articole critice despre Emilian Marcu

12 Februarie 2008 - EMILIAN MARCU: „MORMÂNT ÎN METAFORĂ“, Editura Princeps, Iaşi, 2007 (Adrian Botez)

O inefabilă şi blândă, supusă şi înţeleaptă cădere-amurg, de o demnitate deplină, întru căutare-aflare această cădere(“Eu precum orbul caut lumina tărâmului incert”-p. 60), iar nu întru pierdere de sine – aceasta este esenţa celor 136 de sonete (de formă shakespeare-iană: 4-4-4-2) ale atât de sensibilului şi discretului-secretului poet ieşean, Emilian Marcu (aflat în/sub misterul “tăcerii de bărbat”- p. 74, adică de iniţiat): “Eu care-am fost al lumii etern necunoscut”-p. 136. E ca o rugăciune continuă a unui cavaler, deasupra propriului mormânt, înainte de suprema bătălie, pe care s-a resemnat să o piardă, ritualic. S-o piardă întru Înviere!!!
Pleoapa sângerează brocarturi senioriale, mătăsurile “reci/Aşteaptă-n forme statice-nvierea”, aşteptarea este somn mistico-iniţiatic, pentru Revelaţie, între creneluri(“Toată mirarea doarme-ntre creneluri/În crezul visului dumnezeiesc”-p. 85), catedralele sunt pline de taină, dar şi sincrone cu “gavotele reci”, cu noile ritmuri ale unei noi lumi – iar săbiile, pentru rănile iniţiatului, trebuie, de-acum, să intre-n teci:”Cum răni aşteaptă iar săbiile-n teci”(cf. p. 44), spadele să se transfigureze în umbre-spade, în armuri de zăpadă, să dezvolte pasivitatea maxim activ-spirituală, aşteptând Fulgerul-Fulgerare a Duhului Sfânt (“Tot răzuind tristeţea de pe spadă/În fulger se întrupă armura-ţi de zăpadă”-p. 84)– pentru că, nu-i aşa, cu Lumea lui Dumnezeu nu te baţi, ci te zbaţi (foarte interiorizat!) s-o înţelegi şi să te integrezi ei, cât mai armonios (acesta şi este sensul “mormântului în metaforă” – Suprema Metaforă fiind chiar divinitatea, iar înmormântarea în Metafora-Dumnezeu semnifică tocmai Învierea). “Putrede” sunt “nadirele” acestei lumi, dar, prin jertfa noastră autosacrificială, singura dreaptă, între cele patru cuie ale Zării-Logosului-Cruce Vegetală, a Învierii (“a cuielor osândă”, “ vraja cuielor rostire” – p. 73, “cuiele din palme să ne-ncolţească-ncet”-p. 36), noi, cavalerii acestei lumi, vom (putem, cel puţin…) înnoi nadirele:”De jertfă mai aproape, de taină şi-mplinire/Eşti frigul din perdele, din putrede nadire” – p. 61. Perdeaua este vălul Māyā al acestei lumi, iar Ea este nu doar Iubita, ci însăşi Forţa Iubirii, prin care puritatea frigului este transfigurată în Soteriologia Arderii Depline, întru aflarea supremă, de dincolo de orice Apus:”Alt trup de fată-n flăcări duceau înspre apus” – p. 21.
Oprit (ca şi Eminescu), în seniorialul, onorantul şi romanticul Ev Mediu (ultima vreme terestră în care Moartea şi Iubirea au mai fost ritualuri de înaltă solemnitate şi ardere, arzând pentru înalta semnificaţie a Sacrificiului), Resemnatul Cavaler-Poet, Emilian Marcu (urmând şi vagi nostalgii după Cetatea Antică, a “vechilor epitalamuri” – p. 24, a “sanctuarelor umbrei” iniţiatice – p. 51, a “altarelor spre osândă şi jertfe de fecioară”- p. 46 – Fecioara fiind, în egală măsură, Ana Manolică şi Maria Rugăciunii Soteriologice - dar şi a “vestalelor ridicate-n curcubeu” – p. 47, a Marilor Sceptici, Stoici şi Epicureici, atât din spiţa imperialului Marc Aureliu, cât şi din aceea a celui mai distins aristocrat al Vremilor Căderii neroniene, Petronius) – se lasă a cădea, cu tot cu lumina evului, în APUSURI - ca simboluri nu ale extincţiei totale şi definitive, ci, poate paradoxal, ale INIŢIERII ÎNTRU ADEVĂRATA VIAŢĂ, cea din lumea fără prihană: “Luminile căzânde-s apusuri fără vină” – p. 43.
Cerul care cade “mistic” în mare, se va transfigure în Empireul Mitului, sub veghea Perlei-Roză (Perla=hirofania prin suferinţă devotată: în discretia absolută a adâncului mării misterelor absolute, secreţia atoateiertării/atoateînţelegerii! – iar Roza-“Floarea îmbrăcată-n Rouă” – p. 16, cu varianta Crin – “De-n candelă lumina aprinde-n crini petale”-p. 57 - este însăşi hieroglifa vegetală a lui Hristos, a Regalităţii Spirituale şi simbol al divinităţii autosacrificiale): “Şi scoică marea toată este rouă/Că perla-n roză este tragic mit” – p. 68. Dar iniţierea presupune aşteptare-răbdare desăvârşită, mântuitoare, prin Revelaţie: “Lumina-i mai curată de-atâta aşteptare”-p. 37.
Iniţierea întru nemurire se face prin Cântecul-Poezie, ceea ce înseamnă ritual jertfelnic, de răbdare a MISTICULUI ROB, pentru suferinţa-rană-rănire ca deschidere spre Noua Lume, întru Noua Zidire de sine, ca stare de fiinţare sacră-strană(aşteptare întru sacralitate):”Vrăjita mână taie-n cântec rană/Asemenea ocnaşului cioplindu-se în strană”-p. 80.
Cavalerul-Poet locuieşte, egal, în sanctuar şi palat: sunt spaţii ale miraculosului divin. Dar, deasupra Sanctuarului-Palat, curg Nisipurile Clepsidrei şi Cocorii – şi, consecinţă a Iniţierii, se instaurează Regalitatea Vulturilor. Fluturii, ca şi frunzele, sunt simboluri ale efemerităţii, dar şi ale înscrierii în cosmica transfigurare, prin căderea ritualică, întru aşteptarea împlinirii-iniţierii spirituale depline: “Pe frunzele-n zvâcnire ninsoarea înconjoară/Cohorte mari de fluturi (n-n.: război fără războire evidentă, ci imersă!) în ne-mplinit decor/Povăţuită clipa pare-un sicriu de ceară/În care-şi uită zborul un rătăcit cocor//Vâscoasele ecouri se răzvrătesc în gânduri/ În clipa siderală în care ne-am retras”-p. 134; retragerea “în clipa siderală” este echivalentă cu “retragerea” Viermelui în pupa-cocon-crisalidă, în vederea transfigurării în Fluture Divin. Lumina iniţiatică este extrasă, din starea ei crisalidică, de Forţele Celeste-Vulturi, şi adusă, întru Revelaţia “tărâmului necunoscut” al Supremului Sens al Închinării, ca renunţare, de bunăvoie, la ipostaza impură a Fiinţei-Pământ (Trupul):”Aştept lumina din pământul din privire.//S-o scoată vulturii cu ghearele uşor/Ca pe o jertfă gata să ne prindă-n sine./Blând moare unda-n tainicul izvor/De cât aştept lumina să mă-nlumine.//Mai apărat de gânduri ca de scut/Ţie mă-nchin tărâm necunoscut”-p. 137.
