şir asirin – şi …întreg “trupul (…)stelar”, iubita devenind “vioară în mâinile dibace” …”lunecând în amintire”.
“Precum un mag nesăbuit şi trist”, deopotrivă “sclav iubirii şi falnic împărat”, poetul îşi asumă devenirea “între două coperţi”, ca un “testament al trecerii prin lumină”, acceptând s-o poarte usquead finem în suflet şi în gând pe cea pentru vecie dăruită: “Te port în gând cu mine sfioasă-nchipuire / memorie pierdută într-un prea paşnic tiv / şi umbrei tale îi sunt sicriu şi mire / de cât te chem prin gânduri şi tainic te tot strig”(86).
Din perspectiva sublimă a depărtării (sub speciae aeternitas), existenţa celor doi se consumă într-un topos al locuirii, situat “într-un fulger şi în singurătate” în care reverberează “tăcerea din tăcere”, “ca-n miezul unui mit”, cunoscând că: “Nimic din tot ce-i rău nu mai rămâne” (47). Reţinem din sonetele sale şi încercuirea inefabilului în imagini memorabile, trădând afinităţi de structură cu marii înaintaşi. Pentru ilustrare, trimitem la Sonetul 31, din care, aici, reţinem doar prima strofă, axată pe ideea unui catarsis al erosului: “Un crin de-ai fi, iubito, pe rană te-aş purta / polenul lui, balsam mi-ar fi în astă seară / un imn de slavă să cânt în cinstea ta: / Tu, râul blând de rouă, biserica de ceară”.
Şi cu aceasta – cred, (sper!) – să fi răspuns la întrebarea cu privire la semnificaţia existenţial-artistică a apariţiei acestui nou volum de sonete, în prelungirea celor ale lui William Shakespeare şi Vasile Voiculescu, arta poetică a lui Emilian Marcu sprijinindu-se pe un funciar lirism contemplativ, rod al unei sensibilităţi în tonalităţi stenic-nostalgice…
Simion Bărbulescu
Biblioteca, nr. 2 /2001
Emilian Marcu – Scoica sonoră
Imaginarul liric
De mult nu ne mai surprinde să constatăm supravieţuirea, chiar înflorirea poeziei în vremuri dintre cele mai grele. Când atâtea lucruri se sting în ceaţa aproape irespirabilă a sărăciei, poezia află resurse pentru a renaşte mereu şi mereu într-un “return externe” suficient sieşi. Meritul este al poeţilor care ard mocnit la flacăra pasiunii şi, de atâtea ori, al harului lăuntric pentru a ne face cu fiecare vers, cu fiecare poemă încredinţată tiparului mai frumoşi, mai buni, mai integri. Arderea lor mai are doi prieteni: acei editori, mulţi şi statornici, dispuşi să-şi jertfească firavele resurse financiare pentru a tipări poezia, şi publicul hrănit de poezie care înţelege să fie în orice condiţii alături de acesta.
Emilian Marcu, venit din umbra (sau din lumina) rafturilor de biblioteca, este unul dintre mulţi ce-şi închină viaţa versului. Cărţile sale au de fiecare dată prospeţimea începutului şi maturitatea de final, adică sunt autentice, înalt simţite, cu grijă şlefuite. “Scoica sonoră” , volum apărut nu de mult este un volum împlinit, cu poezii memorabile, făcute să dureze. Că lirica sa face parte din cosmosul infinit al imaginarului cult nu mai trebuie dovedit. Postfaţatorul volumului, criticul literar Constantin Dram, într-un inspirat studiu observă plasticitatea extremă a liricii definită ca revelarea unui “mesaj artistic încorporat în imagine”.
Numeroase simboluri sau metafore susţin o asemenea aserţiune pentru a-i conferi natura inconfundabilă. Totodată poezia lui Emilian Marcu are, în toată întinderea ei, structura impusă de motivele culte, din antichitate până în zilele noastre, retopite şi (re)asamblate într-o topică interioară proprie. Am spune că motivul fundamental este cel al cărţii, al cuvântului fixat pe coala de hârtie sau în scrierile murale. Despre esenţa poemelor în manuscrise mărturiseşte totul despre felul cum îşi simte poezia ca “o corabie în flăcări pe râuri imaginare” iar poetul “magul cel trist prin marea în formă de gând – urmăreşte asemenea stelei polare – esenţa poemelor din manuscrise”. O asemenea poezie situată sub zodia imaginii se hrăneşte din contemplaţia lumii, simţită ca o uriaşă sferă transparentă. A vedea şi nu doar a privi par a fi ultimul îndemn al acestei poezii, chiar şi atunci când vorbeşte despre iubire, despre viaţă şi moarte, despre finit şi infinit, despre credinţă şi trădare. Poezia lui Emilian Marcu include în universul ei lăuntric imagini vechi de când lumea, dar retrăite de fiecare dată pe lungimea de undă a sensibilităţii proprii. De unde şi sentimentul dublat de satisfacţia de a reîntâlni în “Scoica sonoră” o poezie proaspătă, personală, închisă ca într-un “suspin” de dragoste.
Emil Vasilescu
Ţara, 26 octombrie 1999
Univers Liric
Emilian Marcu – Îngândurat ca muntele de sare
“Ca un miracol bate frunza-n geamuri”
Pe fundalul versului alb, foarte solicitat în acest sfârşit de secol, un “îngândurat ca muntele de sare” (poetul ieşean Emilian Marcu), mai ştie a-şi aştepta iubita…”în pândă, da, în pândă”, pentru ca apoi îndrăgostit (gelos, poate), “mult mai frumoasă în semnele celeste, te arată numai mie de-ţi stăpâneşti fiorul”, pentru că “Te port în gând cu mine sfioasă-nchipuire, memorie pierdută într-un prea paşnic tiv. Şi umbrei tale-i sunt sicriu şi mire de cât te chem prin gânduri şi tainic te tot strig…”
Adrian Dinu Rachieru menţiona într-un studiu, că ecoul poeziei lui Emilian Marcu este departe de a fi cel meritat. Nu vom infirma constatarea criticului timişorean, ci vom adăuga doar că, citindu-l pe Emilian Marcu conştientizăm, de fapt cât de dor ne-a fost de poezia ce ne face să navigăm într-un spaţiu atemporal, în care (spaţiu) imaginile sunt diafane, iar în sublima atemporalitate mai e loc şi pentru “ninsori imaginare”, ce vor coborî negreşit peste ea şi el, amintindu-le (tocmai atunci !) de o floare, iar pe noi, ducându-ne cu gândul la un celebru vers despre “vremea rozelor ce mor”.
În cartea de sonete intitulată “Îngândurat ca muntele de sare” (Editura Helicon, Timişoara), “plouă” frumos cu ore de veghe, cu teribile melancolii şi cu clipe de iubire, iar prezenţa transcedentalului o simţim prin toţi porii. Nu este lipsit de interes faptul că în acest an poetul ieşean a lansat la Chişinău, în cadrul Salonului Naţional de Carte pentru Copii, volumul “Flori pentru Augusta”, iar versurile sale demonstrează faptul că Emilian Marcu nu şi-a permis niciodată doar să se joace “de-a poetul”.
Marcela Gafton
Contact Internaţional, vol. VIII, nr. 1-2, 1998
Maeştrii sonetişti
“Îngândurat ca muntele de sare”, este volumul semnat de Emilian Marcu (1996). El reprezintă 89 de sonete închipuite de Vasile Voiculescu, după W. Shakespeare, în transpunerea imaginară a autorului.
Continuând opera lui Vasile Voiculescu, poetul îşi închipuie a fi descoperit şi tradus în continuare peste cele 154 + 90 sonete, încă 89, neîndrăznind să depăşească în număr predecesorul. El încearcă astfel să se menţină în cadrele sonetului shakesperian, încercând o soluţie de atestare în faţa confraţilor a propriei conştiinţe artistice. Sunt astfel păstrate axele tematice pe care se structurează substanţa sonetelor, iubirea, arta şi moartea.
Iubirea se desfăşoară pe un fond dramatic, frământarea cunoscând variate ipostaze, mergând de la adoraţie la reproş, de la elanul spiritual la instinctul omenesc, arhetipal, toate acestea contribuind ca monotonia să dispară şi demersul liric să stabilească un echilibru păstrat pe tot parcursul volumului.
Sensul dragostei absolute dă sens vieţii sub semnul coerenţei şi raţionalului: “îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare / mă-ntorc la tine dar înveşmântat în frig/ cu lanţ de dor pe mâini şi pe picioare / înzăpezit de-atâta cât te strig”. (CCXLV)
Un sonet de o rară consistenţă dramatică ( CCXLVII) spune : “În pândă, da, în pândă voi aştepta spre seară ca-n umbra ta albindă să-şi facă luna casă / cu foc să ia tăcerea şi-n lacrima de ceară / Să te zidesc a spaimă sperând să-mi fii mireasă”.
Capriciile, inconstanţele, trădările, determină în sufletul iubitului prăbuşiri violente: “tu fericita, cu piele de şarpe pe trup / care te întorci în păcatele primordiale / porţi drept blazon ochiul de lup / şi vertebra lui Yorik însemn la plecare” (CCLXXIV).
Oricât de complicate ar fi experienţele unor sentimente, puritatea lumii primordiale se întoarce într-o lume divină: “Să trecem, deci, iubito, galactica sclipire / prin ceţuri tot mai groae ne caută contur / planete mari de iarbă se clatină-n privire / amurgul bate-n casă sfârşit de trubadur”. ( CCXCV)
Poetul nu e desigur la-nceput, dar sonetele nu constituie un sfârşit ci doar semnul spre recunoaşterea unui mare poet. V. Voiculescu spunea: Nu există artişti mari, există doar oameni mari.