Cavalerul, deplin Rob al Misterului Dumnezeiesc, Emilian Marcu, la hotarul dintre Lume şi Logos-ul Împlinirii, păstrează, totuşi, umana Interogaţie – dar fără tragism, pentru că Suprema Înţelegere i-a pătruns, ca Otravă a Înţelepciunii Şarpelui Tracic, în sângele apus în tăcere şi ad-miraţie/extază(de la ek-stasis, ieşre a spiritului înafara trupului) – interogaţie tot asupra Creaţiei, evident! Şi Cavalerul Fără Prihanei, simţind că Misiunea-i Mistică s-a împlinit – întreabă, dar întreabă impersonal, de sub ninsoarea tot mai deasă a Luminii Cerului, mai curând cu abia învăluită mulţumire, ca într-o retrospectivă asupra vieţii unei persoane cunoscute, dar nu identice cu propria-i persoană: “Oare a câta ninsoare azi acoperă satul/Şi câte poeme vor rămâne de-acuma de scris?” Forţa lui de iniţiere a transfigurat Lumea – într-un Etern Poem, care se scrie/se va scrie, neîncetat, sub zăpezile Luminii Cereşti – până la proclamarea divină a Noului Ierusalim!
Cavalerul-Poet Emilian Marcu preferă mici imperfecţiuni formale ( măsuri de vers depăşite, uneori neologisme nu prea fericit plasate), decât să-şi trădeze idealul perfect: aflarea Căii Drepte, spre Târâmul Luminii Revelate. Întreg acest volum de versuri este, în literatura română, una dintre puţinele exemplare pregătiri de moarte iniţiatică, întru Iubirea Spirituală Deplină/Împlinită. Respiraţia lui Emilian Marcu nu mai mână frunzarele pe pământ – ci răspunde/corespunde în Sferele Celeste – cu o seninătate fără cusur.
Cartea lui Emilian Marcu, la fel ca sublimul şi celebrul op/opus al iubirii spirituale cavalereşti, din veacul al XIII-lea, Le Roman de la Rose (al lui Guillaumme de Lorris şi Jehan/Jean de Meung), este, în acelaşi timp, atât un tratat despre Iubirea Sublimă, cât şi abecedarul (apropiat de desăvârşire), pentru cei care râvnesc a deveni devoţii/iniţiaţii Rozei-Trandafirului Divin.
prof. dr. ADRIAN BOTEZ




~Const. Miu: „Un alt virtuoz al sonetului: Emilian Marcu“

Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia –işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.
Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!”
Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. Ce te faci însă cu cei care se cred poeţi (dar care sunt în situaţia absurdă şi rizibilă, în egală măsură, a protagonistului piesei lui Molière – Burghezul gentilom –, care află că vorbind, toată viaţa a făcut proză! ), aceştia nefiind în stare a-şi recita măcar o strofă ?! Spre pildă, mai acum vreo 3-4 ani, Adrian Păunescu avea la Realitatea TV o emisiune săptămânală, unde erau invitaţi, când şi când, şi poeţi din ţară sau din diaspora. Maestrul l-a rugat spre sfârşitul unei astfel de emisiuni pe invitatul său – Th. Damian, redactor şef al revistei new york-eze, Lumină lină – să recite măcar o poezie, mai cu seamă că-şi lansase în acea zi un nou volum la Muzeul literaturii române. Oaspetele s-a scuzat, motivând că nu are la el o carte. Adrian Păunescu a insistat: „ – Totuşi, poate ne spuneţi una, mai veche…” Răspunsul – penibil – a fost că autorul nu obişnuieşte să-şi recite creaţiile!
Am insistat pe aceste aspecte, spre a atenţiona cititorii că deşi ne aflăm în faţa unui vădit fenomen al derapajului literar, propunem o abatere de la regulă, prin volumul de sonete Mormânt în metaforă (Editura Princeps, Iaşi, 2007), semnat de Emilian Marcu.
Mai întâi, să lămurim un aspect menţionat pe verso-ul copertei întâi a cărţii în discuţie: „Vocaţia pentru sonet a poetului Emilian Marcu îl singularizează în literatura actuală.” (Constantin Blănaru, în Revista română, martie 2007). Afirmaţia este gratuită, ca să nu spunem falsă şi dovedeşte necunoaşterea fenomenului literar actual. Semnatarul acestei opinii ar fi trebuit să se intereseze dacă mai sunt şi alţi autori de poezii în forma fixă a sonetului. Pentru ştiinţa sa, îi spunem că în urmă cu numai câţiva ani au publicat volume de sonete Victoria Elena Milescu (Ecouri târzii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2005), Doru Ioan Lazăr (Când îşi asmute toamna iezii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) şi Eugen Cojocaru (Oraşul anapoda, Editura Amurg sentimental, 2007). Despre cărţile acestor autori am publicat cronici de întâmpinare în revista Amurg sentimental. Am făcut aceste precizări, nu spre a pune în umbră creaţia lui Emilian Marcu – poet de certă valoare – ,ci spre a atrage atenţia că nu trebuie absolutizată o afirmaţie, mai cu seamă când e vorba de fenomenul literar actual, care este unul în permanentă mişcare, în sensul că mereu apar cărţi şi autori noi (şi cu siguranţă că vor mai fi apărut în ţară şi alte volume de sonete, în afara celor semnalate de noi !), iar criticul literar care se respectă se informează!
*
Sonetele lui Emilian Marcu, din prezentul volum, sunt o dovadă clară că sufletul nu are vârstă, creaţiile care abordează erosul evidenţiind diversitatea trăirilor. Din această perspectivă, câteva motive sunt recognoscibile mai la tot pasul: obsesia tăcerii, căreia i se subsumează taina, ca şi prezenţa pleoapei – toate circumscrise iubirii. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbaj arghezian, vom preciza că în această carte, poetul Emilian Marcu dă la iveală o dragoste târtzie, sonetele sale amintind, în privinţa tematicii abordate, de cele voiculesciene.
Bunăoară, în ciuda invocaţiei, concepute într-un ritual-rugă, femeia iubită se lasă „răpusă-n taină” – treaptă spre veşnicie. „Iubito, mi te-arată prin raze şi prin mirt/ (…)// Mai tristă decât ploaia căzândă pe frunzare/ Te laşi răpusă-n taină de roua de pe flori./ Tăcerea dintre gânduri, o, cât de mult mă doare,/ Crucificaţi, a vrajă, se-aprind în pleoapă zori.// (…) Mai tristă ca rugina, ca frunza în cădere/ Iubito, mi te-arată ca vraja în blesteme,/ (…)// Te laşi răpusă-n taină, zidită-n veşnicie…” (Mai tristă ca rugina…, p. 6). Eul poetic este frământat de taina ce-o poartă femeia misterioasă: „Ce taină porţi cu tine prin lumi necunoscute/ (…) // Şi ce mistere-acum te-mprejmuie-n tăcere/ (…) // Ce taină porţi cu tine, iubito, şi ce vină/ C-au înfrunzit ecouri şi spaimele pe scut…” (Ce taină porţi…, p. 28). Obsedat de taina hrănită din tăcere, poetul recurge fie la gestul căutării (ca în Cohorte reci de fruze… „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară/ (…) // Culori din frunze moarte m-acoperă mai des,/ De-atâta frig lumina e-o lacrimă-n petale: / De cât te cat, iubito, am înfrunzit în mers. / (…) // Tăcerea dintre gânduri ne-nchidă-ntr-un păcat.” – s. n. , p. 32), fie la acela al aşteptării (ca în De cât te-aştept… : „De cât te-aştept, mi-e umbra sanctuar/ Cu lumânări aprinse-ntru mirare. / (…) // De cât te-aştept pentru tăcerea ta mă-nvie./ (…) // De cât te-aştept simt umbra cum m-apasă…” – s. n. , p. 51).