Emilian Marcu este unul ! “Chiar de-ţi vine greu, cetitorule iartă / neîmplinirile şi împlinirile care se ceartă” (CCCXIX)
Julieta Carmen Pendefunda
24 Ore, miercuri, 7 decembrie
Cronică de carte – Lecţie pe Ostrov
Emilian Marcu, LECŢIE PE OSTROV, Editura Junimea, 1995
Emilian Marcu este prezent în librării cu o carte substanţială de versuri, “Lecţie pe Ostrov” (Editura junimea, 1995), susceptibilă de a modifica imaginea destul de deformată pe care mediile literare o au încă despre poezia sa; celor care vor vrea să citească sau, altfel, vor avea puterea să depăşească obstacolul unor prejudecăţi, cartea aceasta le rezervă o mare surpriză. Într-o istorie a poeziei economiastice, Emilian Marcu – s-o recunoaştem – nu ocupă în nici un caz, unul dintre primele locuri; compunerile de acest tip, publicate în presa locală şi centrală (şi nu numai în aceea culturală) au fixat însă în câmpul literar imaginea unui poet minor, dispus să versifice la comandă pe tema iubirii de patrie, partid şi conducător. Am spus-o şi cu alte prilejuri, nu aceasta este configuraţia reală a poeziei sale; de altminteri în cărţile publicate până acum se regăsesc puţine asemenea poezii, oricum, în aceeaşi proporţie, dacă nu chiar mai redusă, ca în cazul altor zeci de poeţi ce se bucură, astăzi, de o cotă mai bună la bursa valorilor literare. Spre deosebire însă de aceştia, Emilian Marcu nu şi-a făcut “mea culpa” şi n-a încercat să forţeze schimbarea acestei imagini altfel decât publicând poeme cu tenacitate, şi după 1990, miza sa a fost, nu mă îndoiesc, câştigarea unei bătălii exact pe terenul unde părea că o pierduse în câmpul literar. Cum însă acum se citeşte mult mai puţin dar se scrie mult mai mult şi mai cu seamă din amintiri, cultivându-se tot felul de (re)sentimente cu trimitere directă la simpatii ori opţiuni, reale sau ghicite, de ordin politic (uitându-se faptul că alianţele politice nu sunt totuna cu alianţele literare), efortul poetului ar putea avea consecinţele dorite, repet, doar pentru cei puţini care citesc: nu şi pentru cei care scriu în continuare “după ureche”. Având în vedere aceste circumstanţe, chiar titlul cărţii – Lecţie pe Ostrov – capătă nişte conotaţii subtil polemice: lecţia de poezie din această carte e o provocare pe care trebuie s-o primim.
Ce poate fi mai surprinzător pentru imaginea unui poet “taxat” drept facil decât orientarea celor aproape o sută de poeme din volumul recent apărut spre tema cărţii (incunabul, papirus, literă, semn) şi spre motivul literar al insularităţii ? poetul imaginează scenariul unei călătorii spre o lume dincolo de bine şi de dincoace de rău, pe care o numeşte Ostrov, un fel de spaţiu al iniţierii, al sacralităţii, al angelicului şi erosului – o nouă insulă a lui Euthanasius; multe poeme au titluri “narative” ( Drumul fără întoarcere prin astre spre Ostrov, La capătul unei uriaşe explozii şarpele Phylon se arată, O gânganie stranie respiră într-un flaut, Marea procesiune pe Ostrov, Pe Ostrov se-nalţă un uriaş labirint ), închipuind această aventură în căutarea tainicului, “idealului manuscris”, cum se spune undeva: un drum şi fireşte o iniţiere pentru că nu ţinta, cum nici lectura manuscrisului de pe Ostrov interesează, ci calea până acolo. De altfel, poemele vorbesc adesea despre “blestemul cunoaşterii “, iar una dintre figurile centrale ale cărţii este, semnificativ, şarpele numit aici Phylon, poate de la anticul Python, simbol al cunoaşterii, consacrat în mitologie: “şuruie ploaie, o, cum mai şuruie ploaia / precum lacrimile virginalei făpturi / în tomnateca zi de duminică / un pocnet uşor, în păstaia salcâmului, / un pocnet uşor, întremurat între trestii, / în păstăile-ncinse de ploaie / un pocnet uşor – o mirare – / pe Ostrov ploaia-ntre trestii. / În păstăile umede zgomotul monoton / ca într-o temniţă medievală / e toamnă pe Ostrov, un muzeu ireal, / o stare de vrajă şi totuşi…/ Şuruie ploaia în tomnateca zi de duminică / şarpele Phylon în păstaia salcâmului / în păstaia virgină se odihneşte / nimeni nu-l caută, nimeni nu-l ştie. / Un pocnet uşor, un tremurat între trestii / îl înveghează în aşteptare. / O câtă mirare, vai câtă mirare. / Şarpele Phylon în păstaie se află, / acolo se află ca-ntr-o grea închisoare./ Şuruie ploaia, o, cum şuruie ploaia stelară !/ pe Ostrov e şarpele Phylon o candelă rară” (În păstaia virgină se odihneşte şarpele Phylon).
Temele cărţii, la care se adaugă cultivarea versului şi efortul plasticizării realului, prin metafore şi comparaţii, adesea remarcabil construite, (iată, de exemplu: “Licuricii – ochii unei călugăriţe / de mult adormită în noianul de frunze”), plasează poezia lui Emilian Marcu în ceea ce am numit altădată neoromantism, unul dintre semnele distincte ale vârstei postmoderne a liricii noastre: starea de vrajă sau, cu vorba poetului “o stranie stare de cântec în starea aceasta de spaimă” caracterizează volumul în întregul său: “O lotrie bună, o sanie nouă / doi cai de răşină cu hamuri de rouă / o sanie nouă, o lotrie bună / pe cai de răşină şi-un clopot ce sună / pe lucii întinderi, pe gheţuri uşoare / pe munţi de lumină şi de întristare. / Pe Ostrov, pe Ostrov alaiul de nuntă / cu luna ce trece nebună şi-nfrântă / damnaţii ce-n taină se arată spre seară / într-o sanie bună, într-o lotrie uşoară. / O lotrie bună, o sanie nouă. / Şi doi cai de răşină să ne poarte sub rouă. / să ne poarte sub ierburi sub atâta surpare / pe lucii întinderi, pe gheţuri uşoare “ (O sanie nouă). Nu e mai puţin adevărat că “starea de cântec” – şi acest lucru se poate reproşa cărţii – crează un efect secundar, acela al forţării elementelor “muzicale” care face ca versul să scape uneori de sub control; el este cauza unor improprietăţi stilistice (“mână-n mână cu coroana…”) şi a folosirii unor metafore banale ori banalizate printr-o prea îndelungată frecventare altundeva decât în limbajul poetic ( “Aproape că mă sufocam în această pădure - / marea uzină de oxigen”); la care se adaugă prea multele şi sâcâitoarele greşeli de tipar.
Dar acestea sunt scăderi aproape de neocolit într-o carte de 120 de pagini; lecţia de pe Ostrovul lui Emilian Marcu este lecţia unei sensibilităţii în continuă alertă, descoperind poezia oriunde – într-o “frunză-ntomnată legănându-se în ram” sau “poate că poezia înseamnă chiar prima zăpadă”. Cine nu crede să citească.
Ioan Holban
Opinia Moldovei, 11 – 12 mai 1996
Nostalgia spaţiului originar
Emilian Marcu face parte din stirpea rară a aezilor, a rapsozilor, preocupaţi să reţină întâmplări, locuri şi evenimente emotiv-memorabile, petrecute cândva, ad initium, cu scopul de a le transmite drept zestre spirituală inestimabilă generaţiilor următoare, ca să nu se uite ceea ce a fost odată. Arta sa poetică presupune evocarea convenţional epopeică, îmbinată cu un lirism contemplativ, în realizarea unei emoţii deopotrivă estetice şi etice, prin includerea artistică a mesajului în imagine. Lecţie pe Ostrov este o asemenea operă, axată pe excelentiam, pe iniţierea în cunoaşterea unui topos arhetipal (a unei “fortificaţii ideale”), bazată pe descifrarea unor semne străvechi ale unor “plutitoare incunabule”, aflate undeva “sub nămoluri ancestrale”, precum şi tainele unui “ideal manuscris”, în care se vorbeşte despre “un tărâm de secole uitat”, identificat cu “imperiul fantastic al Ostrovului” – o insulă fluviatilă, topos originar aflat în Scitia minor şi spre care poetul îşi îndreaptă atenţia, atras de “blestemul cunoaşterii”, nu al binelui şi al răului ca-n mitul etiologic, ci de al unor “ere ciudate surpate într-un obscur ritual”: “Buimac căutam în tiparele vechi / despre gloria postumă / a primului trăitor pe Ostrov” (prima lecţie despre incunabule). Iniţierea – a sa şi a celor pe care îi călăuzeşte ca un nou Vergiliu se însoţeşte cu o “bucurie supremă”, deşi e condiţionată de acceptarea unor convenţii magice, pentru care se pregăteşte “ca pentru ( o ) operaţie, aşezat “în patul primordial / ca într-o galactică staţie”; păşind “cu smerenie”, ca o “bătaie de gând”, se transpune într-o stare de ataraxie epicureică, de nil admirare horatian: “nimic nu mă sperie, nimic nu mă întristează” se confesează poetul într-o “stare de vrajă”…, “semnul serafic”, “ciudata stafie”…iradiind din “mlaştina somnului”, ţâşnind personant din adâncurile subconştientului ca o “stare de cântec, o stare de spaimă”, încorporându-se “într-o stranie lecţie de iniţiere în începutul naturii”, transmisă nu din paradigma lui Lucreţiu, din De rerum natura, ci mai degrabă după cea a lui Radu Stanca şi a lui Blaga, prin circumscrierea contextului primar, generator de insolită uimire: “eram înnebunitori de frumoşi şi de tineri / şi era liniştea adâncă pe Ostrov / cum linişte este într-o fântână de un veac părăsită” ( Între zări, printre cercuri de ape). Iniţierea nu-i deloc uşoară: “în labirintul straniu cât de greu se pătrunde !” Percepţia unor lumi ireale presupune o neistovită strădanie, generatoare de o imaculată inspiraţie poetică: “ca un lup hăituit prin înalte tufişuri / ca o pasăre în cădere cu promoroacă pe aripi / poezia – frunză întomnată legănându-se în ram / îmi dă târcoale” (Prima zăpadă pe Ostrov).