Taina clipei este dureroasă, fiind purtată sub pleoapă: „Atâtea clipe-n taină mi s-au lipit de pleoape/ (…) // Iar clipele-n durere de pleoape mi se-anină/ Că gândurile-n noapte aprind iar chipul tău.” (Atâtea clipe-n taină… p. 17). Ofranda poetului este clipa de taină/ vrajă, încununată de roua de pe fluturi strecurată pe pleoape (cf. Cu teamă…, p. 26). În alt loc, Taina ta aprinde luna…, pleoapa facilitează „intrarea” în oniric, şi „întâlnirea” celor doi parteneri pe acest tărâm: „Pleoapa ta aprinde luna-n policandre,/ (…) Visurile toate, mi te-arată, tandre, / (…) // Visurile toate mi te-arată iar.” (p. 39). Necuprinsul ascuns al frumosului indicibil feminin transpare din poezia Atât cât poate pleoapa… : „Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă/ Te-aş fi zidit, ştii bine,, în lutul unei căni/ Să poată buza, sete de lacrimi suferindă, / Să-şi potolească mersul spre tăinuite răni/ (…) // Iar zările-s surpare de-atâta aşteptare/ Atât cât poate pleoapa adâncul să ţi-l bea./ În vechi epitalamuri să fie templu-n zori, / Sub talpa ta-nflorită să lumineze-o stea.” (p. 46).
Meritul cărţii este şi acela că sonetele au o muzicalitate diafană, relevând şi sub acest aspect talentul incontestabil al poetului Emilian Marcu.
CONST. MIU







Privilegiul grădinarului şi taina sonetelor lui Emilian Marcu Colecţia: teorie si critica literara
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Adina Ungur [Adina Ungur ]
2006-09-16

Note de lectură: Emilian Marcu, "Privilegiul giulgiului", Editura Alfa, Iaşi, 2005Dacă Francesco Petrarca înălţa afectele patimei în amor la rang de artă a compunerii sonetului, William Shakespeare îşi elibera geniul revoltei spiritului creator cu verbalitate, atitudine şi dramatismul introspecţiei exteriorizate în excepţionale armonii de sonet, Stéphane Mallarmé şi Arthur Rimbaut semnau, simbolist, sonete marcante în perioada avangardei literaturii franceze ori Edmund Spencer încerca noi forme de ritmare a silabelor sau a cuplării celor 14 versuri, poezia de tip sonet a rămas de-a lungul istoriei literare una din cele mai agreabile tipuri de poezii, expresive prin muzicalitatea formei impuse şi nu în ultimul rând prin lirica impresiilor, în acest mod, valorificate. Sub denumirea sa de „sonetto”(it.) = cântecel, sonetul a evoluat începând cu secolul al treisprăzecelea, renunţând în decursul sutelor de ani la stricteţea dispunerii celor 14 versuri în catrene, terţine sau distihuri - după formula petrarchiană sau cea shakespeariană - cu sau fără rimă prestabilită, păstrat şi preferat ca expresie a creaţiei, întâlnit chiar şi la poeţii contemporani. Una dintre explicaţii ar putea consta în faptul că matematica sau geometria versurilor, a silabelor şi a rimelor impun acestei poezii cu formă fixă, numită sonet, o melodicitate suavă în armonii, adeseori, simboliste.Purtând semnătura poetului contemporan Emilian Marcu, prima parte a volumului de poezii Privilegiul giulgiului, cuprinde un număr semnificativ de sonetele ce vor aduce în lumină un tărâm imagistic şi puternic metaforizat al iubirii, creând dincolo de atmosfera de care poetul nu se va dezice pe întreg parcursul cărţii, o nesfârşită odă de armonii cântate sub menţionatul piedestal. Cadenţate în cele 14 versuri închinate acestui nobil şi suprem sentiment, ce aminteşte oarecum de erosul petrarchian, dar preluând regulile formei specifice de grafie englezească a versurilor, creaţiile concentrează în distihul final câte o concluzie sau o repetiţie a ideii principale, ce se regăseşte cu uşurinţă în corpusul poetic. Adeseori, atitudinea contemplativă rămâne ipostaziată în gestica încremenirii descriind plastic o fenomenologie a claustrării simbolice în sine, dar nu numai atât: "Prin două emisfere pierdute în pustie / Mă-nchizi, a câta oară, canar în colivie" ("De-atâta disperare călătorim prin spaţii"), "Izvor molcom sub pleoape s-a-mplinit / Tu eşti demult statuie de granit!" ("Izvor molcom sub pleoape s-a-mplinit") "Paingii-n plase tandre, te leagă de o vreme / Pe mări incendiate vrea umbra-mi să te cheme" ("Pe mări incendiate de umbra ta sfioasă") "Ţi-s paşii-n disperare, ca roua de pe stele / Ca fulgul de uşoară adormi în insectar" ("Papirusuri de pâclă sub pielea unui flutur"), "Şi prins în chingi de ceară, pe mânuri şi pe pleoape / Prin veacurile moarte voi fi purtat de ape" ("Va fi o noapte lungă sub ierburi în mişcare") sau ipostazierea în care înşiruirea de metafore înnoadă o pozitivă meditaţie aparţinând distihului final: "Că-n hainele tăcerii ne-am îmbrăcat vină / E semn că-n crugul serii am devenit lumină" – ("E ne-mplinita roză un foc pe ghilotină"), "În viscolire visul sfârşitului se lasă / Cohorte mai de fluturi pe tâmple ne apasă" ("Visul se lasă veşted ca un sărut pe coadă"). Întâietate va avea atmosfera creaţiilor lui Emilian Marcu, fie mistică, "Din nou se-nchide iarba tăcerii-n pergamente / Ecoul în atlase-i din ce în ce mai fin. / Lumina-n candelabre prin rătăciri decente se surpă în inele şi-n faldul de destin" ("Din nou se-nchide iarba tăcerii-n pergamente"), fie pur descriptivă dar nelipsită de amploare metaforică, "Tristeţi provinciale cuprind cu teamă burgul / Luminile-n ogive ca sapaima-n călimări / Se-ncheagă-n clipa rară, cu trupul tău, iar rugul / Prin greieri blând respiră de-absurdele plecări" ("Tristeţi provinciale cuprind cu teamă burgul"), iar timpul poemelor va rămâne suspendat între constatări intime, declaraţii la umbra contemplărilor sau a venerării, confiând cititorului parte din tainele împlinirii insinuând o lirică a posibilului, "Iar mâna mea-n decorul ce ne-nconjoară, iată / Tot mângâie a grabă sărutul tău discret. / Tăcerile dau buzna în trupu-aprins de fată, / Cu disperarea formei ce-ncape-ntr-un sărut" ("Decor de promoroacă mi se zideşte-n pleoape").