Pătrunderea în “tenebroasele văi ale visului”, prin mijlocirea unor hiperpercepţii vizuale, e de caracter didactic – parenetic: “priveşte atent: vezi cum plouă culorile a flori ? / aceasta e prima lecţie despre singurătate”. Taina ce i se revelă este a unului în tot (“perechea primordială ( - ) este în toţi” a “existenţelor primare” – stăruinţa în iniţierea începuturilor îl proiectează din real în fantastic (“pe Ostrov intrăm în nemărginire”), printr-o “ciudată descătuşare”, care-i facilitează contemplarea unor sublime tablouri – ( “parcă văd o orgă imensă pe Ostrov spre seară / clamând cântecul înalt – o plutire de înger / o orgă imensă pe Ostrov spre seară “) alcătuind un spectacol mirabil.
Într-o binecuvântată stare de graţie, poetul descoperă “noi incunabule din lumea cealaltă”, oferindu-i imaginea “primului trăitor de pe Ostrov”. Continuând a se adăpa “la un tainic izvor”, are revelaţia altor imagini stranii, precum cea cultivată de către Nicolae Ţatomir: a lebedelor negre: “de departe pe-ntinsele ape / văd lebede negre muşcând orizontul. / ca pe o coroană de glorie duc cerul pe creştete”. În această stare de “mistică întrupare”, inefabile interogaţii îl potopesc: “către unde curge acest râu prin pustie ? / către unde prin pustiile cerului – / bici de lumină în descătuşare / curge, tot curge pe zare ?” ( O stranie vietate). Şi: “Azi aici suntem mâine unde vom fi, / ce iarbă uscată, ce brumă albastră – umerii noştri în câmpie mi-i vor acoperi, / pentru cine va mai cânta pasărea, aceea, măiastră ?” ( O ciudată pereche alergând pe câmpie).
În realizarea acestor stampe ale toposului originar, Emilian Marcu realizează un memorabil univers – geniu, înrudit ca structură atât cu cel sadovenian, prin întoarcerea spre lumi aflate în afara civilizaţiei, cu nostalgia începuturilor, dar şi cu cel regresiv – bacovian al solitudinii stenice. Asemănări de structură mai pot fi stabilite cu Geo Bogza, cel din Cartea Oltului, prin tendinţa de a întruchipa o monografie artistică sau cu Traian Coşovei, cel din Împăraţii vânturilor, Farmecul genezei sau Sub cerul liber, prin insistenţa sugerării unor raporturi inefabile între mediul exterior şi viaţa omului.
Figurile specifice de realizare a acestui insolit univers nostalgic sunt cu precădere – ca şi la Bogza – epitetul hiperbolic personificator (ex.: uriaş, vast, nemaipomenit, gigant, fantastic, straniu, neasemuit, în universul său nefiind loc pentru obişnuit), şi sintagma metaforică ( “hiperbola nopţii”, “stare de vrajă”, bătaie de gând” etc). lexicul oferă şi el exemple de îmbogăţire îndeosebi prin prefixe (ex. : înveghează, înzâua, înlumina, întomna, încuibări, înscufundare).
Cu programatice intenţii didactic – parenetice, absorbite în imagine, Emilian Marcu realizează, prin Lecţie pe Ostrov, o carte de adevărată poezie convingător – emotivă, impunându-se prin altfelitatea viziunii şi a sensibilităţii aspirativ – regresive, în tonalităţi stenic – nostalgice…
Simion Bărbulescu
Independentul, An VI, nr. 1492, marţi , 28 noiembrie 2000
Apariţie editorială
Emilian Marcu – “Umbra şi îngerul”
Etern îndrăgostit de iubire, Emilian Marcu vine odată cu “Umbra şi îngerul”, “îngândurat ca umbra ce pe pământ rămâne”, lăsând în urma sa forma necenzurată a Poemului. Neînregimentat în canoanele arhetipale ale scriiturii, fugind de conformism şi invenţii lingvistice ce se vor neapărat poetice când, de fapt, sunt găunoase şi lipsite de rezonanţă, Emilian Marcu crează Altfel. Iar acest “altfel” vine tocmai din felul simplu, firesc în care cuvântul se aşează în matca discursului poetic. Verbul nu e “forţat” să creeze imagini sau senzaţii, nu e căutat sau “elaborat”. De aceea e foarte uşor de pătruns, de înţeles, mesajul pe care poetul îl transmite în cele 130 de sonete din ultimul volum, “Umbra şi îngerul”, apărut de curând la Editura Augusta din Timişoara. Departe gândul de a “face”, aşa cum e la modă, critică la poezia lui Emilian Marcu. Ar semăna cu o enumerare licenţioasă de “analize” pe text, greu de “digerat”, măcelărind pur şi simplu poezia. Şi nu acesta este scopul. Încercând o incursiune în universul sonetelor, “ochiul” sufletului se opreşte asupra meditaţiei interioare pe care ne-o propune poetul. Veghind între “umbră” şi “înger”, simboluri fundamentale – viaţă, moarte, iubire – sunt decodificate de ermetismul dat de definiţii seci, trecând în sfera metaforei. Şi uite aşa, stările de spirit ale poetului bântuit de angoase, tristeţe şi melancolie, se conturează în solfegii uşor cantabile. Ce e poezia bună ? Ce e poezia rea ? “Poezia bună / e ca o pasăre pe cer / care nu mai are umbră”. Ce rămâne în urma sa ? Speranţa…”Speranţa e la pagina următoare !; Am răsfoit toate paginile cărţii fără să găsesc speranţa; Poate speranţa e cartea”. Şi Emilian Marcu speră, prin cartea sa, să aducă în sufletul cititorului un sâmbure de lumină. Pur şi simplu, pentru că el nu vrea să dea vreo explicaţie a “miracolelor” şi nici nu aruncă, “de-a hoarţa”, cititorul într-o lume de speculaţii, de cvasi-emoţii şi pseudo-trăiri. Iar arta poetului derivă tocmai din această firească transmitere a mesajului poetic.
Anca Negruţi
În grădina lui Emil, 25 mai 2000
În grădina lui Emil
Toate păsările vin
Cip, cirip prin mintea mea,
Viaţa, moartea, trecerea…
Şi, aşa, cât sunt de neînsemnat, de labil şi failibil, de neputincios şi efemer, m-am revoltat şi am ieşit din mine, precum ies greviştii în stradă. Nu purtam nici o pancartă pe care aş fi putut scrie: “Viaţa e o himeră”, dar dacă Dumnezeu le ştie pe toate, atunci cu siguranţă vede ce scrie sub fruntea mea.
- Ce nevoie a avut Pământul să-şi facă umbră cu fiinţa mea ?
- De ce să-mi aştept toată viaţa un sfârşit lamentabil, o coborâre în Nimic, când se putea să fiu iertat de această idee terorizantă, prin absenţa organismului de gândire, cu tot ce mai ţine de el ?
- Nimic nu pot gusta deplin din câte văd, fie Missuri Univers, fie flori exotice, fie verdele de mai, fără să le văd cenuşa de peste milenii, “lucru în sine” sau “voinţa” schopenhaueriană, ce roade ca viermele în măr.
- Nimic, fiindcă “eul meu”, neadormit, neagă tot farmecul din grădina lui Emil, unde am pus seminţe de roşii, ardei, gogoşari, harbuzi, zămoji, varză, vinete şi flori, pe care le pândesc zilnic cum germinează şi-şi scot capul din ţărână, râd la soare, pregătindu-şi trupul pentru a deveni salata !
Şi ce ţi-ar fi dacă ar rămâne doar salată ? Dar nesătulul de mine le duc viitoarea imagine şi mai departe, nu din sadism, ci din identitate de soartă…
“În grădina lui Emil,
Unii pleacă, alţii vin,
Vremea trece prin legume
Iar eu mă petrec prin lume…
***
În grădina lui Emil
Totul e labil, labil…”
N.B. Dedic şi dăruiesc acest strigăt în pustiu, prietenului meu, Emilian Marcu, sonetist de excepţie, drept chirie pentru spaţiu acordat minţii mele, în grădina casei sale.
Constantin Huşanu
Apariţie editorială
Editura Augusta din Timişoara a publicat recent volumul “Umbra şi îngerul”, cuprinzând poezii turnate în formă fixă, sonete care cu siguranţă încântă sufletele romantice şi sensibile. Poetul ieşean Emilian Marcu se dovedeşte un meşteşugar în ceea ce priveşte potrivirea cuvintelor, crearea unor imagini plastice şi, mai ales, muzicalitatea versurilor. Pentru că ai senzaţia că poeziile sale sunt de fapt note muzicale, transpuse în limbaj poetic. Întregul volum are profunzimea şi fluiditatea unei simfonii, parcurgând diverse registre de la pianissimo, apoi crescendo, pentru a ajunge la fortissimo. Există în aceste sonete un constant şi extrem de bine dozat raport între stări, între intensitatea trăirilor, o înlănţuire de senzaţii auditive, sonorităţi lirice diferite, exprimări plastice, toate acestea dublate de o reală forţă a simplităţii.