Într-un decor cu frunzare, aurării şi flori, nimburi, fluturi, greieri, policandre, iubita cu trup de pâclă apare în amurg înzăpezit sau primăvăratic îmbrăcată în rochie de rouă, în lumina unei muzici celeste sau a penumbrelor dubitative ale poetului ce o venerează – iată cum putem rezuma fermecătoarea atmosferă baladescă prezentă în majoritatea sonetelor de dragoste ale lui Emilian Marcu: "Înzăpezit amurgul o vreme te respiră / Cum îngerii respiră esenţe de abis /Când greierii-şi trag umbra pe neştiuta liră / Şi propia lor moarte, pe trup, încet au scris // Atâta fulgerare oglinda-n gând cuprinde, / Te-nchide cu tristeţe în rece ochiul ei, / Frumoasa doamnă toamna încă-un păcat ne vinde / Cu disperarea frunzei căzândă în cercei. // Culorile-n vibrare ca lire-n reci acorduri / Se clatină, duc zarea-n oglinda unui vis / Când greierii-şi trag umbra peste surpate poduri. / De iarbă şi de brumă iar taina ne-a proscris. // Atâta fulgerare-n oglindă te încape / Frumoasă doamnă toamna ţi-e umbra ape, ape." ("Înzăpezit amurgul o vreme te respiră").Deşi în majoritate numerică, poezia de dragoste nu este abordată exclusiv ca tematică de poetul Emilian Marcu, ci volumul cuprinde şi sonete cu trimiteri livreşti, de pildă la Ana Karenina, în Sunt trenurile moarte în gări pierdute-n spaţii sau sonete cu tentă religioasă, Prin atâtea mii de fire.Mergând mai departe de distihurile finale, cele ce rezumă esenţa ideatică a sonetelor, abundenţa procedeurilor stilistice repetitive, uneori pare a îngreuna lectura discursului, cum ar fi în sonetul Pecetea gurii tale în nopţi de aşteptare, sintagma „pecetea gurii” apare de patru ori, iar „trupul” e prezent de trei ori în aceeaşi compoziţie, deşi aceste formulări au intenţia accentuării unui moment sau îndeplinesc rolul de întregire a atmosferei poetice.Amintind de peisagistica lui Pablo Neruda unde tumultul vieţii pulsează în vegetaţie şi însuşi sufletul poetului devine un spaţiu al frământărilor vădite, în ciclul delor 20 de taine ale Grădinarului alegoriile, simbolurile sau metaforele plastice vor compune în declaraţia sau relatarea câte unui discurs poetic cu pătrundere în aceleaşi spaţii mistice ale tainei mărturisite de poet, de pildă, taina nopţii de Sânziene aşteptată şi privită dintr-un cuibar sub lanul de rouă, Întâia taină a Grădinarului, despre desăvârşire sau fotosinteza şi evoluţia lumii privite de la nivelul bobului de grâu A doua taină a Grădinarului sau misterul preparării unor vopseluri pentru gânduri şi sămânţa miraculoasă prin care oamenii vorbeau la distanţă Taina a cincea sau despre visul îngropat în marile cărţi. Deşi, aceste poeme ale ciclului tainelor sunt construite în mod diferit de clasicele sonete, vom recunoaşte aceeaşi dispoziţie poetică în aceleaşi tablouri suave, mitice, baladeşti ce reîntregesc aventura cunoaşterii în călătoria de la firul ierbii şi până la destăinuirile misterelor cosmice, pe un deosebit tărâm imagistic, artă a descrierii, în care poetul Emilian Marcu, excelează: "Căutam, înspre tine cărările veşnice/ Mâinile-n rugă deveniseră sfeşnice!", ("Taina a douăzecea".(Articol publicat în Revista Argos, numarul 14, septembrie, 2006)http://www.freewebs.com/revistaargos/index.htm
Adina Ungur, iulie 2006









06 Noiembrie 2007 - EMILIAN MARCU: „ SUBURBII MUNICIPALE (II) (Adrian Botez)

Iată al doilea volum al trilogiei poematico-romaneşti, promise de scriitorul ieşean, EMILIAN MARCU - cu titlul generic de Suburbii municipale. Personaje interesante, din primul volum, precum Bătrânul Anticar, ori Purtătorul de Cruce-părintele Sava Gotul şi paredrul său, Mavrocosta (ambii, paznici ai Grădinii!) – se estompează (numele lui Sava Gotul, personaj stavrofor/hristofor, care promitea să evolueze, cel puţin incitant - nu are, în noul text, decât două relevanţe textuale) – altele, precum Zoroastro şi, mai ales, Oswald Zaur Austriacul (zis acum Cel Sărac – adică, esoteric: Iniţiatul… - înger şi demon, Luceafăr-Lucifer eminescian: “un mort frumos cu ochii vii” – şi nu e singura “eminescianizare” a lui Emilian Marcu, în acest frumos text poematic…), Hristina-Fecioara, surorile (cvadruple…) Caraculacu (care îşi îmbogăţesc semantica lor cu starea de vitraliu mistic: cf. p. 209 – “păreau că trăiesc în focul sticlarilor, împrumutând vârtejuri de flăcări[…] . Jăraticul albastru al ochilor lor păstrând în podoabe culorile dispreţuite de carnea lor” etc.) şi Primarul40 - îşi continuă evolutia simbolică.
Toate aceste personaje îşi dezvoltă plenar tulburea lor semantică – iar cuplul siamez, întru faptă şi logos, Danauto-Batofix - produce modificări cosmico-semantice deosebite (incendiul ritualic al Prisăcii – ca stare mistică, de explozie victorioasă a Credinţei-Iubirii, în Cosmosul Albinelor Solare). Apar, ca personaje noi, călugărul ioanit Beniamin, călugărul-tăbăcar-creator-de-pergamente, Petruţio Barroiani - şi Marele Maestru – orice nouă apariţie corespunzând unui ritual esoteric, cu implicaţii cosmice (cf. p. 51): “Poalele tunicii Marelui Maestru erau împodobite cu clopoţei de aur şi orice mişcare a lui era acompaniată de o muzică serafică, un fel de colind al îngerilor – şi el ştia de toate acestea şi se mişca lent, într-un ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit, încă înainte de a înălţa Cetatea Domnului aici, la capătul lumii, unde pentru el şi pentru supuşii lui se deschidea o altă lume de care începu să fie atât de mândru”.
De ce Sfântul Ioan-ioaniţii? Pentru că Ioan se numeşte “Ioan al Inimii”, “Ioan al Iubirii” – deci, se arată, clar “ca lumina/cântecul ciocârliilor dezgheţate”, Calea Soteriologică…: a robi la Iubire – pe Calea Robilor Focului – pe care călăuze sunt nebunii/bufonii cosmici, “vulgarii” Danauto/Batofix…
Dar, pentru cine citeşte atent (şi reluat!) acest poem în proză, acest ritual esoteric – este evident că, de fapt, personajele adevărate sunt METAFORELE: a–metafora Leprei Pietrei (continuând, din primul volum, sugestia de decădere a Lumii expuse prea mult non-sacralităţii, vidului de spirit autosacrificial!) – Lumea numită “a materiei”; b–metafora Construcţiei Manolice – subteran începute, emers-relevantă prin (p. 15)”pământul din jurul suburbiilor (care)se acoperea cu pământ alb de biserici, un pământ special scos din măruntaiele pământului cel mare” – PĂMÂNT ALB DE BISERICI ( de forţa credinţei) care este susţinut, imers, tocmai de către cel obscurizat acum, faţă de primul volum: Bătrânul Anticar – care, mistic, din hruba lui alchimică de sub pământ, lămureşte semantica construcţiei. În ciuda simbolurilor masonice: şorţ, compas etc. – părerea noastră este că poemul romanesc al lui Emilian Marcu deschide limitele către cosmicitatea mitică a Jertfei Manolice Româneşti – ceea ce face ca metafora mormântului să aibă, clar, semnificaţie Învierii – tocmai prin dubla “îngropare” a slujitorului lui Ioan – abatele-călugărul Beniamin-Binecuvântatul: I-îngropare, ca săculeţ umil de cenuşă, în sicriul Hristinei-Fecioara-Hristosul Feminin, sau Androginic (cf. p. 190):”alături de săculeţul cu cenuşa călugărului Beniamin, într-un sicriu de copil aşezat cu mare băgare de seamă în sicriul Hristinei-fecioara”; II-îngroparea călugărului-trup-Beniamin, sub Grâu:”despre înmormântarea abatelui în hambarul cu grâu” – p. 224 – p. 225:”Prima fişă pe care reuşi s-o descifreze fusese aceea despre înmormântarea ritualică în hambarul de grâu a abatelui”, sau:”Înmormântarea în grâu, ritual zilnic pe care abatele îl săvârşea ca şi cum ar fi un botez în repetare, o încercare de iniţiere în puterea divină a grâului”.
GRÂUL – mereu, simbol al Învierii Cristice!
Subteran, Bătrânul Anticar susţine, declarativ şi efectiv, transfigurarea emergentă a călugărului Beniamin – şi, implicit, transfigurarea Lumii (şi, în consecuţie subtilă, a Cărţii…) : (cf p. 17)”Să pot limpezi spiritul celor ce îmi vor călca pragul” – după care precizare se spune, imediat: “Pământul alb de biserici prindea putere şi formă în zidărie, dar mai ales rezistenţă la reumatism”. Uşa-cu-Emblema Urbei, care pare “o fojgăială de imagini erotice” – de fapt, ca şi Skiylla şi Charibda, este Poartă de Iniţiere (pentru cei robiţi materiei – elevii-ucenici de la Şcoala de Arte şi Meserii “Ficht”) este, de fapt: “o fecioară în stare de iniţiere” - după (inconştienta şi laşa – dar adevărata!) mărturie a terorizatului (de către Prima Doamnă) Primar. Dovadă că Primarul, prin terror sacer, a spus adevărul: (cf. p. 205)” Elevul care reuşea să intre, de fiecare dată altul, o aşeza pe Hristina-fecioara, ducând-o pe braţe printrte heruvimi şi demoni, într-uj sicriu curat ca haina iernii. Şi în sunetul rugăciunii iernii şi al materiei, mereu altul şi altul, elevul conversa cu Dumnezeu şi aceasta era limba pe care o vorbea Dumnezeu: limba iernii şi a materiei”; c–metafora Cărţii de sub Cenuşa Literelor (măturate de Zoroastro):”Cuvintele sunt moneda măruntă a gândirii” – îi aminti Oswald Zaur Austriacul Învăţătorului-Iniţiatorului întru Cale-Călugărul Ioanit Beniamin;d–metafora Ciocârliilor şi Clopoţeilor-Îngeri (metafore solar-resurgente, dacă sunt cuplate cu metafora Incendiului – preluată, cu cordialitate semantică, de la Umberto Eco – Il nome della rosa – dar cu sensul schimbat benefic: dacă incendiul abaţiei italiene consfinţea Noul Babel al Non-Credinţei – incendiul Prisăcii, de la care, se sugerează, provine incendiul Mânăstirii, consecutiv eforturilor harnic-smerite ale lui Zoroastro de a aduna literele-cuvintele – prefigurează re-descoperirea-Ante-Babelului): (cf. p. 63) “Cel mai bine îşi amintea clinchetul clopoţeilor şi cântecul trist al ciocârliilor îngheţate pe lac” – cf. p. 225:”Sensurile, dar mai ales tainele fişelor se lăsau greu alcătuite, dar truda lui Zoroastro prindea tot mai mult contur”. Aşa că, prin Incendiul Ritualico-Spiritual al Prisăcii şi prin Suflarea Sfântului Duh al Guriilor Noastre (cf. p. 227)”slobozim păsările (n.n.:ciocârliile!) prinse în gheaţa lacului, să poată pleca către stele” - e drept, Oswald Zaur Austriacul ratează ritualul, îşi cere (inutil şi inutilizabil, iertare Învăţătorului-Călugărul Beniamin – Maestrul Logos-ului Terestru, sub privegherea (”privighetoarea”orfică…) a Marelui Maestru Angelico-Divin…
Dar romanul nu s-a terminat (se aşteaptă partea a treia…), iar Cartea este cea mai măreaţă şi mai cumplită taină a lui Dumnezeu:”Este mai important să scrii o carte decât să conduci un imperiu, şi mult mai greu” – afirmă, sentenţios, Beniamin-Învăţătorul – şi tot el continuă:”Poate că va fi cândva, cu ajutorul tău, să se împlinească această carte”- cf. p. 227.
Nu putem să ne formăm o opinie finală despre poemul romanesc al lui Emilian Marcu, când însuşi autorul aduce , în prim plan metafora femeii-Ana, a cavalerului-Manole şi a pruncului nenăscut (femeie care, prin PLÂNSUL lui Beniamin, şi-a lipit la loc capul desprins prin Toporul Călăului: “Şi călugărul Beniamin notă cu un cui înroşit, ţinut între degetele subţiri ca firele de iarbă, că i se făcu milă când plânsetul copilului nenăscut, ţâşnind prin venele proaspăt deschise, îl înfăşură ca o mantie, că luă capul femeii şi-l aşeză la locul lui şi plânse pe rană până bocetul nu se mai auzi şi capul se lipise de trup şi firul vieţii intră din nou în trupul prin care începu să se vadă iar scântei de argint alergând”), ca simbol al evanescenţei Logos-ului: (cf. p. 242)”…şi femeia aceea, susţine Mavrocosta, ar mai fi spus cum că fantoma acelui cavaler…dar literele se risipiră în aşa hal încât nici că se mai putură reconstitui spusele ei”. Dar la coerenţa semantică a”fişelor” (”cronica akasha a lumii”, ar spune dr. Rudolf Steiner…) se apucă să lucreze, în paralel, dar imers (numai pentru INIŢIAŢI!!! – nu pentru gură-cască, cei desacralizatorii, mutilatorii de paradisuri, îngheţătorii de îngeri-ciocârlii!!!) faţă de Zoroastro: a- şi Bătrânul Anticar-Torturatul-Răstignitul Mistic al Logos-ului (dar şi Misticul şi Negurosul Gnom al Tainelor Germinaţiei, iniţiatul în Misterele Eleusine, care privesc şi “răsadul”-Logos-Carte-cu-Răzoare-Litere): “(cf. p.284) Bătrânul Anticar ar fi vrut să reconstituie propoziţiile, frazele într-o oarecare stare de taină. Nu-i plăcea să fie văzut cum se zbuciumă să dea contur înţelesurilor dar (şi aici Zoroastro intui perfect) mai ales nu-i plăcea să ştie cineva ce se ascunde în acele fişe. Literele răsfirate de o subtilă adiere se aliniau, de parcă o forţă nevăzută le-ar fi dominat, în cuvinte, la început fără nicio noimă; un fel de ghem de sensuri apoi uşor, tot mai uşor, cu supunere şi sfiiciune, se lăsau ademenite de sensuri” – dar b-şi surorile, teribil proteice, Caraculacu (cf. p.253), cele care văd în Logos – Dansul de Foc (şi cenuşă, din care renaşte Pasărea Phoenix!) al Paradisului Orfic , al Vieţii Veşnice, întru care trăieşte stăpâna lor mistică, Hristina-Fecioara – vie şi moartă(esoteric!, adică adormită întru activitatea paroxistic spirituală), în acelaşi timp! - Hristos şi Mamă Cosmică, concomitent: “Ochii surorilor Caraculacu urmăreau cu asiduitate, până dansul se termina şi cenuşa dansului şi a cântecului era aşezată de următorul elev în nişte casete de os şi trimise, pe aripile lăstunilor, în cele 4 zări să însămânţeze cu ea universul”.
Expresia-Logos îl depăşeşte pe Omul-Logos (contemporan nouă, în definitiv!) – pentru că Expresia Logos este însăşi Hierofania Suprem-Cosmică. Până să ne reîntoarcem forţele noastre expresive la Nivelul Onomaturgului (bănuit, încă, de Platonul secolului V a.Ch.) – mai este de muncit întru credinţă-iniţiere, întru “fişele” lui Zoroastro-Beniamin-Oswald Zaur Austriacul etc. - de “deparazitat/exorcizat sunetele”(cf. p. 301:”Uitase şi el – n.n.: Primarul – dar şi Oswald Zaur Austriacul (uitase sau chiar nu vruse să construiască aşa ceva), omisese să zidească o cameră antifonată în preajma mălinului în floare, aşa că sunetele răzbăteau prin labirintul din suburbii, o voce a potopului de sunete” - mai e mult de muncit la transfigurarea Potopului în Izvor - de ajuns la armonia divin-orfică a clopoţeilor Marelui Maestru (ca metaforă a suprapunerii perfecte a semnificantului peste semnificat…).
Deocamdată, cine suntem noi, mă rog, să îndrăznim a nu crede că tocmai stilul non-, sau anti-narativ al lui Emilian Marcu, stilul acesta profund sincretic, muncit (din rărunchi, precum munca lui Zoroastro!) să aducă în perfectă simultaneitate şi sincronizare şi simetrie şi simpathie/empathie, toate ale totului! (aducând anistoria Construcţiei de Zid-Alb-de-Viersuire a Meşterului Manole, dimpreună-îngemănată cu anistoria Construcţiei de Logos a Psalmilor! – întru sinergia nu doar a calfelor şi zidarilor, ci şi a “călugărilor, vânătorilor, pescarilor” – cf. p. 296 - UMANITATEA SINERGICĂ!!! – ca să “trudească zile şi nopţi să zidească pentru veşnicie, trainice ziduri de monastire” – de fapt, desprindere de materie, Zbor către Soare, pe Aripi şi Tril de Ciocârlie, a Paginii-de-Carte=LOGOS ELIBERAT DIN ROBIA BÂLBÂIELII TERESTRE:”Las filei de jurnal plăcerea…” – întru măreaţa smerenie a Anonimului, complet supus/ascultător odiseic al sirenelor celeste:”Aş vrea să nu spun nimic de la mine în această carte” – motto-ul poemului romanesc şi spusa călugărului Beniamin - trebuie să spună/mărturisească oricare scriitor, dimpreună cu binecredinciosul Ioan Damaschinul…) - nu va fi (ba chiar se va impune!) – ca “stil” al orfismelor Logos-ului viitor al Terrei…??? Restaurator al stării Ante-Babel. Şi, tocmai prin aceasta – MÂNTUITOR ÎNTRU RECUPERAREA PARADISULUI.
Învietor, din GRÂU şi din HRISTINA-FECIOARA, a oricărui călugăr ioanit Beniamin (căci oricine poate, dacă vrea, să se supună iniţierii/restaurării spirituale, soteriologiei… - numai să vrea a privi, fie în Focul Dansului şi Oglinzii Primarului, fie în Vitraliile ori Porţile Iubirii Ioanice! – nu doar Zoroastro poate citi, vizionar, gânduri - prin luneta lui Comisiona - “cronica akasha”… - oricine poate deveni călugăr care, cu trupul său, să încerce a dezgheţa cântecul, să vrea să se “înalţe, odată cu ciocârliiile, în cer”…- cf. p 38 – şi “să trăiască 1000 de ani, cu vulturii”… - cf. p. 42).
ADRIAN BOTEZ







Valeria Manta Taicutu
Emilian Marcu: Între contemplaţie şi damnareMeditative, încolăcite a dragoste într-un hăţiş de metafore, sonetele din volumul „Privilegiul giulgiului” (Ed. Alfa, Iaşi, 2005) se întorc spre începuturi, încercând să recâştige un gust al imaginii scânteietoare pe care mileniul nostru l-a pierdut, înstrăinându-şi cititorul într-un univers aberant al angoasei fără leac.Emilian Marcu reechilibrează poezia cu formă fixă, transformând-o în rugăciune şi taină, versurile înlănţuindu-se ca boabele rozariului într-o gestică amplă ce cuprinde deopotrivă celestul şi teluricul : „Ce mistică-mplinire, ce taină siderală / Ne-mprejmuie-n tăcere în clipa de extaz / Roua-n cuvinte, iată-i evlavie primară / Ecoul dintre gânduri, o roză de Şiraz” (p. 110).Elementele de peisaj pătrund în sonet spiritualizate, cu o încărcătură emoţional-simbolică, redefinind un spaţiu interior în care au loc „schimbări de ritm agale”, olimpian detaşate, în ciuda preferinţei pentru oximoron („zăpezile-n vâltoare m-aprind cu-alese gânduri” – p. 41). Între poet şi regnul vegetal se creează o stare de simbioză care materializează conceptele, sacralizându-le în acelaşi timp : „duci veşnicia-n arbori ca pe-un ecou buimac” – „De iarnă-mpovărată ca gândurile-mi mute”).Alegoria moarte-nuntă duce la o simbioză a elementelor din câmpul semantic al sacrului (crinul, altarul, secvenţa euharistică) cu cele care trimit la vegetaţia încremenită într-un tipar ce le schimbă structura şi semnificaţia : „aurării de frunze-s sub altar” presupun eternizarea într-un spaţiu stilizat, artificial re-creat şi împodobit pentru a ascunde golul şi tăcerea : „Aurării de frunze-s sub altar / Cămaşa-n care nunta se ascunde / Nicicând nu vom putea străbate iar / Frigul ce-n oase, tainic, ne pătrunde // Miezul de pâine foamei se dedă / Că trupul meu e-o foame ancestrală, / Mută distanţa-n cumpănă tot stă, / Lumina-n săbii, tragic, se răscoală. // De-n dorul tău de nuntă zace-un crin; / Pe mine ţes păianjenii suspin” („Pe masa ta de nuntă zace-un crin”).Iubirea, moartea, taina şi tăcerea sunt temele preferate, tratate într-un registru grav care de îndepărtează de poemele din volumele anterioare ale lui Emilian Marcu ; parfumurile devin „reci”, frigul, tristeţea, „mirările cereşti din tâmplă” vorbesc despre trecere şi despre schimbare, despre intrarea într-un alt anotimp al metaforei, mai profund, departe de suavitatea sprinţară a sonetelor mai vechi. Imaginile se concentrează în jurul unei deznădejdi a frigului veşnic presimţit, căci „privilegiul giulgiului”, decodificat, poate însemna capacitatea de a contempla moartea, de a anticipa venirea ei în plan afectiv, apoi biologic şi, în secunda arcului voltaic ce-o leagă şi-o desparte în aceeaşi măsură de viaţă, şi în plan mental : „De-atâta frig tăcerea-n cochilie / Se stinge-ncet ca spaima-ntr-un blestem / Mirări cereşti în tâmplă-or să ne fie / Pasul incert, uitatul requiem” („De-atâta frig tăcerea-n cochilie”).Iubirea îşi pierde incandescenţa, lanurile ei de maci se schimbă în „lanuri de rouă”, sugerând lacrima, „răzvrătirea” fiind transferată elementelor cosmice, singurele eterne şi stabile; dacă îndrăgostiţii nu mai sunt capabili de ardere, dinamica sentimentelor fiind înlocuită de contemplaţia apatică, elementele vii ale naturii le preiau cântecul şi freamătul : „Femei de ceaţă trupul vostru blând / De mângâieri se surpă a-nserare / Lanuri de rouă-n tâmpla mea se-aprind, / Luna-n perdele intră-n disperare. // În falduri groase din perdele gri / Femei de ceaţă-mi apăreţi spre seară / Apocaliptice şi sincere, pustii / Ca tremuratul pas de căprioară. // Şi orizontu-ncet se clatină-n priviri / Precum o frunză grea de galbenul culorii, / Femei de ceaţă-n trupul vostru miri / Damnaţi călătoresc şi-aprind fiorii // Şi-n falduri groase luna-n răzvrătire / Face viori din trupuri pe privire” („Femei de ceaţă trupul vostru blând”).Poezia ca „ecou” dintre gânduri, cum o defineşte Emilian Marcu, intră în câmpul semantic al morţii, văzută ca damnare veşnică şi nu ca liman; densitatea liniştii e asemănătoare celei din adâncul disperat al mării înaintea unei furtuni : „Pe mări de disperare suavele meduze / Duc valurile-n spate ca pe-un păcat uşor / Ecourile moarte în scoică sunt confuze / Se-aprind şi-n tulburare, de aşteptare, dor. // Prin mute labirinturi ca pe cărări astrale / Păşi-vom, clipa rară ca fumul ne-o vrăji / Nebuni de disperare pe neştiuta cale / Ca-n biblice halouri ne-om scufunda-ntr-o zi. // Şi reci, şi trişti, şi singuri, planetă răzvrătită / Ne duci cum duce valul tăcerile-n afund / De-atâta aşteptare damnarea mea-i sortită / Sicriu să-mi fie-n noapte pe îngheţatul prund. // Pe mări de disperare atlase reci şi rare / Ne-or guverna-n tăcere nisipul de pe mare” („Pe mări de disperare suavele meduze”).

07-06-2003







Erou tânar în camaşa de purpură Ultimul volum de poezie al lui Emilian Marcu, Atlet moldav (Editura Augusta, 2003), al paisprezecelea in bibliografia sa lirica, cuprinde poeme datate in anul trecut, sub semnul unui motto eminescian: "Sa facem din Putna Ierusalim al neamului romanesc si din mormintul lui Stefan altar al constiintei nationale". Un pelerinaj la Putna, asadar, inchipuia Eminescu in secolul XIX, viziune preluata de poetul contemporan; mai e posibil si "oportun", cum zic unii, un asemenea pelerinaj de la care, fireste, se asteapta un miracol, epifania, aparitia divina (aici, Stefan cel Mare si Sfint) in fata "paginilor" (inlocuitorilor de eroi) de azi? Nobil in visul eminescian, la fel, peste ani, pentru niste tineri ieseni care si-au fracturat viata in anii ’50 urmarind aceeasi himera, pelerinajul, azi, se asociaza ideii de fundamentalism ori, in cel mai "bun" caz, din motive stiute, retoricii national-comuniste. Asemenea idei primite, foarte rezistente, s-o recunoastem, in constiinta contemporanilor, nu pot fi demolate decit prin invocarea viziunii eminesciene, apoi, a sanctificarii de catre Biserica Ortodoxa Romana a "atletului crestinatatii", in sfirsit, printr-o carte ca aceea a lui Emilian Marcu scrisa, inainte de toate, cu sinceritate, dincolo de oportunism si dincoace de festivismul aproape fatal al comemorarii celor cinci sute de ani de la moartea lui Stefan cel mare si Sfint (intr-o carte anterioara, Fetele insomniei, Stefan era numit, de altfel, "un Cristos al nostru"); ne place sau nu, Emilian Marcu scrie exact cum gindeste/viseaza/simte despre "eroul" sau liric. Inteligent, poetul isi apropie versul de gestul Bisericii, exploreaza subiectul ca pe un simbol al jertfei christice: "Atlet moldav supus intru Hristos/Din cruce pavaza-ai facut spre vesnicie/Si pentru ea tu ai adus prinos/In cite-un sat biserica in veacuri sa ne tie." (Atlet intru Hristos). Cuvintele poeziei lui Emilian Marcu din aceasta carte sint jertfa, inaltare, inviere, altar, rai, smirna, potir, luminare, psaltire, cruce, biserica, schit, cristelnita, inger, candela, mirt (uneori, cuvinte rare, avind aceeasi conotatie: comind, artos, minee) etc.; in Atlet moldav, Stefan e, mai ales, cel Sfint pentru ca, iata, folosind lexicul amintit, poetul isi vede "eroul" rugindu-se, facind legaminte, testamente, porunci domnesti, zidind, inconjurat de un alai arhieresc ori de un sobor de ingeri – un mire imbracat in camasa de purpura (sau intr-un giulgiu, amintind inca mai direct de jertfa christica), nuntind cu moartea: "Camasa de lumina il imbraca. Blind/Lumii se-arata tainic El ce-i mire/Greierii-l pling si ni-l aduc in gind/Si frunzele de cetini invata sa-l respire." (Camasa de lumina). Poezia lui Emilian Marcu e datoare doar pe jumatate imaginii de manual cu definitiile lui (gen: "atletul crestinatatii"); Emilian Marcu le (re)poetizeaza, le integreaza in fluxul liric, fara a-si compromite viziunea proprie: il ajuta evocarea unor figuri din poveste (Daniil Sihastrul) si, mai ales, a unor locuri din istorie (Putna, in fiecare poem, aproape, Valea Alba, Razboieni, cimpul de la Direptate, Capriana, Sihla, Sihastria, Voronet, "lumina lui Dumnezeu pe lume", Suceava, Dobrovat, Vaslui, Biserica Sfintul Neculai Domnesc din Iasi, "bisericile stelare" si "zidirile intru Hristos"), dar si teme ori "figuri" lirice din carti precedente – taranii din volumul Muzeu de sate (in poeme precum Fringerea piinii, Vis, Tarancile zidind sfinte odoara, Esentele-n cuvinte, Vesnica truda, Comind, Gata de plecare, Carutele din munte, Arborii de ceara, Satul tot cu-alaiul in colind), simbolurile fiintei interioare identificate ca o "stare de suflet" (Vinul, Mielul, Mierla, Bradul, Puiul de zimbru, Lujerul de vie, Schit dintr-un lemn, Puiul), invocarea unor sfinti ori fete bisericesti de azi si fixarea unor teme lirice in hrisov, carte, hotar, hat, harta – sustinind lirismul vremii cind "cel viteaz s-a preschimbat in mit". Se regasesc in Atlet moldav atit retorica eminesciana (mai ales, aceea din Doina), cit si, in imnele si elegiile cartii, tonalitatea specifica poeziei lui Ioan Alexandru; nu e pastisa, nici "glossa", ci asumarea prin consonanta a unui fel de a scrie, experiment facut altadata, altminteri, de Emilian Marcu cind, intr-un volum precum Ingindurat ca muntele de sare, continua "ultimele sonete inchipuite ale lui Vasile Voiculescu dupa W.Shakespeare in transpunere imaginara".
Ioan Holban










Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUŢU
Mormânt în me­ta­foră într-un spaţiu al „ecourilor dintre gânduri”; eliberarea din „chingile de disperare” presupune un monolog amplu, clădit pe antonimia viaţă / moarte ( în variantele gheaţă / foc, aprindere / stingere, lumină / întuneric), dar şi pe simpla alăturare a unor contrarii care nu-şi au locul în câmpul lexical selectat pentru sonetele cu această tematică: „Iar noi zidiţi în taina acestor frunze moarte / Calotelor de gheaţă le-om pune înţeles. / Ecoul dintre gânduri cu vremea ne desparte, / Se lasă-n valuri umbra stăpână-n univers. // De-atâta timp, pe umeri, corole de lumină / Prin veacurile moarte, ne-adună, ne dezbină”...(p.11).
Unele sonete au trăsăturile unui pastel spiritualizat, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat şi în volumele anterioare (v. „Privilegiul giulgiului”): marea foşnitoare, clopotele de iarbă / clopotele de ceară, valurile, roua, „aprinsele palisade” sunt elementele unui decor zdrenţuit de lumină, al cărui rost este de a înconjura, ca un fundal / nimb ceţos, chipul iubitei. Ambiguitatea uman / cosmic / teluric şi antonimia angelic / demonic par lucrate de un parnasian cu impulsuri cenzurat-romantice: „Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumină / Când îngerul sfielnic ţi-adoarme în priviri / Şi râul gros de rouă te-acoperă-n surdină / Să poţi închide-n muguri absentele-mpliniri [...] // Capcana spre ispită pe marea foşnitoare / Pe valurile-aprinse a[le] timpului brodat / Te-nchizi cu lacăte de iarbă şi-nvălurita mare / Pe briza în derivă te-arată în păcat” (p. 55). Iubirea nu are la Emilian Marcu impetuozitate, ci sfială, transparenţă şi surdină şi pare a fi surprinsă în faza ei finală, dupa consumarea marilor elanuri; de aici, probabil, preferinţa pentru metafora cenuşii, pentru amurgul simţit mai curând ca stare de spirit şi, tot de aici, mirările, incertitudinea, îngheţul, umbrele şi privirea în şi dincolo de timp: „E tot amurgu-ncins pe noptieră / Între păreri şi gânduri despre vis / Se-aud foşnind paingii-n altă eră; / De umbra ta demult eu sunt proscris.[...] // Mirări absente-aprind păreri sfioase / Că tot amurgu-n chingi ne-a înfăşat. / Iarba-n colind s-a cuibărit în oase, / Geru-n cercei cu teamă s-a lăsat” (p. 131).
Tăcerea, lumina şi jertfa sunt atributele romantice ale unei iubiri idealizate, poetul căutându-şi în propriul discurs liric vindecarea; rănile sunt, în manieră livrescă, transferate din planul corporalităţii în cel al sufletului, numai că versurile sunt salvate de un feedback poetic ce presupune concretizarea abstractului; pierderea „războaielor de frunze” trimite, prin paralela vegetal / uman, la ideea de moarte a sentimentului şi de reînviere a lui după purificarea ritualică: „Cât adevăr cuprinde tăcerea din icoane, / Câtă lumină-ncape în jertfa unei flori / Se surpă-ncet uitarea pierdutelor lucarne / Războaiele de frunze se termină-n culori. [...] // Câtă lumină-ncape-n tăcerea răzvrătită, / În umbra unei zile în care te-am pierdut? / Păcatele-s drept jertfă nu ducere-n ispită; / Eşti gândul care-mbracă tot ce-i neînceput. // Războaiele de frunze îmbracă-ncet amurgul / Că trupul tău de fată aprinde rănii rugul” (p. 124).
Între „tăcerea dintre valuri” şi „tăcerea din icoane” există un paralelism construit pe opoziţia dinamic / hieratic, agitaţie / reculegere, Emilian Marcu ştiind să dozeze oximoronul, pentru a obţine efecte stilistice exact din tensiunea care se creează la nivelul termenilor şi mai puţin din valoarea conotativă a acestor termeni. Oximoronul, de altfel, reorganizează şi redirecţionează ansamblul arhitectonic, în aşa fel încât centrul de greutate se mută de pe imaginea vizuală pe semnificaţia ei ascunsă; planul de suprafaţă şi cel din profunzime se intercondiţionează, alunecă unul pe întinderea celuilalt, ambiguizând perspectiva: „Cât adevăr ascunde tăcerea dintre valuri / Câte mirări şi ură şi jertfă la un loc? / Catargul, în vâltoare, cu umbra dintre maluri / Deschide-n clipa rară al gheţii dulce foc. // Tăcerile-n sertare dau buzna-ntre nisipuri / Că-ncet clepsidra pare o lacrimă de stea. / Trecutul tot încape în mii şi mii de chipuri / Doar chipu-ţi în oglindă aprinde rana mea” (p. 120).
Departe de a transmite exasperarea carnală, patima întunecată şi, uneori furia îndrăgostitului, aşa cum se întâmplă în sonetul shakespearean, de exemplu, sonetele lui Emilian Marcu se caracterizează mai curând printr-un cult al preţiozităţii, al formelor frumoase, al podoabelor, ceea ce duce cu gândul la viziunea impersonal-statică a poeţilor parnasieni, la modelul de receptare senzorială a lucrurilor. Iubita este mai curând fantasmă, iluzie, formă frumoasă generatoare de „emoţii reci”, decât o fiinţă plămădită din sânge şi carne. Extazul rămâne unul pur verbal, ca şi evlavia, versurile având aerul unor icoane corect şi luminos pictate: „Ce mistică-mplinire, ce taină siderală / Ne-mprejmuie-n tăcere în clipa de extaz? / Roua-n cuvinte, iată-i, evlavie primară, / Ecoul dintre gânduri e roză de şiraz. // Luciri şi reci emoţii ne cuceresc o vreme, / Lumina-n disperare pe răni s-a vindecat / Nici mistica-mplinire nu poate să ne cheme / De cât culoarea-n frunze e-al lacrimei păcat. // Ferestre de zăpadă ca pleoapa-n dezmierdare / Se-acoperă cu tine de gându-n care cad. / Ne-mprejmuie-n tăcere nisipu-n calendare, / Mâna-n pornită trudă e ornicului vad. // Şi roua în cuvinte-i evlavie primară, / Vestală-n râu de iarbă eşti împlinirea rară” (p. 58).