Emilian Marcu ne vorbeşte în poeziile sale despre eterna căutare a jumătăţii, despre misterul feminin, despre marea care ascunde nebănuite comori pentru suflet, despre nostalgia unei iubiri iremediabil pierdute, dar şi despre imposibilitatea împlinirii prin dragoste. Sonete de şi despre iubire, şoptite parcă într-o seară, “în preajma unui foc mocnind în şemineu”. De cele mai multe ori dragostea este doar o amintire, care copleşeşte gândurile poetului: “acestui gând mă las răpus de tine / învins mă las de mult prea plinul tău…Învins mă las de propria-mi durere / acestui gând supus în reci mistere”, ca în sonetul “Acestui gând mă las răpus de tine”. Alteori, sentimentul este imaginat sau amintit la o intensitate maximă: “ E dragostea necunoscut tărâm ce arde / şi flăcările se-ncing pe umerii tăi goi / …/ şi de pe acest tărâm incendiat de tine / păşesc sfios ca-n taina unui mit / în flăcări dragostea-i tărâmul ce mă ţine / că-n viscolirea ei sunt ultimul venit, / îşi surpă luna jarul pe-această aşteptare / că dragostea-i în flăcări tărâm de vindecare” – au fost fragmente din poezia “ Necunoscut tărâm în flăcări e iubirea”.
Amintirile incendiază trupul iubitei, în vreme ce îndrăgostitul, în extaz, se lasă purtat de lumina ei călăuzitoare, pe căi necunoscute, spre un tărâm anume poate “pe sub câmpii de rouă, pe palida mătase” sau “pe mări de disperare către boema plajă”.
Un album cu filele îngălbenite, toate, poate păstra ceva din misterul dragostei pe care cei doi au trăit-o cândva, fiind un martor peste timp. Dar chiar şi fără acest album, clipele minunate ale trecutului nu se pot uita nicicând. “Cândva peste milenii, când vişinii în floare / vor ninge pe săruturi şi tainice candori / îţi va apare în gânduri fiinţa-mi trecătoare / ce ţi-a încropit poeme şi ţi le-a scris pe nori” – cum scrie Emilian Marcu în poemul “ cândva peste milenii când vişinii în floare”.
Iubirea pierdută sporeşte intensitatea sentimentului, ca în sonetul “Deşi ai plecat ce aproape-mi eşti tu dară” – unul dintre preferatele mele, din care voi cita câteva versuri: “ Deşi ai plecat, lumina ta mă doare / deşi nu eşti prezentă, prezenţa ta mă ţine / deşi ai plecat, lumina ta mă poartă / prin mari singurătăţi cu-atâta artă”.
Pierderea iubirii este irevocabilă. Şi totuşi El şi Ea se pot regăsi: “Că te-am pierdut eu ştiu dar cine ştie / de nu ne-om regăsi-ntr-o poezie” spune poetul în sonetul “Că te-am pierdut e-atâta disperare”. Emilian Marcu reuşeşte să creeze imagini foarte sugestive, prin alăturarea inedită a unor cuvinte: “lumina zuruie”, “afet de ceară”, “troian de disperare”, “sipetul candorii”, “lumina se biciuie sub pleoapa iubitei”, “umbra se-aprinde de lună”, “gânduri sunt bulucite în tainic zbor”, “trupul iubitei e incendiat de amintiri”. Adrian Dinu Rachieru vorbea despre sonetele lui Emilian Marcu în termenii unei retro-poezii, care ne poartă prin amintirile informe ale unui nevindecabil sentiment, tristeţea neîmplinirii este o sentinţă irevocabilă. El rămâne ochiul stins , Ea întruparea triumfală a luminii incendiind lumea, cuplul regăsindu-se doar în poezie.
Dana Pitrop
Emilian Marcu, “Îngândurat ca muntele de sare”, Editura Helicon, Timişoara, 102 p., 2040 lei
Ultima carte a poetului ieşean se subintitulează “Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu, după Wiliam Shakespeare, în transpunere imaginară”. Un experiment liric, s-ar spune livresc, interesant atât prin idee, cât şi prin substanţa poemelor – o poveste de dragoste foarte acroşantă în expresia sa lirică: “Tu născătoarea morţii mele / păcat purtat în sfântă zi / din patruzeci de moarte stele / mă naşte-mă a nu mai fi. / Tu născătoarea morţii mele / raclă curată-n care stai / din patruzeci de moarte stele / ciopleşte-ţi gura ta de rai / Tu născătoarea morţii mele / te arată mie nu te duce / din patruzeci de arse stele / trupului meu tu fă o cruce. / Tu născătoarea morţii mele / mai naşte-mă din arse stele”. Voi reveni.
Ioan Holban
Independentul – Week-end, nr. 3, 5-11 iunie 1998
Emilian Marcu – “La porţile singurătăţii”, Editura “Junimea” Iaşi, 92 p., 10.000 lei
Un reflexiv neoromantic, un “pelerin în visare” este Emilian Marcu, în această ultimă carte a sa, “La porţile singurătăţii”, apărută de curând la Editura “Junimea”. Mitul Poetului este prezent în multe dintre poemele cărţii. El este “culegătorul de semne”, cel care alcătuieşte “alfabetul viziunilor ancestrale”, care “intră în bătrânele manuscrise ca într-o baie de nouri”. Descriptiv uneori, fără a fi bucolic, poetul invită la o debarasare de zbaterile sociale, pentru a intra într-o lume de curăţenie şi mister, unde “misterele trec din pământ către stele”. De remarcat câteva viziuni lirice, cum ar fi uriaşa “ploaie de aripi de îngeri”, într-unul dintre poemele deosebite ale cărţii, sau viziunea escatologică din “o surpare în metamorfoze primare”. Stăpânind foarte bine acea tehnică a construcţiei poemului, Emilian Marcu mizează pe repetiţii şi incantaţii, pe evidenţierea cuvintelor – cheie, pentru a augmenta starea lirică din poemele cărţii.
Daniel Corbu
Cronică de carte
Emilian Marcu : SCOICA SONORĂ
Aflat la descoperirea unei noi sonorităţi lirice, ce se materializează prin cuprinderea ei între paginile unei cărţi, Emilian Marcu lansează încă din titlul ultimei sale cărţi, o metaforă menită să definească concepţia autorului, vizavi de acest lucru fascinant pe care îl reprezintă cartea. Pentru autor imaginea scoicii, în care după cum el o spune: “…se ascunde tăcerea mării toată” se confundă cu cea a cărţii, amândouă parcă deopotrivă ispitindu-l prin sonorităţile tăcerii lor, pe cel ce le are în mână şi vrea să le desfacă. Apare în lirica lui Emilian Marcu o relaţie aparte între text, ca suport al acestor sonorităţi, şi imagine. Definirea realităţii se face cu ajutorul mijloacelor prin care poezia există, astfel poetul vorbeşte despre rug ca despre “un poem gata să se împlinească”. Imaginea realităţii devine însăşi imaginea poeziei. Disocierea între substanţa lirică şi real este una, pe care poetul o vrea anulată. Cartea poate fi considerată o carte a păcatului cunoaşterii. Amintirea în titlu a sonorităţii duce cu gândul la o odisee a cunoaşterii. Deşi în texte transpare o lirică, ce se revendică din marea lirică a sentimentelor, ea se transformă în subtext într-una a cunoaşterii. Chiar autorul îşi divulgă în ultimul poem al cărţii, sorgintea stănesciană, printr-un poem dedicat lui Nichita Stănescu. Este invocat aici celebrul poem “Leoaică tânără iubirea”, care pentru Emilian Marcu devine subiect de meditaţie lirică. Din această perspectivă putem spune că iniţiază, tocmai prin acest act curajos, de recunoaştere fără ocolişuri a sursei de inspiraţie, un post-stănescianism care nu este deloc unul epigonic, ci unul cu siguranţă deschizător de drumuri.
Bogdan Baghiu
Emilian Marcu – Scoica Sonoră
Apărut la Editura Fides, volumul de poezie semnat EMILIAN MARCU şi intitulat “Scoica sonoră”, este un act de viaţă. Trecând peste obişnuinţa de a comenta “critic” ceea ce poetul a vrut să transmită, prin emoţia Cuvântului, pe drept cuvânt un Autodafe prin care autorul se prezintă cititorului. Pentru a argumenta această afirmaţie m-am oprit la definiţia lui Salvatore Quasimodo, (“poetul pietăţii umane”), care spunea: “poetul, în genere, trebuie să rămână, parese, o abstracţie, pe care o observăm printr-o lentilă deformată ori netedă, după nişte formulare decorative privind natura şi frumuseţea, durerea şi fericirea. Dacă, însă, cuvântul său se cufundă în contrastele astre ale cronicii şi istoriei, dacă pică ori se prăbuşeşte în pulberea terestră şi pretinde să cuprindă chestiunile esenţiale ale civilizaţiei, cum sunt justiţia de clasă sau acţiunea egală a unor guverne, atunci el devine obiect de compătimire şi de cenzură”. De ce facem versuri ? Pentru a scăpa de o greutate şi a trece la alta ? Dar totdeauna aflăm o greutate în plus ! Pentru că nu există vers care să-ţi ajungă dacă mâine tu însuţi îl uiţi.
“Scoica sonoră” – poetică a sentimentului, lirică, dar nu siropoasă, imaginativă dar nu picturală, muzicală dar nu lăutărească, trezeşte în sufletul cititorului senzaţia inefabilului, bucuria de a simţi “altfel”, spontan şi sincer, în acelaşi timp, de parcă pentru autor scrisul, în sine, ar fi doar o joacă, poemele – simple jucării şi nu rostul nopţilor albe, pline de căutări, temeri, încercare, spasme intelectuale. Acum, cu poemele sub privire, mi se pare a fi “scoica…” o “lucrare cerească” pe care o pot pătrunde doar “cei curaţi cu inima”.
Anca Negruţi
Emilian Marcu
Bloggerroll
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu