Emilian Marcu: articole critice despre Emilian Marcu

UN MANUAL DE IUBIRE PENTRU MAI-MULT-CA-PERFECTA

Cele scrise în preambulul însemnării despre cartea lui Arcadie Suceveanu se pot argumenta lesne şi prin cartea confratelui său de dincoace de Prut, dar eiusdem farinae, ieşeanul Emilian Marcu, Flori pentru Augusta, Editura Augusta, Timişoara, 1999. Doar fluierul care absoarbe, de astă dată iubirea, ca materie primă, este altul. Sunetul este însă tot armonie pură, o incantaţie continuă de la un capăt al altul al cărţii, mereu proaspătă şi uimitor de plurisemantică în datul aceleiaşi trăiri : iubirea de femeie care însă, izvorând dintr-o tradiţie atât de fertilă la noi se diseminează într-un sentiment ce cuprinde întregul simţirii : „Te uită frunza cade pe umbra ta sfioasă/ Lumini incandescente se surpă între noi/ Culorile-n amurguri ca-ntr-un blestem ne-apasă/ Pe umerii de iarbă trăgându-se-napoi.// Tu dintre reci ogive ca din culcuş de sare/ prin limpezimea ploii te-arăţi tot mai târziu/ Sunt muntele ce-şi poartă în trupu-i disperare./ Eşti râu-n care, iată, m-afund ca-ntr-un sicriu.// Şi prinşi de-această vrajă, pereche siderală/ În contopire pură supusă de destin/ Călătorim prin ierburi: fecior şi o vestală/ Şi nici nu ştim de ninge în taină şi e chin./ Te uită frunza cade pe umbra mea de ceară/ Din umbra ta de pâclă vor îngerii să sară.”
Poet al sfârşitului de secole, în care totul s-a spus de mii de ori, de fiecare dată altfel, când cel ce rosteşte e un spirit înzestrat cu erudiţie şi har revelat, Emilian Marcu se încumetă în această carte la marea îndrăzneală de-a relua prin propria sa trăire şi prin propriul său discurs poetic, marile şi stră-vechile teme arhetipale dintre care iubirea, unica, primordiala forţă a germinaţiei stelelor în ape nu oboseşte nicicând. Aşezat „între generaţii”, venind după explozia şaizecistă şi înainte de desantul optzecist, debutând în acea colecţie a Editurii Junimea Zece poeţi tineri poetul aparţine vizibil totuşi acelei reculegeri întru aprofundare a sinelui dinspre lume care a marcat poeţii anilor ’70, care au avut răgazul şi apetenţa de-a recerceta şi resuscita, deşi discret şi individual, pe altă treaptă a eternei spirale, marile teme, valorile fundamentale ale spiritualităţii.
De aici ştiinţa maestră de-a face să se audă, uneori cu line intarsieri ori aluzii intertextuale, doar ca ecouri arhetipale stilizate. Leit-motivele biblice cu aromele cedrilor de Liban, melosul petrarchian al tânjirii sublime către Laura, dar şi sublimarea sunetelor eroticii autohtone în care evadarea eminesciană în lumile compensatorii ale iubirii se prelungesc lin în rostirea barocă a lui Philippide, în graţia tainei blagiene, în heraldica somptuos mateină, privite însă de la înălţimea vârstei de senectute a mileniului nostru ce-şi retrăieşte dulce obosit marile teme.
„Păcate din alt secol, din altă viaţă poate/ Ca pe un blestem le aducem pe umerii subţiri/ Frunzare-adânci şi iarbă ne-acoperă în moarte/ Unde vom fi-n tăcere neîmpliniţii miri.(…) Incerţi în aşteptare ca frunza în cădere/ Păcatul altei vârste îl vom primi-n blestem/ Va fi lumină caldă în frigul din mistere/ Din alte mii de ere la mine eu te chem// Iubito mai aproape ca gândul ce mă doare/ Tăcerea ta mă-ngroapă-n mormane de frunzare.”
Flori pentru Augusta sunt ofrande poetice pentru o fiinţă ideală, hieratică, pentru femeia mai-mult-ca-perfecta ( şi aici nil novi sub solem), dovadă numele ei greu de conotaţii par firogenetice, de aur vechi şi blând ca toamna în care dorm amintirile altor zeci de generaţii de înaltă adoraţie : „Aurării şi semne în panoplii deodată/ Vor înflori a spaimă la tine în priviri// Târziu va fi iubito şi-n ale tale gânduri/ Ecoul altei umbre va curge rânduri, rânduri.”
Marea îndrăzneală a unui poet trăitor în postmodernism de-aşi zidi auzul cotidian spre a şi-l deschide cu înzecită acuitate spre etern, conştient că nu-i decât o piatră peste care trece râul heraclitian al iubirii fără de-nceput şi fără de sfârşit, e răsplătită pe deplin prin substanţa viguroasă a lumii în care, dacă iubire nu este, nimic nu este. Răsplătită i-a fost şi răbdarea de-a aştepta decenii apariţia acestei cărţi scrise, după mărturisirea lui în 1974 : şi nu oricum răsplătită ci într-un mod tulburător, greu de adierea misterului, de vreme ce editura care i-a întâlnit cartea după atâţia ani de trecere, publicându-i-o într-o formă grafic consonantă, se numeşte Augusta, după numele celei care a întemeiat-o. Convingerea lui Eliade că lumea e plină de semne ascunse este parcă aici mai adevărată ca oricând.
Adrian Dinu Rachieru, criticul editor, girează această carte cu autoritatea sa, înscriindu-i pe copertă acest argument . „Ecoul poeziei lui Emilian Marcu e departe de a fi cel meritat. Nu facem, neapărat, un act justiţiar tipărind acest volum, adunând poeme muncite în 1974 (exceptând sonetele a căror gestaţie s-a prelungit până în zilele noastre). Ivind din închisoarea sertarului acest eşantion, croindu-şi pârtie spre sufletul cititorilor, poetul – plutind benefic, într-o dulce atemporalitate – îşi doreşte ca mugurii liricii sale să tulbure somnolenţa Bibliotecilor. Fiindcă, nu-i aşa, „şarpele Phylon în Salon trece în rafturi” (cum eram preveniţi în poema de final a volumului La porţile singurătăţii). Iar pentru admirabilul Emilian Marcu femeia rămâne „un vis de două milenii” iar privighetoarea – pentru cel care rămâne de veghe (adică tot poetul) – „se-nsămânţează în cântec”.
Flori pentru Augusta este un veritabil şi folositor manual pentru cei ce nu mai ştiu azi – surzi de vuietul vremii – să trăiască şi să rostească iubirea.
Lucia Olaru-Nenati
(Junimea nouă, iunie 1999)

ŞTEFĂNIREA POEMULUI SAU DEIFICAREA IMNICĂ A IDEII DE VOIEVOD ŞI CREDINŢĂ

Zăpezile au înflorit în mărul sfânt
Atlet întru Hristos tu eşti în toate,
Atlet moldav te ştiu cât pe pământ
Moldovei eşti Lumină şi dreptate.

Emilian Marcu

„Cămaşă de purpură” a imnului/psalmului sau a poemului modern (despuiat de podoabe şi de animozităţi, de veleităţi şi de verdele de muşchi al pietrei de cetăţi sau de biserici şi de mănăstiri) pune în valoare poate partea cea mai paternă a creaţiei sentimentului şi a sentimentului creaţiei. În pas cu mişcarea vremii de la est la vest, sentimentul istoric la români deţine din totdeauna rolul dominant al soarelui (dublat fireşte de cel al lunii…). După cum o certifică şi creaţia populară orală, orice tradiţie împământenită într-un fel sau altul în solul Patriei, în conştiinţa/ memoria compatrioţilor noştri de pretutindeni şi de oricând, îşi are „magicul rost” al întâmplării binecuvântate. „Trudnică zăbavă” a viersuirii născută de „vis” şi de „sihăstria” spirituală a gândului nonefemer/ etern călător, de căutările veşnice ale mitului nostru de noi reprezentat strălucit altcândva şi de chipul Voievodului Ştefan cel mare şi Sfânt, care, graţie misionarismului său creştin şi divin a „îmbrăcat Moldova în al său mit” la propriu şi la figurat, vorbind în metafora poetului ieşean Emilian Marcu ) vezi Emilian Marcu, Atlet moldav, Editura Augusta, Timişoara, 2003).
Odată ce „Memoria lui (a domnitorului nepereche – n.n.) ne adună” sub flamurile credinţei şi voinţei, vocaţiei şi admiraţiei este ce este. Şi nu poate fi altceva decât un semn ceresc de bun augur.
La popasul/ rubiconul dintre secole şi milenii poezia de obicei consumă isubordabil energiile rămase neepuizate cu graba înzecită a clipei întru a-i putea vedea moralmente imaginea clară a istoriei în chiar miraculoasa oglindă a acesteia. În ce măsură ne încape reversul metafora vremii/ memoriei/ mitului e o problemă desigur şi nu una dintre cele fără necunoscute. Dacă versul/ viersul mai e bun de ceva pe lumea aceasta, de aici şi de acum, iată o întrebare prin care ne vedem obligaţi să căutăm rădăcinile care ne ţin, care ne-au dat viaţă şi siguranţă în noi şi în istorie, în sentimentul ei sacru şi netrecător, în „candela de iarbă” a mereu începutului interminabil, în „crinii înflorind lumina” atoatevăzătoare în „clopotele” ce o „plâng” „fericite de-a lumii împlinire” în faza ambianţei apocaliptice.
Cultura între tradiţie şi inovaţie va asimila cu jind noul, fără a pune hotare între trecut, prezent şi viitor, perspectiva orientând-o intuitiv şi instinctual spre revelaţiile propriii construcţiei acesteia de acasă, venită în relaţii de reciprocitate cu altele de aiurea (din vecinătatea imediată şi de mai departe), fie dintr-o necesitate sau supernecesitate imperioasă de moment sau de durată, precum i-au fost dezideratele socioumanistice, naţionale şi universale. Cele cinci secole de la trecerea în eternitate a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, „Domn întru eternitate”, sunt de fapt, cinci secole de glorie postumă a memoriei lui tutelare: „De veacuri cinci eşti veşnic început/ Şi tot de-atâta timp eşti veşnicie” – concluzionează metaforic şi ludic Emilian Marcu în piesa „Mesteacănul culcuş de mit”. A glosa pe marginile de fildeş ale acestei „cărţi unicat” (Gavril Mârza) este mai mult decât a medita asupra poeziei istoriei şi asupra istoriei poeziei (a fiecărui poem în parte, cazul este unul sui-generis, de o responsabilitate creştină ieşită din comun). Însăşi istoria poeziei apoi ne îndreaptă la dreapta faptă a cuvântului panromânesc care odinioară ridicase la rang de simbol, antologica evanghelie poetică ioanalexadriană „Imnele Moldovei”, fără de care şi peste care e de neînchipuit pentru un literat închegarea şi cristalizarea meditativ-lirică, imnică şi psalmică/ psalmodică a acestui volum insular şi sărbătoresc, hedonist la propriu şi la figurat. Aşa se face că „Atlet moldav” (titlu reluând caracteristica legendară dată de Papa Sixt IV domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt) constituie de fapt prin mostrele sale personale şi originare/ originale o indubitabilă probă de sine a autorului în cuvânt (în odă/ imn/ psalm/ rugă/ plecăciune/ panegiric/ canon/ pledoarie/ credinţă/ cult/ ritual/ rapsodie/ elegie etc.etc.), dar şi o „călătorie magică” în istorie, în personalitate, în sentiment, în gând, în ctitorie, în atitudine, în definitiv. „Volumul lui Emilian Marcu confesează academicianul Mihai Cimpoi, îşi propune o călătorie iniţiatică, euharistică, tămăduitor-eliberatoare (cathartică în fond) către Hristosul emblematic izvorâtor de lumină pură (lumină din lumină), de spirit jertfelnic şi justiţiar. Personajul-cheie de cinstire şi devoţiune şi închinare ritualică este Ştefan cel Mare…”.
Imaginar-ambiental spaţiotimpul poetic emilianmarchian este unul istoric şi ludic, metaforic şi etico-civic care-şi pierde marginile în largul celor cinci secole de civilizaţie românească din arealul moldovenesc (de la 1457 încoace) şi nu numai, spaţiotimp în care condeierul îşi amarinează tropii pe marea poeziei istoriei cu o deosebită îndemânare lirică şi meditativă. Imnele Domniei sale cuceresc prin discernământul ideatic şi stilistic adus din condei, dar şi prin cadenţa ritmurilor, prin bogăţia asociaţiilor variate şi diverse, complexe, sugestiv-persuasive care reliefează nu numai androlatria, ci divinizează însăşi ideea de frumos şi de amoros, de credinţă şi de voievod. De unde şi amploarea lor artistică ce trece peste caracterul amuzant al efemeridelor lirice, ideea tutelară şi ordonatoare fiind una amovibilă, iar imnele ştefănite dovedindu-se în cele din urmă sonore şi depline în autonomia lor sui-generis, fiecare asemănându-se unei amulete. Întregul întotdeauna se reflectează în jocul de raze răsfrânte de oglinzile cercurilor concentrice ale cuvintelor la confluenţa lor metaforică, ambuscată, a ideilor polivalente şi insurgente.
„Frângerea copilăriei” şi a „pâinii”, astfel, ori „frângerea sunetului” şi a mileniului” sau „frângerea vinului” şi „frângerea de şapte ori” denotă, dincolo de amplozitate, intrarea „jocului neîmplinit” al sorţii şi al „veacului”/ al timpului rezervat domnitorului în spaţiul legendei, „preschimbării” lor „în mit”, în „magicul” lor „rost”: „Nu i-a fost lui rostul în zadar/ Cum n-a fost tăcerea scut să-i fie./ A adus mireasă lui Hristos în dar/ O biserică în sat spre sfântă cununie.
Personajul/ personajele lirice ale poeziei psalmice/ imnice a lui Emilian Marcu – în ipostazele lor de vârf reprezentând însuşi Spiritul creator, recreator – sunt antrenate într-o continuă poveste imaginar-istorică, adevărată, cu duh de epocă veche, medievală şi nu numai, însă vibrantă în subsidiar, plină de freamătul căutării ritmice şi sonice, ludice şi metaforice : „O cumpănă pe cerul înstelat/ Mileniu-n două-l frânge ca pe-o pâine/ Pe căile cereşti ca-ntr-un palat/ Intră Ştefan şi vrea să ne adune.”
Ideea de poezie şi de trop este una călăuzitoare şi viersuitoare de sine şi de eu, confluenţa imaginii şi a gândului servindu-le cu delicateţea şi bonomia dezinteresată a inspiraţiei divine – cea mai sigură dovadă a nonfabricaţiei tematice, logoreice şi pseudolirice : „Clopotele-n noapte-or înflori/ Ca lumina tainei în altare,/ Roua pe cornişă a comând/ Va fi morţii hrană-n veci mătase// Frunzele de-acant în stucaturi/ Colţ vor da în noaptea de-nviere/ Cum cuvântul roadă dă-n Scripturi:/ În mormântul gol tămâia e-n mistere//…(…)// Candela-n pridvor, la Putna, foc de seu/ Primeneşte forţa îngerilor în icoană/ Că-s slujiţi de-un sfânt arhiereu/ Ce-a-nfrunzit cu cântecul în strană.// Daniil Sihastru în cereşti zidiri/ Cu tămâie umple schitul şi se-nchină/ Şi zăpezile-n cuvânt printre psaltiri/ Îl înalţă-n raclă de lumină”.
Obsesia intrării „în mit” a domnitorului înţelept şi viteaz, iscusit în lupte, precum şi în domnie, este exprimată plastic şi metaforic, competiţional şi nu numai cu compasiune, admiraţia însăşi vărsând o undă de lumină peste completitudinea transparentă a imnului nonanahoretic, apelând uneori şi la serviciile anastrofei. („Pe căile cereşti din câte-o stea/ Ne face semn Ştefan cel Sfânt şi Mare”), fără a periclita ideea de adevăr. Sau „E Ştefan al Moldovei veşnic mit/ Şi de lumina lui e busuiocul încolţit la grindă”. Imnograful/ psalmistul mozaist oricum preferă trăirea de sine, cercurile concentrice ale istoriei şi ale eului se suprapun numai din perspectiva inspiraţiei adânci, sufleteşti. De aceea imnul pentru Domnia sa nu este un comperaj, deoarece ca poet codebitor este chemat a fructifica indirect, pe căile sublime şi celeste ale tropilor, ale metaforei ideea de poezie şi de adevăr (alias de voievod, de strămoş şi de patrie…, finalmente) competitoare în lirica civică, patriotică şi creştină. Metafora, condiţia acesteia în cadrul poeziei imnice emilianmarchiene deţine cheia de boltă a sentimentului istoric îmbrăcat în „purpură albastră” şi împodobit cu neasemuita „rouă” a inspiraţiei temerare. („Roua cuvântului se-aprinde în psaltire”; Sau : „Tot sunetul mai sus de Orion,/ Închidă-n sine-ntreaga zidărie/ Că stâlpul din pridvor e un Ion/ Adus din munţi biserica s-o ţie”; Ori : „Cu aer cald, cu jertfă şi mister/ Şi cu alai imperial întru muţie/ În plânsetul de clopote e ger/ Că mielul blând devine cununie”; Sau : „Străbunii mei sunt Patrie, pe rând/ Şi stelele şi le-au luat în spate./ Au coborât cu ele în pământ/ Să-şi ducă traiul în singurătate”; Ori : „Bruma-n tăcere intră-n amintiri/ Să poată bea drumeţii din potir lumină”; Sau: „ Cu-aluat pe mâini femeile-n pridvor/ Lacrimi de grâu îşi şterg de pe bărbie”; Ori : „Şi de însingurare ţăranul pe pământ/ Intră-ntr-o lacrimă ca într-o casă”; Sau: „Jertfa-n cuvânt îşi caută o casă”, Ori: „Se frânge toată toamna-ntr-un sărut”; Sau: „E gata de-mplinire sămânţa în cuvânt”; Ori: „E har divin sărutul care-l dai;/ Cuvântu-nvins e tainei însăşi haină”; Sau: „esenţe sfinte este mielul uns/Şi-mbrăcat în lacrimă curată”; Ori: „Iar cei ce la icoane nu ajung/ Sărută sfinţii numai din privire”; Sau: „Roadă să dea dintr-un copac fiinţa”; Ori: „…anotimpurile printre coarne-i curg/ Să poată-mpinge răul spre izvoare”; Sau: „Sunt două mii de ani de crez curat/ Când moartea cu-nvierea ne-nconjoară”; Ori: „Albinele se-mbracă-n strai de miere/ Şi-aprind icoana rănilor din sat”, etc. etc.
Lectura atentă şi pătrunzătoare a versurilor de mai sus, selectate aproape la întâmplare întru exemplificarea gândului nostru obsedant indirect demonstrează fireşte un fapt întâmplat : imnul/ poemul emilianmarchian este unul anular, bătut din boabe de cristal metaforice. Versul pentru Domnia sa nu este un antru (p. 5?) ci o flacără albăstrind purpura simţirii şi trăirii de dincolo de sine, din adâncurile ancestrale şi astrale ale eului. Poezia lui ia focul cu gura în clipele astrale ale adevărului de ea şi de sine, de istorie şi de sentiment. Scrise evident după Grigore Ureche şi Ion Neculce, după Delavrancea şi Nicolae Iorga, după Mihail Sadoveanu şi Ioan Alexandru, indubitabil în plan literar. Portretistic şi nu numai, cultural-artistic dar şi pe urmele imnelor şi psalmilor moderni a căror prezenţă n-a fost lipsită niciodată în literatura română de la începuturi
încoace şi mai ales în perioada clasică, poemele emilianmarchiene comportă o anume încărcătură istorică şi naţională, subţire şi sublimă, dar şi o radiografie sonică a lor personală. Ele personalizează o vocaţie poetică inconfundabilă, capabilă a puncta în momentele ei luminiscente „noduri” şi „semne” palpabile ale unor trăiri adânci nu numai ale unei personalităţi (cum este cea a marelui domnitor), a „atletului modav” Ştefan cel Mare şi Sfânt), dar şi a întregii psihologii istorice şi naţionale, ortodox-creştine, culturale şi etico-civice din civilizaţia plaiului şi a graiului românesc din totdeauna. Zborul poetului în cuvânt este unul măreţ în acest sens şi orice poem în atare contur este neîndoios o „Lecţie de zbor”: „Din când în când sub ghilotina grea/ A gândului cu rostul spre-nspicare/ Porumba ghintuită într-o stea/ Pe case-şi scoate puii la plimbare.// Şi zborul lor, timid, abia de îl zărim/ Că-s ocrotiţi de propria-i ninsoare./ Se-aprinde rodul lor/ că peste ţintirim/ Porumba-i învaţă în înalt să zboare.” „Înaltul” adâncului din zbor astfel, constituie acea parte de cer a sublimului care azurează purpura cuvintelor stelare în poemele autorului nostru bătute în diamante de rouă, în boabe transparente, magice de consoane şi vocale ce „înspică” gândul emoţiei şi emoţia gândului lucrător şi sărbătoresc, de duminică, orfic şi rapsodic: „În purpura albastră precum cerul/ Maica Fecioară se îmbracă pentru noi/ Şi unde-a fost să se-mplinească-atunci misterul/ Lumina a învlăstărit în frunzele de-aloi.// Nimic, nici umbră, nici de foc rostire/ Nici furii ce-au jertfit mulţimi de prunci/ N-au stăvilit divina-ţi împlinire: / Maică Fecioară-n jertfă când te-arunci.// Minuni tu faci că tu eşti o minune,/ Darul divin trimis să ne unească/ Sub semnul crucii când va fi să sune/ Goarna-nvierii-n curtea-mpărătească.// Icoana ta cu harul tău ne-mbie/ Şi ne adună-n roi de pe pământ/ Să fim cu Mirele la cununie;/ Mirelui tragic să-i jertfim cuvânt.// În purpură albastră precum cerul/ Cu tine ne-mbrăcăm la Putna în amvon/ Şi unde-a fost de s-a-mplinit misterul/ Mărturisim întru Hristos divinul son”. Metaforele unei atare poezii ţin evident mai mult de inefabil. Or, sosia lirică, pendulând între „Mire” şi „Hristos”, între „domnitor” şi „popor”, între cântarea Născătoarei de Dumnezeu, Maica Fecioară Maria, şi lăcaşul sfânt al domnului de la Putna, relevă însăşi chintesenţa speranţei împurpurate a inimii omeneşti din tăriile româneşti ale cuvântului „înveghindu-ţi tăcerea” şi ”înluminnd” „Mistica-mplinire” a condiţiei sacre, a „Seminţei din cuvânt”, vorbind în tropii autorului. Poemul de mai sus, ca şi altele de altfel, - de mare inspiraţie şi de distinsă „Zidire” „iubită de Dumnezeu” (între care piesele „Atlet întru Hristos”, „Putna”, „Magicul rost”, „Legământ”, „Voroneţ” (I, II), „Mioritică”, „Taina-n cuvânt”, „Plânsul clopotelor”; „Litera şi cuvântul”, „În limba asta”; „Testament”, „Patria”, etc. etc.) reflectă doar parte din odiseile sisifice de cristalizare a vocabulei, de divinizare a sonului, de telurizare şi de arborizare pe geamul închipuit al imaginii, a ideii celeste şi de selenizare a tropilor, de înfurtunare a albastrului de purpură care-l prinde dintr-un capăt în altul al remarcabilului volum poetic /rapsodic şi imnic, psalmic şi ludic, oniric şi filosofic) prin tenta lui criptică şi nu numai metaforică şi sonică, astrală şi vizionară, poezească şi panromânească. Apoi, poemele „Atletului moldav” emilianmarchian sunt o romanizare (naraţionizare/ naratologizare)/ românizare la propriu şi la figurat a duhului cuvântului însămânţat în idee şi-n odisee, în eulogie şi în elegie, în imnificare şi în relavorificare poetică, în istoricizare/ reconservare/ repatriarhializare, în metaforizare şi în modernizare a sentimentului patern şi istoric, imnic şi ludic teluric şi cosmic, patetic şi olimpic, rustic şi liturgic, apologetic şi nonhipnogenic. Trăirile eulogiei sale istorice nu pot fi traduse mot à mot, pentru că atunci cuvântul ar fi mortificat, iar sensul trădat completamente. De aceea ele în tălmăcirea indirectă ne apar ca nişte arborizaţii, ca nişte desene suflete pe pânza aburoasă a imaginii spirituale cifrate. Dar totodată, imnificarea Domniei sale, este o privire de sus a aştrilor oglindiţi în albia riverană a timpului interior şi general-uman, naţional şi universal, îmbrăcând toga invizibilă a albului din alb, clopot de Florar din culmea de cleştar a divinului.
Putna şi Căpriana, Voroneţ şi Dovrovăţ, Baia şi Războieni, Valea Albă şi Sihla, Carpaţii şi Câmpul de la Direptate, Peşteră şi Pătrăuţi, Neamţ şi Vaslui şi attea alte toponime sunt nu numai simboluri şi adrese ale obiectelor de cult ortodox-creştine – biserici şi mănăstiri constituind în mare însăşi harta spirituală a Moldovei medievale şi contemporane, cultural-patriarhale şi moderne suprapusă universului (Orionului, cerului, îngerilor, stelelor, soarelui, lunii etc.), dar şi puncte cardinale sufleteşti ale unui popor cu credinţă în Dumnezeu. În mitul şi-n riturile sfinte ale unei civilizaţii legendare în istoria ei de odinioară. Sensibilitatea aparte a poetului manifestată faţă de aceste şi alte „icoane” ale sufletului nepieritor şi mereu chemător ale înaintaşilor, precum şi stima deosebită exprimată indirect faţă de un canon sau altul, faţă de valorile istorice ale ctitoriilor netrecătoare ce ne ţin trează memoria neamului fac din poemele domnului Emilian Marcu (suflate în cremenea sentimentului diamantin) din fluizii lor filabaili (?) (p.8) o întâmplare a sinei despre noi în cele câteşitoate racursiurile/ dimensiunile paneuropene metamorfozate ale materiei metaforice. Lirica sa arcadică anunţă un neoarcadier al imnului arborescent aidoma stejarului. Meşteşugirea arabescă îi face poemul psalmic şi imnografic inanulabil, de vreme ce el constituie prin sine o arcadă în Templul patriei, în ideea ei de civilizaţie, în universul sentimentului istoric, în noi înşine. În această ordine de idei, renovarea imnografică a poemului ştefănit aduce cu un palimpsest. Însuşi imnul emilianmarchian pare-se un palimpsest modernizant în aria metaforei suprataxate impusă de supralicitarea unei suprateme/ idei directoare în istorie, în viaţa acesteia dinspre noi şi nou, dinspre mereu.
Rotaţia heliocentrică a gândului în jurul perenului este caracteristică nu numai pentru scrierile poetice psalmice, dar şi pentru elegii şi rugi, pentru ode şi imne, pentru rapsodii şi armonii, care toate dimpreună reprezintă plenar şi idealmente un modus vivendi în cuvânt original şi atitudinal-personal care inspiră încredere ideii de „Una” (de Ţară şi de naţiune) la acest hotar de vremi improbabile şi deloc consolabile, dacă medităm adânc la conotaţiile tragico-dramatice ale românismului, ale arborelui nostru genealogic plâns de mări de lacrimi şi apăsat de oceane de nori grei. Capacitatea de a topi „taina-n cuvânt” şi de a consolida dintr-o întreagă masă uriaşă de noţiuni indirect un aliaj poematic forte, pe măsură să încapă imposibilul – „floarea” şi „porunca”, „spada” şi „săgeata”, „clopotele” şi „tămâia”, ”ruga” şi „smirna”, „cuvioşia” şi „smerenia”, „mielul” şi „mierla”, „cununia” şi „darul”, „veşnica trudă” şi „comândul”, „pătimirea” şi „zidirea”, „jertfa”… din „Tricolor” şi „doliul”, „ctitorul” şi „mărirea”, „bradul” şi „crezul”, „ospitalitatea” şi „pomenirea”, „pâinea” şi „naşterea”,”bocetul” şi „vestea”, „Patria” şi „schitul”, „cimitirul” şi „menirea”, „mirul” şi „botezul”, „privighetoarea” şi „plânsul”, „colindul” şi „păcatul”, „nunta” şi „sămânţa”, „potirul” şi „testamentul”, „jurământul” şi „legământul”este mai mult decât vădită.
Imnele emilianmarchiene aşadar se deosebesc în mod tranşant de cele clasice (gen alecsandrian etc) prin triada lor valorică („trecut”, „prezent” şi „viitor”) nontrenantă, având siguranţa unui triaj responsabil bine intuit şi definitivat de imagine şi idee, de sublim şi de inefabil. De aci şi forţa lor motrice personală şi atitudinal-polemică, sonoritatea deplină şi puritatea divină a sentimentului întrâistătător, iconografic şi nu numai imnografic. Tot de aci şi caracterul lor mozaical. Apoi, poetul are simţul vizionar al sinelui şi al întregului vegheat de duh. El respiră cu aerul acestuia, de unde şi „scrie slova lin”, cu „o mână trudită-n închinare”. Poemele Dumnaelui consacrate celui mai demn dintre voievozii, lui Ştefan cel mare şi Sfânt (pentru faptele sale nepieritopare comise în timpuri grele „cu mijloace mici” şi cu o rugă nemărginită de decenii întru fiinţă şi credinţă, cu jertfe la propriu şi la figurat) sunt un „scut” metaforic al poeziei patriotice, cu tentă istorică şi creştină, dar mai sunt şi un act de curaj şi de risc de a sfida dinspre tropi versificaţia pură, arta pentru artă, care neglijează în fond totalmente aria naţională şi linia tradiţională a evoluţiilor lirice, etc.
„Ruga lui Ştefan”, sensul parabolic al acestui poem/ imn, este în fond şi o rugă/psalm/ imn al poetului Emilian Marcu, al eului său („Eu, Ştefan Voievod din mila mea/ supus mă las jertfit în măreţie,/ Aprindeţi candela, la Putna, cu o stea;/ Moldova-mi fie moarte, cununie”). Glasul lui Ştefan şi cel al alter-egou-ului poetic, suprapuse ideatic, servesc acelaşi îndemn al „luminii”, al „dăruirii” întru „măreţie” din convingerea că „destinul” şi „credinţa”, condiţia lor este una care-o serveşte şi-i împlineşte indirect absolutamente pe toţi („Scut pentru ţară-al tău destin/ M-a scos în lume pentru fiecare”). Gândul de faţă este de fapt miezul de foc al volumului: Voievodul este unul de destin ca şi poetul, şi el nu poate fi altfel, dacă e Voievod, decât Mare şi Sfânt şi pentru sine şi altor săi, sincer vorbind. Deci ruga – semantic şi ludic, oniric şi folosofic – este o metaforă atoateîncăpătoare şi dincolo de „dincoace” („În haine lungi de rouă şi de mirt/ Brodate-n borangic de mâini uşoare/ Să mă-mbrăcaţi să fiu primit/ Drept Domn de ţară-n lumea viitoare”). Relaţia dintre „ritual” şi „datorie” vine să consolideze, să fundamenteze însăşi ideea de continuitate a Moldovei, a ţării, a împlinirii ei unice care la rându-ne se cere vegheată, apărată, alături de duhul Voievodului, şi de noi înşine, inclusiv de poet cât „grâu-n noi se mai răscoală”. Apoi „legământul” (din piesa omonimă – „Legământul lui Ştefan”) – în raport cu „ruga” – este suprapus concentric ideii de Patrie din perspectiva „izvorului” şi a „gliei” sau a celei de „grai” şi de „candoare” (de „curat” – n.n.), de „rai” şi de „limbă”, de „cântec” şi de „temelie”, de „stea” şi de „veşnicie”. De „lumină” şi de „sămânţă”. Poemul se arondează aşadar, prin decantare rapsodic pe axa sentimentului „casei” cu „rădăcini” în „clipa nemuririi”). ”Mă simt de patrie legat/ Ca de-un izvor cu apă vie,/ Aici e tot ce am curat/ Aici e patria din glie.// …// Mă simt de patrie legat,/ Sunt ţărna ei din temelie/ Lumina mea de pe pământ/ Şi steaua mea din veşnicie.// De patrie mă simt legat/ Şi ea mi-e munte de lumină/ Mă las în ţărnă-nsămânţat/ Pentru puterea ei deplină.// Mă simt de patrie legat,/ Eu ţărna ei sunt a rodire/ Aici e tot ce am curat; /E clipa mea de nemurire”).
Oricum, ideea-metaforă şi metafora-idee a „Atletului moldav” al domului Emilian Marcu este una a unei inimi care gândeşte şi a unei conştiinţe care simte dedalic/inextricabil, a unui Om, a unei personalităţi artistice cu inimă/ duh mare de ctitor şi viersuitor inspirat de acasă. De aici şi poezia casei indirecte, a întregului ce ne are la inimă în „limbă” întru speranţă, cum este, bunăoară, şi ecoul suferinţelor nondecorative ale etosului din „Doina”, cu toate „blestemele” soartei şi a „cuvintelor-pecete”. Dincolo de satira clasică a „Doinei” eminesciene respiră o alta a „ţapului”/ţarului, opusă „hatului” şi „apei” „..ce nu poate/ Pe vecie-a ne desparte”.
Ca atmosferă şi ca ideaţie, ca ritm şi ca imagine-dedal, suita „dantescă” de imne/ rugi/ ode/ colinde/ psalmi etc., etc.. este o încercare temerară a unui defensor neocorpoetic modern de a trăi în cuvinte sentimente paterne şi fraterne dintre cele mai dureroase, dar şi mai sănătoase, lectura adesea parcurgând pe un făgaş al inspiraţiei divine, al gândirii lucide şi al simţirii adânci, spectaculoase/ geroase, care-ţi bagă şi frica în oase prin „purpura” lor oneroasă, patetică şi poematică şi prin densitatea metaforică şi ideatic de la un capăt la altul al volumului. În această constelaţie de idei se vizează indirect nu numai viersurile declamabile, formidabile, „rotunde”, călinescian vorbind, dar şi accentul polemic deplasat pe „raporturile” istorice din trupul Ţării, credinţa delicată a poetului delineând conturul/ imaginea nepieritoare a Marelui Voievod în memoria noastră a tuturora. Or, duhul Voievodului se asociază în plan metaforic neîndoios cu credinţa în însuşi Duhul Sfânt care ne deschide uşa în Hristos şi ne umple de îndemnul vizionar „Spre pază şi păstrare-a tot ce e moldav”. Pentru că, vorbind în metafora emilianmarchiană, „Icoana mântuirii noastre e moldavă/ Cât Ştefan e de grâne luminat”. De unde şi dezideratul poetic al sosiei sale lirice, emblematice şi ludice, sonice şi metaforice : „Stâlp de lumină-n taină tu (Ştefan cel Mare şi Sfânt – n.n.) ne eşti/ Acolo între lumânări fără-ncetare/ la Putna, în pridvor, spre împăcare/ Lucrare sfântă-n fiecare clipă ctitoreşti”. Lectura pe verticală şi pe orizontală ( pe fundalul întregii literaturi despre „istoria” şi condiţia universală şi naţională, general-umană, a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt…) a volumului „Atlet moldav” ne va plasa întotdeauna în centrul existenţial al clipei şi al istoriei, al vieţii naţiunii care se compune nu numai din hotare, dar şi din inimi, şi din conştiinţe, din tradiţii şi obiceiuri, din virtuţi şi obiecte de cult, sacre – biserici şi mănăstiri -, din memorie şi cântece, din legende şi poveşti, din proverbe şi zicători, din ritualuri şi zbuciumate valuri, din pătimiri şi idealuri etc., etc. O poezie izvorâtă/izvodită dintr-un atare areal şi dintr-o inimă cinstind polivalent asemenea areal etic, civic şi estetic mereu ne va pune la propriu şi la figurat în faţa noastră: de a fi noi înşine oricând şi oriunde. Necinstindu-i pe cei dinaintea noastră ne vom necinsti pe noi înşine. Neapărându-ne dreptul la memorie şi la ctitoriile ei din totdeauna, nu ne vom putea apăra de nimeni şi de nimic şi nimic va fi efortul nostru în toate, zadarnic şi zerovalent.
Un poem pentru Emilian Marcu, în contextul dat, este o ctitorie a limbii, a metaforei, o demachiere a sentimentului temut, o aspirare la gândul celest şi curat, de acasă, o conectare la sublim, la cerurile noastre istorice, „Atlet moldav” dovedindu-se în adevăr o punte a noastră paternă şi eternă între noi şi noi între ieri şi azi, între azi şi oricând. Şi nu numai în linia tradiţională a „doinei” („Doina”) şi a „scrisorii” („Scrisoare de pe câmpul de luptă”), a „elogiului”, a „odei” („Daniil Sihastru”) şi a „sonetului” („Tăcerile de foc”, „Roua se-aprinde”; „Culegător de ghindă”, „Maica mea”) a „hrisovului” („Prin hrisoave Domnul Ştefan”) şi a „cărţii” („Lumina cărţii”), a „colindului” („Răsărire în biserica stelară”, „Colind pe răni”) şi a „bocetului”, a „rugii” („Rugă”), a „cântecului” („Elegie cu Ştefan cel Mare şi Sfânt” (I,II), „Cântec pentru Valea Albă, „Imnul lui Ştefan cel Mare”) şi în cea a poemului modern (gen „Cămaşa de purpură”), care demitizează amfiguricul şi miopia civică.
„Măr” şi „fântână”, „sabie” şi „crucea noastră de români”, „părinte”, „icoană”, 2biblie”, „dar” şi „zăvor la porţile lumii”, „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, după cum „Spune iarba”, vorbind în metafora poetului, „…şi după cinci sute de ani de victorii/ Este veghe sub ţară şi zid în hotare”. / surile (? P.12) au taina/ faima nespusă a „desagilor de aşteptare” şi mai au „pietrei cereşti” şi a „sfântului dar” zidirea lor cinstind” prin sublim şi divin, „vrednicia”, „lucrarea întru Hristos” şi „în Psaltire” şi „punând lumina să rodească”, „Cât în crini lumina înfloreşte” şi „…Cuvântul roadă-n Scripturi”. Altfel spus, „Atlet moldav”, constituie prin substanţă, nu numai o poezie imnică şi armonioasă, dar şi a sinei, a conştiinţei de sine secular-milenare româneşti, menită să „primenească forţa îngerilor în icoană” chiar la „frângerea mileniului” dinspre asperitate, când „Pe căile cereşti din câte-o stea/ Ne face semn Ştefan cel Sfânt şi Mare”. „Magicul rost” al ştefănirii imnice/ psalmice din perspectiva etico-civică şi estetică a poemului emiliamarchian adaugă versificaţiei moderne româneşti un parfum sonor şi metaforic demn de luarea aminte a verticalităţii destinului la români, în sensul proverbial şi multidimensional „că sângele apă nu se face”. Ştefănirea cultivă şi aspectivă, atractivă şi persuasivă a poemului sau imnificarea ideii de Voievod şi de credinţă este pentru poetul Emilian Marcu totodată şi o deificare a ideii de ideal şi de nectar, de logos şi de frumos, de ancestral şi de astral, de naţional şi de universal, dar şi o măsură de lucru a cuvântului eminamente metaforică în timp şi a timpului în cuvânt, în metaforă în aură senină şi diamantin creştină, temerara vizionară, în ideea de noi şi de nou dinspre istoria mitului şi dinspre mitul poezie în istorie, de vreme ce „Logosul blând ca mielu-ntre zăpezi/ Molcom se lasă înzăuat în lapte”.

Tudor PALLADE

RUGĂ DE PREAMĂRIRE

Consecvent cu sine însuşi, dar mai ales consecvent cu menirea dintotdeauna a poeziei de a se înălţa prin zei şi pentru zei dincolo de ocazional şi trecător, Emilian Marcu are tăria de a se apleca asupra a tot ce „creşte în patrie”. Îi cunoaştem vocaţia şi o regăsim în numeroasele sale volume, dar parcă ultima sa zidire editorială Atlet moldav le depăşeşte pe toate prin masivitate, prin unitate şi prin rotunjime. Poetul şi-a pus la încercare întregul har, dublat de un efort rar întâlnit de a veni în întâmpinarea unui eveniment istoric singular cu un volum amplu, dedicat împlinirii a cinci secole de la moartea voievodului Ştefan cel mare şi Sfânt. 350 de pagini cu sute de poezii scrise în stil clasic, cu grija cuvenită pentru sonorităţile cuvântului vechi din scripturi, fac din volumul de faţă, pentru a parafraza pe acad. Mihai Cimpoi, o adevărată performanţă scriitoricească.
Derivat dintr-un apelativ, „atlet al creştinătăţii”, folosit de un Papă după o mare victorie, a domnitorului împotriva necredincioşilor, Atlet moldav defineşte personalitatea complexă a uriaşului voievod, ctitor de ţară şi istorie. Emilian Marcu propune o cronică monografică în versuri, făcând poezie fără a uita istoria. Tonalităţile sunt foarte diverse, de la imn la elegie, până la poemul istoric şi ruga înălţată divinităţii. Cuprinderea monografică ţinteşte deopotrivă personalitatea complexă a domnitorului şi lumea în care acesta a trăit şi pe care în multe privinţe a zămislit-o după chipul şi asemănarea sa ca un adevărat ctitor de ţară. O „Poruncă de-ntemeiere” ne aminteşte de stilul vremii: „Dau vouă poruncă boieri să se ştie/ Ca-n a noastră domnie pe care-o săvârşesc/ În sate daţi oamenilor câte o mănăstire, cu bucurie,/ Şi bronz puneţi în clopotul împărătesc.// Iar candela să ardă în naos/ Sub icoanele sfinte, sub praporii mari,/ dau vouă poruncă şi atâta repaus/ Ca să puteţi înălţa, din danie, conăcari”.
Religiosul, ca stare fundamentală a personajului evocat şi a timpului său, străbate întreaga lucrare a poetului. Credinţa este cea care se întrupează în vers şi face legătura „transcendentului care coboară”, a Dumnezeirii cu fărâma de lut a domnitorului şi ţării.
Starea de umilinţă născută din ruga de preamărire încearcă pretutindeni simţirea poetului: „Ferice-i calea ce-o călătoreşti/ Când mari cântări te-mprejmuie anume/ Tu Ştefane prin lumile cereşti/ mai fă acum pentru noi minune.// …Şi pune-n hatul ţării legământ/ Şi-adună-ţi, iară, fiii toţi acasă/ Că toate nedreptăţile de pe pământ/ ca un blestem pe umeri ne apasă” („Rugă”). Domnitorul, simţit pretutindeni ca un erou, îmbracă zalele justiţiarului, aşa cum l-a adus printre noi şi Eminescu. De altfel, Emilian Marcu compune şi el o „Doină”, dezvoltată în latura cosmică a destinului vrăjmaş: „Frate, frate/ De departe/ Ştii ce apă/ Ne desparte? Ştii ce hat/ Mi te-a luat?/ Nu fi frate-ngrijorat// (…) În ce limbă să te strig/ Ca-n duşmani să fie frig?/ În ce limbă să te cat/ Chiar dincolo peste hat?” („Doina”).
Peisajul moldav, dominat de chipul domnitorului în multiplele sale ipostaze, cuprinde personaje-simbol sau ctitorii intrate în legendă. Ioan din peşteră, Daniil Sihastrul, Ioan Iacob, Teodora, dar mai ales marile zidiri rămase din vremea domnitorului, a geniului său civilizatoriu şi artistic. Putna, Sihla, Căpriana, zidirea dintre Prut şi Nistru, Pătrănţi, Dobrovăţ amintesc de culmile împlinirii creatoare întru credinţă. Din această carte deosebită nu putea lipsi spaţiul moldav, văzut cel mai adesea prin simţirea baladelor româneşti de la „Mioriţa” la ziditorii de lăcaşuri sau de ceramică.
Simţire profundă, gândire înaltă dovedeşte poetul la praznicul de o jumătate de mileniu al domnitorului. Un gest pios de aducere aminte, act de restituţie lirică într-un moment de rememorare naţională, semn de curaj, când în lirica românească promiscuitatea împinge peste margini sentimentul înalt patriotic, din care Emilian Marcu şi-a făcut religie.

Emil VASILESCU

(Galaxia Gutenberg, nr. 6/ 2004)

RESURECŢIA POEZIEI PATRIOTICE

De zece ani încheiaţi, are loc un război deschis între apărătorii valorilor naţionale şi cei care le batjocoresc. Sub deviza europenizării sau mondializării, se dictează disoluţia economică şi morală a României. Unora li-i ruşine că-s români, alţii tipăresc pe banii statului blasfemii greu imaginabile. Nu de prea multă vreme, un scatofag publica cică nişte versuri în care patria este o târfă. Lipsa bunului simţ elementar dă dreptul în originala noastră democraţie, oricărui infirm apatrid să împroaşte cu noroi tocmai ţara unde huzureşte. Se urmăreşte cu tenacitate compromiterea şi bagatelizarea sentimentului naţional. Se porneşte radical prin aplicarea cenzurii începând cu sistemul şcolar, de unde sunt radiate formarea limbii şi poporului român, Şcoala Ardeleană, dimensiunea patriotică (Scrisoarea III) din opera lui Eminescu, ca să nu mai vorbim despre Doina, Coşbuc. Goga, Labiş etc. Dictatura împotriva civilizaţiei româneşti are drept scop distrugerea reperelor fundamentale din spiritualitatea colectivă. Orice discuţie serioasă despre patrie şi patriotism provoacă veritabile crize de isterie din partea unor minţi bolnave ori plătite să procedeze astfel. Chiar intelectuali aparent stimabili, mizând pe o largă deschidere, chipurile. Spre universalitate, se compromit dând câştig de cauză unor aberaţii.
Dar patriotismul, expresie a identităţii într-un topos de valori durabile, are rădăcini până în mitologia tuturor popoarelor. Literatura universală excelează prin personaje-model, care se sacrifică în binele neamului de unde provin. Nu văd nici un impediment în celebrarea unui simţământ capital în opera de artă. Cu atât mai puţin, în poezie, unde el cunoaşte întruchipări celebre. Prietenia, dragostea şi moartea rămân ogoarele cele mai fertile ale creativităţii într-o lume echilibrată. Atunci când echilibrul nu există ori dă semne de oboseală, poezia cetăţenească de autentică vibraţie se impune ca o necesitate. Ea modelează şi remodelează personalitatea umană.
Polemic şi programatic, Emilian Marcu propune, prin această nouă carte, un florilegiu liric de mare nobleţe sufletească. Experienţa dobândită prin volumele anterioare îi facilitează efluviile afective într-un amplu registru stilistic, subsumat unei viziuni proaspete şi cuceritoare. Titlul are ecouri din starea de alertă a neamului nostru încă din zona existenţei sale. Mărturisită ori latentă, neliniştea trăieşte la nivelul conştiinţei deseori traumatizate de vicisitudinile vremurilor, dacă nu, mai degrabă, ca efect al subconştientului la pândă. „Poeme politice”, precizia din subtitlu, iarăşi ascund o resurecţie, deoarece, tematic, acest fel de literatură s-ar fi compromis prin excedentul de mediocritate care a dominat o jumătate de veac un anumit segment al poeziei. Numai că ele nici măcar nu se încadrează în calificativul „politice”, fiind, în cea mai consistentă parte, nişte ode care-i preamăresc pe întemeietorii de legi şi de datini. Se va vedea că poemele depăşesc orice tentativă de a le aşeza într-o formulă coercitivă. În buna tradiţie a poeţilor noştri, care au scris şi lirică patriotică, de la Eminescu la Nichita Stănescu, autorul, prin această carte, îşi înfăptuieşte o datorie sufletească faţă de ţara şi limba care i-au dat un nume şi o credinţă. Pentru el, genealogia patriei merge până în zările mitologice ale antichităţii şi convoacă în panteonul ei figurile sacralizate prin puterea lor de sacrificiu. Chiar cu ele începe volumul : „Duce Ştefan ţara-n palmele lui mari, Brâncoveanu-şi cată fiii prin baladă Tudor îşi tot duce somnul prin fântâni, tot mai scrie Cuza pravili sub pământ.” Se conturează un program de omagiere a celor mai reprezentative personalităţi din spiritualitatea românească. Fiecăruia dintre marii bărbaţi prezenţi în versurile citate i se vor alcătui adevărate hagiografii lirice. Un grupaj de poezii excelente plasticizează, în grilă romantică, evul unei paradisiace Dacii, trăitoare sub auspiciile civilizatoare ale lui Zamolxis. Un tărâm rodnic şi luminos încununează o fiinţă rodnică şi senină, răsfrângere a vieţii patriarhale, în care omul vieţuieşte în consonanţă cu sine şi cu elementele din afara lui. Aşa s-ar explica de ce revărsarea materială se decantează în melos – ca formă sacră de supravieţuire: „Casa voastră în cântec se scaldă/ Stupii sunt un munte de miere şi/ viţa de vie atât de-ncărcată./ În ţara aceasta/ Pe care Zamolxis Dacia Felix o strigă.”
Nimic din festivismul poeziei ocazionale şi superficiale nu impietează asupra tonului grav, cu mireasmă sacerdotală. Pământul fabulos are măreţie lăuntrică. De-acolo creşte „trestia încărcată de cântec”. Însuşi zeul „desculţ se arată drumeţilor/ purtători ai cântecului într-o trestie naltă”. Într-un spaţiu relativ restrâns, „cântecul” apare de trei ori în contexte diferite, dar cu încărcătură asemănătoare. În acest înţeles, el poartă funcţie magică, în ordinea mitică a orficului. Tot el duce rodul nutritiv, dar şi sămânţa regeneratoare, în care viaţa şi estincţia se complinesc succesiv ori concomitent şi necesar. Cu el, patria îşi depăşeşte condiţia limitativ terestră şi se înveşniceşte prin cosmicizare: „patria – ochiul ceresc de lumină”. A nu se înţelege că patria denumeşte ceva atemporal şi anistoric, unde muritorii se scaldă numai în lapte şi miere, fără să trudească pentru bucuriile lor şi fără să-i pască vreo primejdie. Dimpotrivă – ei îşi apără raiul terestru „cu sânge şi cu sudoare”. Dar până şi luptătorul, în această zarişte a destinului, îmbracă atributele vieţii paşnice. Rodnicia înlătură larma luptelor şi transfigurează energia armelor : „Sabia miroase a grâu”. În descendenţă lumească, Decebal preia virtuţile zeului tutelar şi omniprezent, între suferinţă şi jubilaţie: „Trupul lui plin de răni e ca şi mărul în floare”. Din jertfa eroică, în plenitudinea tragică a demnităţii, se întemeiază un nou popor.
La o astfel de scară a valorilor umane, se vor edifica marii voievozi cu ctitoriile lor pământeşti şi stelare, din toate ţările româneşti: Ştefan cel mare consfinţeşte o Moldovă în prelungirea patriarhalităţii dacice, cu toată presiunea năvălitorilor din cele patru vânturi mai niciodată prielnice şi nouă. Poetul îl vede contopindu-se cu Cartea cărţilor, ca pe un arhanghel mesianic : „o biblie imensă duce-n mâini,/ În ea s-a scris cu sânge proaspăt slova;/ Ea este crucea noastră la români.” Paginile omagiale pentru „ctitorul Moldovei” degajă un puternic suflu baladesc şi de cântece de vitejie. Alternanţa dintre scriitura frustă şi cea fastuos elaborată asigură dinamismul şi decodificarea intensă a semnificaţiilor. Prezenţa rară a figurativului lasă receptivitatea în deplină libertate, iar tonul grav, de orgă în agora, imprimă emoţiei unicitatea evenimentului. Biblia din mâinile domnitorului autentifică „imaginea lui Ştefan pe pământ”. De texte similare prin forţa plasticizantă şi combustia excepţională beneficiază Mihai Viteazu, Brâncoveanu, Doja, Horia, Tudor – ca să argumentez doar cu câţiva din nenumăraţii martiri ai neamului: „Se trag în muguri crinii străfulgeraţi de ger/ O, iată capul voievodului cum urcă-n cer; Ţăran erou umblând desculţ pe sub câmpie; Trece Domnul Tudor cu-o fântână-n spate.”
Şi totuşi, ţara asta nu-i bântuită numai de capete rostogolite şi se asasinate plănuite cu viclenie şi laşitate în cancelariile străinătăţii. Atunci când se ivesc, extrem de rar şi de fragil, luminişurile de linişte dobândesc proporţii uimitoare prin capacitatea acestui popor de-a se afirma competitiv în inventivitate creatoare. Arzând etapele într-un timp record, cărturarii şi artiştii prin Principate se sincronizează din mers exigenţelor creative şi participă activ la îmbogăţirea patrimoniului universal, cu toate nenorocirile de aici, de la Porţile Orientului, unde nu se ia chiar totul în uşor; aş spune că din contra. Dacă Negru Vodă ctitoreşte un locaş al apărării prin purificare sufletească şi credinţă în Dumnezeu, acelaşi lucru, dar cu alte mijloace, fac Dimitrie Cantemir şi Miron Costin. Cu toate că în timpul vieţii n-au prea încăput unul de altul, trebuia să mai cadă un cap, de data asta – dintre slujitorii cuvântului scris. Dând seamă mai degrabă pentru cele spuse, el plăteşte cu viaţa ura unui domnitor analfabet: „Pân’ la Roman drum cernit/ Doamne arde-n somn şi chin/ Că au smuls spre infinit/ capul lui Miron Costin”. După un veac şi jumătate, un bărbat mai tânăr moare de boală şi singurătate printre străini, refuzându-i-se intrarea în ţară, deşi venise pe Dunăre până la Galaţi : „Creşte la Palermo umbra lui în groapa comună”. Memorabilă comparaţia amintind de revoluţionarul paşoptist cu sufletul cel mai frumos: „Duhul lui, ca un steag, se înalţă spre ţară”. Câmpia libertăţii, Avram Iancu, Al. I. Cuza îndeplinesc aceeaşi funcţie exemplară pentru iluminarea patriei prin faptă şi idee legiuitoare. Tot şi toate, de-a lungul a două milenii, s-au nuntit prin actul astral de la 1 decembrie 1918: „Alba Iulia ţine candela aprinsă/ Candela Unirii luminând pe noi./ Harta României e un steag încinsă,/ haturile toate-s pline de eroi.” Sunt versuri simple şi marcate de nobleţe interioară, din care răzbat bătăile clopotelor din toată istoria noastră treierată de tragedii.
Prin conţinutul şi amploarea lor expresivă, poeziile avute în vedere până acum, s-ar afilia baladei, dacă lirismul n-ar predomina autoritar. Aici se află structura lor de rezistenţă. Chiar şi celor programatice, li se oferă elasticitatea expresiei fără complexe. Când glisează în spaţii excesiv profane, ele îşi păstrează aura mistică, în descendenţa vechilor înţelepţi. „Curte de Argeş îşi face ţăranul/ să-şi vadă şi rănile şi copiii/ şi pântecul fecundat al femeii.”
O atmosferă seducătoare şi reconfortantă, în omniprezenţa purităţii, guvernează orizontul domestic proiectându-l spre sfinţenie: „Peştii înoată în miere ca într-o apă/ fructele calde şi pline de nebănuite arome/ în curtea aceasta se zbat şi se oglindesc/ asemenea unei fecioare în ochiul fântânii.” Ţăranul, ca purtător al peceţilor arhetipale, locuieşte un cosmos care funcţionează după cutume imemoriale şi imuabile. Nici idolatrizat, nici brutal aruncat în derizoriu şi contingent nesemnificativ, el reprezintă icoana vie a patriei, într-un limbaj somptuos cu mişcări ritualice : „El pătrunde în fagurul nopţii/ cu cerul patriei pe pleoape”. Destinul său se identifică cu destinul pământului căruia îi aparţine „ca bobul de rouă”. Repet, nu este o ipostază edulcorată, ci una în consens cu frumuseţea sufletească, aşa cum crede artistul.
Între patria reală şi cea imaginară, el găseşte calea cea mai potrivită – crearea patriei ideale, intangibilă, de sorginte mitică. Poetul, creator exponenţial, duce pe frunte „un maldăr de vise”. Din această perspectivă, muntele, câmpia, vulturul orb, Delta, Dunărea, Carpaţii, ctitorii şi ctitoriile lor sunt tot atâtea motive ale oniricului, dar şi ale materialităţii, reuşind să configureze un model ontologic multiplicativ. „Doamna noastră limba românească.” Îl conduce, inevitabil şi firesc, spre Eminescu. Forţa demiurgică a operei acestuia tutelează sistemul nostru de valori cardinale. Cartea se încheie benefic cu „Dor de Eminescu” – „cel zidit în demnitate”.
Din demnitate naţională au primit viaţă şi poemele din „Feţele insomniei”. Ele s-au plăsmuit sub rigorile vocaţiei care le conferă naturaleţea şi credibilitatea atât de rare într-un demers de acest fel. Nutresc convingerea că puţini poeţi contemporani au substanţa nativă pentru transfigurarea unui sentiment greu de complexitate, cum se vădeşte patriotismul. Fără nici o adiere encomiastică, socot că marile elanuri specifice acestei trăiri şi-au găsit în poezia lui Emilian Marcu o întruchipare estetică pe măsură.

Gheorghe LUPU

Aprilie 2001

APARIŢII NEAŞTEPTATE

MOLDAVUL POET KAMIKAZE

Printr-o anume tradiţie în cinstea marilor înaintaşi, proprie românilor, şi prin hotărâri ale instituţiilor diriguitoare, anul trecut a fost comentat Ştefan cel mare şi Sfânt, voievodul intrat în legendă încă din timpul vieţii pentru reuşite fără precedent (iar apoi neegalate) într-o domnie lungă, plină de evenimente cărora le-a făcut faţă cu geniu politic şi profundă credinţă în Dumnezeu şi în rolul său de apărător al creştinismului înaintea valului otoman şi a invaziilor dinspre teritoriul asiatic. După cum se ştie, îndemnul de a-i rememora şi reevalua epoca a avut multiple ecouri. La unul dintre ele mă voi referi în rândurile de mai jos. Urmând un exemplu petrecut la 1904, când la comanda lui Spiru Haret, ministrul culturii, St. O. Iosif, poet cu bună firmă în epocă (şi neuitat nici de generaţiilor ulterioare) s-a decis să i se închine un amplu poem (Din zile mari) voievodul depus la Putna spre veşnică odihnă în vara lui 1504, urmând acest exemplu deci, Emilian Marcu (nesprijinit însă de vreun Spiru Haret) a adunat, în circa 35o de pagini gândurile despre cel mai vestit Muşatin. Gest nu doar temerar, ci pur şi simplu sinucigaş în contextul literaturii actuale inaptă în a recepta şi a judeca atent asemenea încercări poetice. Mă grăbesc să adaug doar că, într-o astfel de experienţă, reuşita sau eşecul nu depind de context, ci de valoarea în sine a operei rezultate. Iar în 2004, ca şi în 1904, când St. O. Iosif a încheiat ce-şi propusese în legătură cu figura lui Ştefan cel Mare (pe atunci nu fusese încă sanctificat), am constatat, regretând profund, din nou o nereuşită. Sigur că subiectul prezintă dificultăţi maxime, sigur că Ştefan cel Mare ar fi avut nevoie de un rapsod capabil să egaleze (în registrul liric) măcar ceea ce izbutiseră în proză ori în teatru M. Sadoveanu sau Barbu Delavrancea. N-a fost să fie, talentele de atari dimensiuni pierzându-se prin te miri ce experienţe, istoria poeziei contemporane neîregistrând nimic peste Imnele dedicate Moldovei şi apoi Putnei de Ioan Alexandru în anii ’70. Salutară deci ambiţia lui Emilian Marcu, numai că, aşa cum spuneam, avem de-a face cu un eşec, salvat, după parcurgerea în întregime şi răbdătoare a volumului în cauză, precum şi a cărţii tipărită simultan (Melancolia şarpelui – Editura Alfa, 2004, Iaşi) de numeroase alte poezii, unde calităţile ce l-au făcut apreciat şi comentat, se regăsesc la nivelul estetic aşteptat, consolidându-i poziţia între contemporanii inspiraţi, meşteşugarii abili în versificarea elegantă a meditaţiilor şi trăirilor intense (antologice mi se par piese precum Şarpele, Cine, Melancolie în septembrie, Timpul e-o lumânare şi încă altele). Revenind la apariţia neaşteptată numită Atlet moldav, mă voi abate puţin de la tipicul cronicilor care depistează întâi calităţile, iar în final amintesc defectele mai mult sau mai puţin semnificative. Iată de ce încep cu lipsurile, pentru simplul motiv că de la ele vine dezamăgirea cea mare şi poate inacceptabilă din partea lui Emilian Marcu, al cărui talent mi-a impus nu o dată. Mai întâi de toate, titlul este neinspirat ales, atlet însemnând din câte ştie tot omul un sportiv, un tânăr practicant al atletismului. De aici întrebarea: fost-a marele şi sfântul voievod alergător, săritor sau aruncător? Unul e atributul primit în epocă „atlet al lui Hristos” prezent şi în primul poem al volumului şi altul este cel acordat pe coperta frumoasă altfel. Nu cred că ar fi o observaţie de chiţibuşar, ci a atinge chiar miezul problemei: ce a rămas peste veacuri din istorica-i personalitate şi din ceea ce a constituit în plan material şi spiritual. Un simplu atlet nu ar fi intrat în istorie şi nu ar fi rupt mileniul în două, cum inspirat spune în câteva rânduri Emilian Marcu. S-ar putea apoi deduce că valoarea incontestabilă şi perenă a domniei lui Ştefan a constituit-o consolidarea credinţei într-un creştinism definitoriu pentru totalitatea faptelor sale. Atâta doar că, şi înainte de epoca lui Ştefan, moldovenii ştiau ce-i aceea ortodoxie, îşi ridicaseră de mult mănăstiri şi biserici faimoase, iar slăvirea lui Iisus intrase în ritualul fiecăruia. A bănui că doar de la Ştefan s-a impus biserica străbună ar conduce la interpretări neavenite. Am marcat acest „amănunt” deoarece nu îmi explic cantitatea poemelor descriptiv-religioase într-o carte al cărui subiect este altul. Sigur că Ştefan se împlineşte şi se defineşte prin raportarea continuă la creştinism, că a lăsat urmaşilor pilda unui ctitor fără egal, dar totul trebuia nuanţat, urmărit în evoluţia şi complexitatea evenimentelor de altădată, ori poate din perioadele ulterioare. Autorul şovăie şi nu-i deloc convins de poziţia temporală unde s-ar fi putut situa. Emilian Marcu trebuia fie să se comporte (ca poet, fireşte) ca un cronicar contemporan cu Ştefan, fie ca un rapsod cu harul evocării şi al descifrării tainelor acelor timpuri.
Aş crede că aici se află principala cauză a eşecului la nivel de întreg şi de viziune. Poate că, dacă Editura Augusta ar fi avut un redactor de carte (meserie aproape dispărută, cum ştim cu toţii), altfel ar fi fost ordonat materialul poetic, ar fi existat o logică oarecare într-un discurs liric simplu şi s-ar fi evitat unele neglijenţe (repetiţii, prozaisme) nefireşti la Emilian Marcu. Pesemne autorul s-a grăbit, a lucrat după cum i-a dictat inspiraţia, ignorând obligativitatea unui plan menit a contura dimensiunile epocii şi ale domnitorului evocat. Atunci ne-am fi întâlnit cu mai mulţi dintre „oamenii Măriei Sale” (deloc puţini…), cu fapte de vitejie ce-au stârnit admiraţie printre contemporanii din ţările înconjurătoare, ori cu hotărâri înţelepte (sau discutabile) înregistrate în administrarea, vreme de aproape o jumătate de secol, a Moldovei. Lipsindu-i sfaturile utile şi dezinteresate, poetul a adunat la un loc cam tot ce ar fi putut avea tangenţă cu tema aleasă şi cu sentimentele sale de a căror nobleţe, sinceritate şi curăţenie nu mă îndoiesc nici un moment. Idolatria sa este în destule cazuri tulburătoare, doar că se sufocă într-o masă care, uneori, supără prin verbiaj şi chiar versificare în stilul patriotard atât de arhicunoscut. Nu înţeleg, de pildă, de ce cartea nu se deschide cu unul dintre poemele La Putna ori Menire, piese excelente, demne de a prefaţa şi defini perspectiva asupra interpretării bănuite. Iată, fără alte comentarii, cele trei strofe din Menire, întru susţinerea ideii mele : „Încă din leagăn Bunul i-a prezis/ când busuioc i-a presărat în scăldătoare/ De vulture să fie legănat şi zimbrul nins/ Să-l poarte-n munţi sub blana-n înspicare.// Şi ursitoarele cu toate câte-au fost/ Au pus lumină caldă lângă strană/ cetatea moldovenească adăpost/ Să-i fie-n veacuri fără de prihană.// Odoarele de in ţesute-n schit/ Să-i fie-n toate viaţa luminată./ Încă din leagăn Bunul i-a menit/ Umbra-i la Putna să-i fie sărutată.” Numai că acest posibil preambul apare abia la pagina 302. Exemple ale lipsei instinctului de a construi sunt, din păcate destule.
Oricum, în viziunea lui Emilian Marcu, Ştefan este un predestinat, întâmpinat cu explozie sărbătorească în suflete, hotărât să înalţe-n fiecare sat o biserică, semn al rezistenţei în timp prin credinţă (Atlet într-un Hristos, Imnul lui Ştefan cel Mare, Plânsul clopotelor etc.). Pentru el, ca şi pentru cei care îi împărtăşesc mistica numită Ştefan, Putna, Daniil Sihastru, speranţa şi certitudinea poartă marca inconfundabilă a domnitorului (Rugă, Călătorie magică). Ştefan este şi acum pretutindeni (Cămaşă de purpură, Războieni, Se-ntoarce-acasă Ştefan, Zidire) devenind permanenţă în suflete şi gândire (Elegie cu Ştefan cel Mare şi Sfânt, Moldova, Mesteacănul culcuş de mit, Mistică-mplinire). Prin el se percepe dorita unitate naţională (Păzitor la Putna, În limba asta, Mioritică Patria) ca şi esenţa supravieţuirii sintetizată astfel : „Las vouă moştenire să se ştie/ că voia mea a fost de-a-ntemeia/ În satele moldave-n semn de veşnicie/ Altar întru Hristos. E asta voia mea!” (Testament). Pătruns de acest mesaj, Emilian Marcu lasă libertate de desfăşurare inspiraţiei şi viziunilor sale religioase, izbutind, cum am arătat mai sus strofe şi grupaje remarcabile. Amintesc dintre titluri, Zidire, Logosul blând ca mielul,Taină-ntru botez, Taina-n cuvânt, Maica născătoare, Dar, şi citez, pentru nivelul atins, din Femeie intrând în biserică: „Păşeşte pragul casei lui Hristos cu sfiiciune/ femeia tânără cu pruncii lângă ea/ le ia mânuţele pe rând şi-n rugăciune/ pe fiecare îl învaţă cruce cum să-şi facă să stea// Sub patrafir şi crezul să-l rostească/ Să fie lâng-ai săi cei vii şi cei plecaţi/ Merindele din coş pe-altar să sfinţească/ le-aşază ca pe prunci alături de îngeri înaripaţi.” Este doar un detaliu din ţara mirifică prinsă-n poeme solemn descriptive care ar merita adunate separat într-o eventuală şi necesară regândire a materialului poetic, repet, neinspirat aşezat în pagină. Atunci vor ieşi în evidenţă, desigur, mai ales calităţile acestor viziuni propuse de Emilian Marcu. Cu siguranţă nu s-ar dovedi inutil.

Liviu GRĂSOIU
(Convorbiri literare)

MOZAIC

UN POET ÎN PLINĂ FORŢĂ CREATOARE

Poetul Emilian Marcu şi-a mai înscris pe „blazonul” său încă două cărţi (apărut nu demult la editura „Junimea” din Iaşi – Muzeu de sate – şi la editura Augusta din Timişoara – Feţele insomniei),rotunjind astfel o duzină de volume de poezie. Vreun confrate invidios ar putea exclama, văzând aceste cărţi (că de citit nu-i nici o nădejde), că este vorba de o „inflaţie” fără nici o valoare. Numai că Emilian Marcu nu este un poet făcut, ci unul născut pentru poezie, iar cărţile sale, scrise şi apărute în timp, fac, cred, cinste poeziei contemporane. Pe eşichierul literar de acum (parcă imitând pe cel politic) circulă ţanţoşe tot felul de vedete de carton, care, din nefericire, sunt aplaudate în orice împrejurare. Pentru că, aşa cum s-a întâmplat mai întotdeauna în istoria acestui „eşichier”, lucrează cu sârg şi o politichie literară, care înalţă false statui şi marginalizează valori ce nu intră în graţiile respectivei politichii. Cred că Emilian Marcu este unul dintre poeţii actuali nedreptăţiţi de critică, fără să mai vorbim de „confraţi”. Modest, prea modest uneori, acest poet se retrage în faţa zgomotelor efemere, a lucrăturilor de gaşcă, la fel de efemere, şi îşi scrie într-o tonică singurătate poezia. O poezie originală, detaşată de tot felul de experimente (nu puţine sterile) moderniste ori postmoderniste, ambiţionând să refacă, aşa cum observă un critic, „o armonie pierdută la nivelul imaginarului poetic, reactualizând plasticitatea şi muzicalitatea versurilor”. Cu această ambiţie, ca o „dulce povară”, Emilian Marcu este convins că îi convinge pe cei ce îi deschid cărţile, pentru citirea lor, că, dincolo de veşmintele poeziei, oricât ar fi ele de strălucitoare, trebuie să existe în ea un mesaj artistic. Adică, poetul să comunice ceva (nu banalităţi), ceva care să tulbure frumos sufletul omului. Şi Emilian Marcu are, cu fiecare carte a sa, ce ne spune, ce adăuga existenţei umane, ca aceasta să fie, dacă nu cum ar trebui, măcar suportabilă. Recentele sale două cărţi confirmă, cred, că poetul nu şi-a părăsit drumul singular, aparte faţă de nenumăratele drumuri… poetice. În Muzeu de sate aflăm un vibrant şi frumos omagiu adus lumii rurale, cea atât de tulburată şi răvăşită timp de peste jumătate de secol. Poetul îi vede pe ţărani plecând : „Îmbrăcaţi în hainele tăcerii/ Prinşi în racla grâului comând/ Râul morţii înspre înviere/ Îi tot duc în taină sub pământ (…) Burduşiţi cu ţarină sub cămaşă/ Prin pământul de sub unghii îmblânzit/ Îşi zidesc în cimitire-o casă/ Şi se rostuiesc lângă părinţi în mit.” Este o lume care apune treptat, o lume compătimită în felul său de poet : „Tot buchisind la cărţile cereşti/ la vechi şi roase cărţi de înţelepciune/ Când grâul pleoapei fulguie-n fereşti/ Ţăranul intră în pământ şi-apune (…) Şi calea către ai săi s-a mai scurtat/ Tot buchisind la cărţile astrale,/ Aşa călătorind către acel sat/ Se-ntoarce-n lut visând la ale sale”… Cealaltă carte, Feţele insomniei, este o adevărată „excursie”, una plină de gravitate în înţelesurile dezvăluite la fiecare „pas”, în istoria noastră – de la Decebal şi până la Eminescu, de la momentele luminoase ale acestei istorii şi până la „motivele de tristeţe” din zilele noastre. Cu unele accente politice (care, după părerea mea, stânjenesc orice poezie şi pe care le putem ocoli la lectură) şi Feţele insomniei ne dovedesc vigoarea acestui poet autentic. Cel care îşi „potriveşte” astfel cuvintele aşezate în faţa memoriei eroilor ţării: „Cu trupul vostru-n nobil legământ/ V-aţi logodit cu ţara prin morminte/ Şi vă tot umblă umbra sub pământ;/ lumina voastră umblă prin cuvinte…” Cred că poetul Emilian Marcu mai are încă multe a ne spune prin versurile sale şi a ne dărui alte plăceri estetice…
Corneliu ŞTEFANACHE

FASCINAŢIA LECTURII

SUBURBII MUNICIPALE

Lumi paralele? Se pare că da. Insatisfacţiile realităţii, se ştie, afectează mult lumea culturală, de aceea ea se retrage într-un fel de spaţiu special, acolo unde scara de valori nu este tulburată şi unde producătorii de cultură îşi trăiesc propriile iluzii, încercând să rămână neatinşi de aporiile şi haosul societăţii. Tocmai retragerea aceasta în „turnul de fildeş” ar putea să asigure fortăreaţa bine consolidată şi apărată de toate primejdiile toxice ale inculturii şi kitschului. Nu ştiu dacă este şi cea mai bună soluţie, ce se va întâmpla cu „restul lumii” fără influenţele pozitive ale elitei? Dar aici avem de-a face cu o altă problemă. Pentru unii scriitori, aşternerea pe hârtie a gândurilor, ideilor şi trăirilor lor, cu finalitate într-un text ce urmează să ia înfăţişare de carte, înseamnă un alt mod de a exista şi mai înseamnă, probabil, şi o replică cu ţintă indirectă pentru impardonabila lipsă de preţuire la adresa creatorilor. Cunosc pe mulţi dintre cei care nici nu mai aşteaptă tratamentul ce li s-ar cuveni din partea societăţii, în condiţii normale, conştienţi fiind că fenomenul consumerismului nu acceptă concurenţa culturii şi chiar dacă o acceptă este de la bun început ignorată.
Am senzaţia că Emilian Marcu a ajuns la înţelepciunea retragerii într-o lume doar a lui. Îşi scrie cărţile cu credinţa că numai sensul eminamente moral, eliberat de orice amestec impur, îşi are raţiunea înaltă de a fi. Doar cultura morală reprezintă un fapt de netăgăduit în istoria devenirii omului. În cele peste 15 volume de versuri, aş aminti aici în primul rând Îngândurat ca muntele de sare, La porţile singurătăţii, Melancolia şarpelui şi Muzeu de sate, poetul se exprimă prin limbajul care extrapolează proporţiile fireşti la nivelul dimensiunilor impuse de magia cuvântului dar şi prin forţa sugestivă care plasează creaţia în gravitatea tulburătoare dintre viaţă şi moarte. „Emilian Marcu nu este un poet făcut, ci unul născut pentru poezie, iar cărţile sale scrise şi apărute în timp fac, cred, cinste poeziei contemporane” spune Corneliu Ştefanache. Unii poeţi sunt răscolitori prin tragism şi nu prin a fi hiperbolizanţi şi ditirambici, cred că prin poemele sale Emilian Marcu demonstrează că face parte tocmai din acest discurs cu o construcţie armonioasă şi tragică în acelaşi timp.
Dar iată-l pe poet transformat în prozator, o îmbrăţişare a unei alte formule de exprimare la care te aşteptai mai puţin, deşi el a mai scris un volum în lungă naraţiune. Acum confirmă calea epică, încercând cuvântul „în înţelesul cel mai comun şi accesibil oricui”, vorba lui Paul Zarifopol sau pentru că romanul este mai apropiat de sufletul cititorului. Unui analist riguros care îşi propune vituperarea evoluţiei societăţii spre agresiv şi dezonoare proza i se potriveşte ca o mănuşă. Ce se întâmplă în romanul Suburbii municipale (Editura Augusta, 2005)? Se întâmplă că autorul nu renunţă nici o clipă la fascinanta imagerie poetică doar pentru că textul clasic al povestirii se plămădeşte după regulile cunoscute, el vrea şi reuşeşte să zdruncine nişte tipare, de aici un text de structură originală şi cu o paradigmă ce fixează discursul sub semnul singularităţii, de aici subtilitatea unor semne şi înţelesuri însoţitoare pe întreg drumul întâmplărilor.Deja după lectura primelor pagini ale romanului, cititorul are sentimentul implicării într-o voită atmosferă de mister şi confuzie, într-un ritm exotic al cuvintelor, el deja se amestecă printre personajele vizibil marcate existenţial şi participă, pe măsură ce înaintează cu lectura, la descifrarea notaţiilor iniţiatice, la limpezirea semnificaţiilor şi clarificarea nuanţelor filosofice despre multele probleme ivite în „suburbiile municipale”. Limbajul este de-a dreptul captivant, iar mediul adecvat barocului pune cum nu se poate mai bine în valoare ciudăţeniile Bătrânului Anticar, ale lui Zoroastro care este Primul Administrator, apoi comportamentului Primarului, veşnic bănuitor de ce se întâmplă în subordine, de aici „ordinele de desfiinţare care veneau în avalanşă, ca o ploaie repede de iulie, torent de vorbe,ce-i drept scrise caligrafic, citeţ şi fără de tăgadă, pe coli galbene de pergament”, apoi misterioasa Hristina fecioara, esotericul părinte Sava Gotul, fratele Damian, Mavrocosta, paznic al Grădinii publice, Batofix, Danauto, surorile Caraculacu, cele cincizeci de prostituate şi toţi ceilalţi, o galerie de întruchipări fantastice în perpetuă mişcare, pentru că, nu-i aşa, municipalitatea este supusă mereu schimbărilor întocmai viziunilor Primarului. Sunt evidente trimiterile în real, pentru că imaginile citadinului din construcţia epică a autorului nu anulează legăturile posibile cu lumea contemporană a cititorului.
Emilian Marcu îşi ordonează discursul (text, subtext, metatext) cu rafinamentul interpretului de la vioară, rezultând o compoziţie armonioasă, prozatorul nu renunţă nici o clipă la poet, după cum poetul ştie că naraţiunea devine mult mai ispititoare printr-o impregnare cu frumuseţea metaforei, încât topirea poeziei în ţesătura textului nu tulbură cu nimic, din contră, pare firească, organică. Autorul surprinde cu virtuozitate sensuri, referiri, aluzii, trimiteri şi observaţii de natură să înţelegem întreaga polisemie şi deplina „ideologie” a cărţii. Percepem şi mai bine mentalitatea Primarului, „că nu văd cine m-ar răsturna de pe caii aceştia mari pe care călăresc de o bună bucată de vreme. Puterea şi postul acesta mie mi se cuvin şi nu cred că ar îndrăzni cineva să…”, pe când Bătrânul Anticar cu ale lui tentative de evadare din”joc” asigură valoare simbolică cuvintelor pe care le compune, recompune şi descompune, în toate sensurile posibile, dar care are grijă în acelaşi timp să-l primească pe Primar „cu mult fast în uriaşul salon de la subsol, acolo unde îşi aranjase cărţile, tablourile şi celelalte „vechituri”. Bătrânul Anticar, colecţionarul de arme şi de pipe, care erau „mândria şi liniştea lui”, este personajul desprins parcă din peisajul vremurilor de mult apuse, înzestrat cu multă ştiinţă de carte dar şi cu şiretenia aceea cu care îşi domină semenii. Doar el este cel care conduce „toate hrubele suburbiilor”, la el ajung mesajele importante ale urbei, plicurile „doldora de cuvinte”, dosare, etichete, suluri, gravuri, pergamente etc., dar mai presus de toate el este stăpânul cuvintelor pe care autoritar de adună le îmbulzeşte, le vrăjeşte şi ele joacă după cum li se cântă. A imagina şi a crea asemenea personaje, a le da contur şi caracteristici bine pronunţate presupune o cunoaştere perfectă a literaturii din domeniu, a documentelor cu valoare de incunabul, a descrierilor cu iz de epocă înfundată în imemorabil. Arta bibliotecărească îşi spune cuvântul, Emilian Marcu este la înălţime. Frapează deopotrivă şi bizara Hristin Fecioara, cea care „toarnă sânge în vine”, nu numai prin reverberaţia enigmatică a numelui. În jurul ei au loc „lucruri ciudate”, totul e învăluit parcă de fumul secular al pipelor ce nu se mai sting, atmosfera e ceţoasă, ţi se taie respiraţia şi gândurile şi spaimele şi obsesiile o iau razna. Apoi, „jurnalul acela al căpitanului Oswald Zaur Austriacul zăcuse câteva sute de ani în lădoaiele de lemn cariat, cu mucegai gras pe dedesupt, cu balamalele înţepenite de la rugină. Când le descoperi, Bătrânul Anticar nici nu-şi putu închipui pe ce avere pusese mâna.”
Spuneam de limbaj că este savuros, de versul poetic pregnant care se regăseşte într-un stil cuceritor şi mă întreb cum autorul a izbutit să dea culoare şi farmec cuvintelor, însufleţite de acel duh interior şi înaripate apoi pentru a zbura în toate direcţiile. Există aici o atracţie magică de care prozatorul se foloseşte inspirat şi subtil, o tainică plăcere pentru limba culeasă parcă din vechile izvoade, încât întreg textul romanului are aerul uşor arhaic, cu acel parfum plutitor al graiului muzical şi flexibil, cu acele compoziţii de arabesc şi caligrafie fină, cu bogate expresii plastice şi comparaţii pitoreşti, cu desfăşurări sintactice pe care le întâlnim doar într-o limbă românească autentică. Iată exemplul unor fraze : „Urbea parcă era o fecioară nebună, dominată de imagini erotice, lipite pe ochi şi pe tâmple ca nişte frunze de stejar, date în ruginiu într-un septembrie fericit. Umblau pe străzi zvonurile cu viteză fantastică. Era în dimineaţa de Bunavestire când oamenii aşteaptă ceva straniu să li se spună sau s li se întâmple şi apariţia Maestrului avusese darul de a le satisface pe deplin curiozitatea” sau „Crucea de lemn de ulm aproape că-l îngropară sub greutatea ei pe Sava Gotul care îl căuta din priviri, insistent, pe Mavrocosta care tocmai îşi anunţase prezenţa în acea dimineaţă să-l găsească pe Zoroastro să-i descâlcească semnele şi înscrisurile din marele Cărţoi „că tu ai fost contemporan” (Zoroastro nu înţelesese prea bine acest cuvânt, dar ce zicem noi prea bine că nu înţelesese nimic), cu vremurile acelea imemoriale (şi aici Zoroastro avu o tresărire de orgoliu: „Ptiu că ciudat mai vorbeşte şi Mavrocosta”) şi poţi să-mi luminezi toate aşteptările.”
Dar nu mai dezvălui nimic,las plăcerea cititorului de a face lectura unor pagini memorabile. De la Iadul de lux (2004), primul său roman, la Suburbii municipale, urmând să apară şi al doilea volum, scriitorul ieşean Emilian Marcu a făcut trecerea de la un univers la altul, de la cel rural (un spaţiu al legendelor, cutumelor şi realităţilor aspre ale timpului), la cel citadin (un labirint modern dar mereu susceptibil de imorală,promisciutate şi egoism) cu dezinvoltura unei scriituri de largă respiraţie şi cu un amplu registru. Dacă poetul a făcut dovada talentului şi a cunoaşterii adâncurilor de afecte, gânduri şi sensibilităţi prin supleţea metaforelor, prozatorul plusează prin parametrii epicului un alt discurs cu o altă structură. O continuitate autentică şi esenţială la un creator a cărui valoare deja s-a impus.

Nicolae BUSUIOC
(Cronica, aprilie 2006)

TRĂITOR PE PUNTEA DINTRE MILENII

Emilian Marcu, Umbra şi Îngerul, Editura „Augusta”, Timişoara, 2000

Poezia de dragoste a fost prezentă la SNC – 2000 şi graţie poetului ieşean Emilian Marcu (despre care ŢARA a mai scris), care „este un nealiniat, propunând, un alt „tip de scriitură” în răspăr cu reţeta optzecistă” (Adrian Dinu Rachieru).
Emilian Marcu, referindu-se la recenta apariţie editorială a sa, susţine că „am publicat această carte în dorinţa de a recupera muzicalitatea poetică, starea de inefabil, care ar trebui să fie primordială în poezia românească.”
„Umbra şi Îngerul” reprezintă, de fapt, perechea ideală a damnatului întru dragoste, care face marea imprudenţă de a încerca să vorbească „lacrimii din oglindă”. Oricum, Emilian Marcu este pe deplin convins: „a scrie poezie de dragoste acum, la sfârşit de mileniu, este o aventură frumoasă, a scrie poezie de dragoste acum, la început de mileniu, este o datorie a fiecărui poet, care se află trăitor pe puntea dintre cele două milenii…” „Umbra şi Îngerul” este o carte destinată (precum ne mărturiseşte autorul) cititorului avid de sentimente frumoase.
Apărută la Editura „Augusta” din Timişoara şi lansată la SNC, „Umbra şi Îngerul” a obţinut pretituosul Premiu al Uniunii Scriitorilor şi va găsi, cu siguranţă, cititorul la Chişinău.

M.G.

EMILIAN MARCU

VIAŢA CA UN IAD DE LUX

Dacă Milionarul lui Ştefan Bănulescu regândea în cartea lui o mitologie a Metropolisului, în care fabulosul şi realul coexistau în cadenţa fără greş a unei relatări lucide, Iadul de lux al lui Emilian Marcu (Ed. Junimea, 2004) este drama intelectualului de la ţară, silit să ducă o existenţă meschină în anii comunismului, până când frustrările adunate provoacă prăbuşirea într-un univers paralel recreat mitic din vise, coşmaruri şi ciorchini uriaşi de metafore. Momentul de ruptură cu realul este determinat de un omor banal, un ţăran este ucis când fura prune şi Antim, martor la pedepsirea hoţului, părăseşte lumea reală a satului, reconstruind în imaginar o Nicomedie de zece zile, cât durează rătăcirea prin purgatoriul sufletului ucis.
Frustrările adunate nu numai de Antim, ci de o colectivitate întreagă se descătuşează delirant, bisericile scufundate, rase de pe faţa pământului, devin biserică de bureţi într-o pădure cu hoţi de pâclă pe cai ireali de aer şi brumă, bibliotecile arse, decimate, cresc în uriaşe biblioteci de frunze, tablourile celebre, furate, dosite cu lăcomie de reprezentanţii puterii se întorc în coliba din pădure a lui Antim, construită din chirpici de personaje de umbră încolăcită şi sunt descifrate unor consumatori ipotetici de Radu Antonie Orbul, cel care vede fără ochi, duşii din sat în mod misterios, la vreme de noapte, în hidoase maşini negre sunt refăcuţi prin magie de pictorul Papil şi însufleţiţi prin ritualuri de Maleahi, un demiurg nebun şi zdrenţăros, care din lut reuşeşte să repopuleze lumea satului cu toţi dispăruţii ei, figurinele fiind însufleţite doar suflând duh asupra lor.
Gândurile capătă formă de cuvinte, cuvintele se materializează trimiţând la semnificaţii convenţionale sau la altele, nou create, nimic nu e ce pare a fi, lumea din minte devine lume reală, graniţa dintre real şi fantastic e cu desăvârşire ştearsă, ca şi coordonatele spaţio-temporale. Personajele trăiesc simultan în mai multe locuri şi anotimpuri, fiecare vede ce se întâmplă în prezent şi în trecut, viitorul nu există, ci doar o încleştare disperată pe margini de prăpastie care cresc din ulcele cu vin, din ochii de foc ai ţigăncilor tinere, din poftele trupului, din colţurile umbrite ale memoriei. Savu, nebunul satului, devenit un alter ego al lui Antim, are puterea de a vedea nevăzutul, de a lua, ca un Iisus golit de semnificaţia lui divină, asupra lui păcatele lumii, el, ucigaşul cu mâinile crescute hidos, hrănite cu sângele celor pe care i-a băgat sub pământ într-un război care n-a fost al lui, el Împăratul nebunilor, el, vinovatul fără vină, adună toate impulsurile venite din subconştientul colectiv şi le sfinţeşte în biserica lui de bureţi, cu icoane vopsite cu zeamă de urzici şi gălbenuş din ouă de păsări cântătoare, veşnic libere şi călătoare. Sub ochii lui deschişi haotic asupra satului, unul binecuvântat acoperit cu albeaţă, să filtreze prin pânza bolii boala întregului sat, celălalt înroşit cu florile mari de sânge crescute pe porţi la trecerea şarpelui monstruos cu pene şi gură spurcată de ispititor plămădit din trădare, toată spaima şi murdăria ascunse în străfunduri de locuitori iese la suprafaţă, materializându-se în plăsmuiri mai reale decât realul însuşi: Savu, culcat în coliba lui pe stratul acela gros de pelin, „să nu mă mănânce puricii”, privea cum Glicheria cu toporul în mână, învelit în fusta ei de monton, „ascuns de ochii răi ai lumii care…” dar aici gândurile Glicheriei încetară să mai capete formă de cuvinte. (p. 207).
Glicheria este singurul personaj care are curajul să ucidă simulacrele, fetişurile, copiile imperfecte ale celor dispăruţi, cu creierul spălat şi cu falsă lumină în ochi. Crima ei, o posibilă crimă, de fapt, păcătuită doar cu gândul şi nicidecum cu fapta, o împinge la marginea lumii re-create metaforic, în care fiecare trăieşte, fabulos şi cabotin, din ceea ce era să facă.
Toate durerile unei lumi deposedate de pământ, prin colectivizare, de Dumnezeu, prin educaţie ateistă şi prin reducerea preoţilor la simple caricaturi ale vocii divine, de sfinţi, magi şi luminători prin osârdia unor introvertiţi ca Anghel Şalapa, turnători de meserie, ochiul şi timpanul securist al colectivităţii, toate aceste realităţi ascunse cu grijă prin inhibiţia de protecţie a profesorului Antim dispar timp de zece zile, valea de lacrimi reconstruită mirosind dulce a delir sud-american, a Toamna patriarhului, de Màrques, ori a D.R. Popescu, vezi neasemuita lui Ca frunza dudului din rai.
Întreaga desfăşurare epică are loc în plan oniric şi mintal, totul e o plăsmuire şi autorul are inteligenţa să-şi îndrume cititorul spre o decodificare corectă, fiindcă e atât de uşor să declari cartea drept delir de tip paranoic, din comoditate, şi atât de dificil să-i surprinzi esenţa ascunsă, dură şi adevărată, de-a dreptul pustiitoare. Doamne, sunt nebun, gândi Savu, sunt nebun, or să mă ducă ăştia la balamuc dacă îmi aud gândurile nespălate şi nepieptănate aşa cum le trag din iadul creierului meu în acest iad de lux care se ridică peste pădure şi peste lume şi peste biserica mea de bureţi în care sfinţii sunt mai cuminţi decât sfinţii adevăraţi, şi în care numai eu am voie să intru (p. 100).
Deşi plouă cu sfinţi, oamenii se văd în halouri de sacralitate, lucrurile sunt impregnate de un Dumnezeu risipit peste tot, cu toţi îngerii şi sfinţii lui, impresia generală este de univers absurd, văzut pe dos într-o oglindă deformatoare de la bâlci. Iisus este nebunul satului, intră în cetate călare pe un măgar văruit în alb, cei doisprezece apostoli sunt nişte hoţi al căror suflet poartă canonul rătăcirii nesfârşite într-o lume lipsită de sens, tulbure şi supusă chinului veşnic al neputinţei de a reacţiona altfel decât în vis la coşmarul din prezentul comunist.
Că viaţa este doar un iad, cunoaşte cititorul, din propria lui experienţă. Dar de ce un „iad de lux?” Poate pentru că este trăit de un profesor, de un posibil scriitor cu mintea plină de clişee literare care-l ajută să transfigureze realul, sfinţindu-l într-o vreme când sacrul era motiv grobian de distracţie, iar cei atinşi de aripa lui – consideraţi drept nebuni incurabili şi internaţi la secţia de furioşi a spitalelor de psihiatrie : …că umblu ca nebun de când am văzut-o şi de când păcatele ei s-au scurs în pământul reavăn şi ud ca printr-o ramă a unei icoane, ca printr-o poartă spre iadul acesta de lux unde ne-am oploşit şi noi cu sălbăticiunile pădurii…(p. 105). Pădurea, spaţiu sacru, adăposteşte boala lui Savu şi pe a lui Antim, o ocroteşte pe Liana, târfa atât de inocentă, zămislitoare de prunc la vremea eclipsei, şi o tulbură pe Marta. Logodnica lui Antim, mireasa lui, singura neatinsă de visul nebuniei, singura cu adevărat pură în iubirea ei nemărginită.
Într-o lume rece şi ostilă, preocupată să-şi apere pielea şi nicidecum idolii din vis, Antim, bolnavul de vise, îşi apără partea de sacru şi senin prin eludarea voită a regulilor dintr-un univers aberant : Antim înţelesese un lucru, un singur lucru, viaţa este un iad de lux pentru care trebuie să lupţi să nu treci pe lângă porţile lui ca pe lângă nişte staţii facultative unde dacă destinul nu are chef, nu opreşte. (p. 127).

Valeria TĂICUŢU
(Renaşterea culturală, ARS),

MORMÂNTUL ŞI METAFORA

Legăturile scriitorului Emilian Marcu cu cititorii cărţilor lui sunt constante şi viguroase. Ele au un ritm benefic ambelor părţi, autorul nelăsându-şi prietenii într-o aşteptare ce-ar putea risca să dea loc uitării, iar aceştia din urmă au la îndemână mijloacele concrete pentru a observa pe cont propriu evoluţia scriitorului. Iar această satisfacţie e direct proporţională cu amplificarea propriilor resurse de evaluare a actului creaţiei materializat în carte. Se instituie astfel un fel de dialog între parteneri care se respectă reciproc şi în preocupările cărora se află una din cele mai importante componente ale rezistenţei umane: perenitatea prin artă. Noua carte a lui Emilian Marcu „Mormânt în metaforă”, Princes Edit. Iaşi, 2007 – este una de poezie. De sonete. 135 de sonete care alcătuiesc nu doar o carte, ci un univers poetic de o mult mai importantă amplitudine decât lasă să se ghicească această formă fixă de scriere a poeziei. Metaforic el însuşi, titlul volumului solicită în bună măsură efortul intelectual, pentru a-i pătrunde substanţa şi sensul. Judecate la modul propriu, cele două cuvinte „mormânt” şi „metaforă” – nu sunt greu de tălmăcit. În plan artistic-filosofic, însă lucrurile devin mai complicate, doar intuiţia, simţul artistic, nefiind suficiente spre a evita căderea în eroare. Cum nu mă pot hazarda să trec dincolo de propriile limite, vreau să observ doar că sugestia pe care o propune poetul nu e cea ce decurge semantic şi gramatical din alăturarea respectivelor cuvinte. Semnificaţia ce se poate desprinde, în acest context, din cuvântul „mormânt” mi se pare a fi alta decât cea obişnuită. Mormântul înseamnă, în percepţie general acceptată, Sfârşitul. Dincolo de el nu se mai află decât amintirile celor rămaşi la suprafaţă. Pentru o vreme, doar, fiindcă, ştim bine, şi amintirile mor şi sunt înmormântate şi ele. „Metafora”, de asemenea, toată lumea ştie ce înseamnă. Mai precis spus, ar trebui să ştie. Am această… certă îndoială, luând la cunoştinţă o realitate cel puţin hilară, dacă nu de-a dreptul gravă, având în vedere nivelul de cultură şi valoarea intelectuală a celor ce pretind că fac metafore… publice, ei neemiţând, de fapt, decât penibile banalităţi într-o limbă de plastic, în care cu greu poţi recunoaşte limba română. Aş vrea să fac precizarea că nu la scriitori fac această trimitere. Aşadar, prin îmbinarea celor două cuvinte obişnuite, poetul reuşeşte o performanţă artistică evidentă. Sfârşitul pe care îl presupune cuvântul „mormânt” capătă o altă conotaţie, opusă, el numind în viziunea lui Emilian Marcu, fără-de-sfârşitul.
În cartea respectivă aceasta însemnând deopotrivă înveşnicirea urmelor lăsate de om în viaţă, a iubirilor sale, a întrebărilor-răspunsuri pe care le formulează, îndoiala întărind afirmaţia, certitudinea născând îndoieli. Prin „metaforă”, Emilian Marcu împlineşte cu pricepere de profesionist menirea cuvântului. El transmite mesaje în limbajul cifrat al poeziei. Dar într-un cifru penetrabil, el însuşi sugerat, cititorului rămânându-i efortul propriu pentru a-l decoda şi a pătrunde înţelesurile uneori uşor recognoscibile, alteori mai adânc tăinuite. Mi se pare o evidenţă faptul că poetul Emilian Marcu a devenit un cultivator de sonete. De asemenea, incontestabilă este şi realitatea că această formă scurtă a genului liric – sonetul – îl exprimă fidel pe poet. La o primă vedere (superficială, se înţelege), ar părea de mirare că un creator metaforic, uneori amplu, câteodată chiar exuberant, poate încăpea într-un sonet. Şi chiar se simte foarte în largul lui acolo, în cele paisprezece versuri. Nu ştiu cât şi cum au perceput cei ce au scris texte avizate despre poezia la care fac trimitere acum, dar eu, într-o timidă tentativă mai mult de iubitor de poezie şi mai puţin (dacă nu chiar deloc) de autorizat al domeniului, bănuiesc că tocmai în acest punct se află una din particularităţile poetului. Adică o garanţie a valorii literare pe care a dobândit-o în timp, prin trudă, prin har, prin iubire statornică. Acceptând „colivia”, Emilian Marcu se dovedeşte pasărea ce depăşeşte limitele „detenţiei”. În mica lui „celulă”, el are în viziune şi în mentalitate dimensiuni nelimitate. Iar sonetul se dovedeşte, în practica lui, mult mai generos decât arată atunci când îi numărăm versurile. Condensarea gândului în straiul sărbătoresc al imaginii artistice, în bună armonizare cu limpezimea şi proprietatea exprimării întăresc reuşita poetului de a comunica multe în cuvinte puţine, dar potrivite. Firescul demersului poetic asigură farmec întregii colaborări. Adică acea ducere în ispită în faţa căreia cititorul (amator sau profesionist) nu are alta de făcut decât să se dăruiască, cu propria generozitate, unei lecturi încântătoare. Emilian Marcu se dovedeşte un rafinat călător în necuprins şi un priceput în arta comunicării propriilor impresii celor ce-i citesc poeziile.
„Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă/ Te-aş fi zidit, ştii bine, în lutul unei căni/ Să poată buza setei de lacrimi suferindă,/ Să-ţi potolească mersul spre tăinuite răni.” Apare, însă şi îndoiala, pe care poetul nu se sfieşte să o transmită, metamorfozând stări şi lucruri într-o manieră în stil propriu, adică elegant şi cantabile: „Câtă lumină-ncape-n teaca unei spade,/ Câtă tăcere-n umbra din mănuşi?”
Cu toate că ispita de a reproduce şi alte încântătoare versuri din proaspătul volum de sonete al lui Emilian Marcu este mare, am totuşi, tăria şi consideraţia de a-l lăsa pe cititor să se delecteze în intimitatea lecturii. Oricum, cărţile nu se repovestesc. De aceea nici nu-mi dau seama cum aş putea să calific gestul meu de a scrie aceste rânduri. Poate pentru că trebuie să ne mai bucurăm şi de reuşitele altora. Poate că, în viaţă, momentele de încântare spirituală fiind rare, nu e moral să nu le luăm în seamă şi, mai ales, să nu le împărtăşim şi celorlalţi. Altfel, ce fel de oameni am mai fi?!…
În încheierea acestor puţine (dar nu fugare) însemnări, mărturisesc o intimitate, care, sper, nu va părea nimănui ciudată. Demult, tare demult, după ce am citit, recitit şi răscitit o carte de versuri a Otiliei Cazimir, m-am trezit lecturând tabla de materii. Ei bine, acest lucru mi-a prilejuit o mare şi uimitoare descoperire: titlurile poemelor acelei cărţi alcătuiau ele însele un extraordinar şi frumos poem. Am repetat acum acea veche experienţă şi, iată, rezultatul este aproape identic. De aceea şi grăbesc să fac constatarea : în cazul artiştilor, unele valenţe ale artei lor ţâşnesc fără voia autorilor, adică fără ca ei să urmărească un asemenea scop. Demni de admiraţie, deci, sunt acei exegeţi care descoperă astfel de taine şi le scot la lumina înţelegerii noastre. Să nu se creadă, însă, că încurajez pe onorabilii care pun în cârca autorilor tot felul de minunăţii, la aceştia nici nu s-au gândit şi nici nu le-ar fi acceptat. Se ştie doar că este şi critica o artă. Dar şi o ştiinţă.

Vasile FILIP

(DOR de DOR)

EMILIAN MARCU – PRIVILEGIUL GIULGIULUI

Editura Alfa

VOLUMUL cuprinde „o riguroasă încrengătură de simboluri, care probează că pentru Emilian Marcu poezia este o tot atât de desăvârşită lucrare, ca şi pentru Grădinar, ca şi pentru Înţelept” (Constantin Dram).
Cristalele poliedrice sunt făcute să înflorească, într-o lirică deopotrivă erotică şi reflexivă: „Brusc înfloresc, a taină, cristale-n poliedru/ Lumina lor tăiată-i de pleoapa ta încet./ Demult în aşteptare sunt umbra unui cedru,/ Eşti roua care-adapă în lan trupul ascet.//(…) În decantare, luna trimite recea-i rază/ Pe trupurile noastre zidite-n tainic vis./ Brusc înfloresc, vezi bine, cristalele-ntr-o vază/ În care-a pus olarul tăcere din abis.”

Ioan Es. POP

(Ziarul de duminică, 17 noiembrie 2006, nr. 45(327)

IADUL DE LUX AL METAFORELOR

Unul dintre poeţii importanţi ai generaţiei aflate acum la maturitate, impresionant prin capacitatea ca şi inepuizabilă de a genera metafore pline, Emilian Marcu s-a aventurat în vremea din urmă în teritoriul criticii de întâmpinare, producând semnalări concentrate ale apariţiilor editoriale, şi acum, cu Iadul de lux, în roman. Nu e nici pe departe o evadare decisă din domeniul care l-a consacrat şi o însuşire, la fel de hotărâtă, a instrumentelor proprii criticului, respectiv prozatorului. Pentru autorul recentului şi masivului Atlet moldav, volum de poeme inspirat de personalitatea lui Ştefan cel Mare, actul critic nu este, până la urmă, decât un apendice discursiv al actului poetic, ceea ce l-ar îndreptăţi să poposească fără complexe, cu armele şi bagajele ce-i sunt demult familiare, în cuprinsul acestuia. Nu voi pretinde că scurtele sale prezentări n-ar conţine judecăţi de valoare rezonabile la care subscriem fără reţineri de fond. Voi pretinde, în schimb, că limbajul metaforic are, în critică cel puţin, micul inconvenient de a genera primejdioase aure de ambiguitate, inducând lesne în eroare, ajutând observaţia şi obiecţia să semene cu o laudă, iar elogiul să pară o versiune eufemistică a blamului.
Emilian Marcu nu poate să iasă din pielea naturală de poet şi să îmbrace, fie şi temporar, haine de împrumut. Orice ar scrie, adevărata sa vocaţie artistică iese la lumină, arătându-şi cu nepăsătoare inocenţă nurii în văzul tuturor. Însuşi Iadul de lux se înfăţişează ca o experienţă precumpănitor poetică, al cărei rost de căpetenie e să transmită o stare, nu să închege o aventură epică şi să construiască psihologii. Cartea este relatarea unei obsesii, spre a cărei descriere cât mai elocventă autorul apelează la inepuizabilele resurse ale imaginaţiei plastice. Nici o propoziţie nu-şi ajunge sieşi. Fiecare e urmată de cohortele altor propoziţii ce ar trebui să precizeze contururile, însă reuşind, graţie funciarei lor ambiguităţi, numai să tremure şi mai tare.
„Romanul” se citeşte, de aceea, ca o metaforă uriaşă, susceptibilă de interpretări diverse până la opoziţie, mai puţin ademenitoare, la urma urmelor, decât performanţele amplului exerciţiu de stil la care ne face părtaşi.
Publicat acum douăzeci şi mai bine de ani, când, după mărturisirea autorului, a fost redactat, Iadul de lux s-ar fi înscris, inevitabil, în linia cărţilor stimulate de traducerea Cocoşului roşu al lui Bulatovic şi a romanelor sud-americane (Sàbato, Marques, Scorza), creatoare de universuri halucinante, de coşmaruri născătoare de realităţi din cioburile necuprinsului ficţiunii şi de ficţiune din încă şi mai inventiva realitate. Literatura românească a anilor ’80 îşi făcuse, de altfel, o adevărată specialitate din „generarea” pe bandă rulantă a unor asemenea spaţii literare închise, premeditat simbolice, situate undeva la intersecţia oniricului cu magicul şi cu miticul, bănuibile la o adică de orice, inclusiv de spirit novator şi de accente antitotalitare şi, deci, furnizând o consistentă materie primă amatorilor de subtilităţi exegetice. Ştefan Bănulescu, Tudor Dumitru Savu, parţial Fănuş Neagu şi D.R. Popescu, au fost contaminaţi direct de acest „virus” al lecturii, ce avea să ţină la pat atâţia mărunţi vânători de „modernităţi” profitabile.
Spre binele său, Iadul de lux a stat uitat într-un fund de sertar, apariţia sa astăzi, când furia descifrării muncitelor simboluri pare să fi ostenit (spre a face loc, din păcate, agresivei campanii în favoarea vulgarităţii şi urâtului postmodernist), îngăduind o receptare eminamente literară. Desigur că nimic nu ne opreşte să-l citim prin grila vremii în care a fost scris, identificând în el ecouri, câteva evidente, stabilind conexiuni pe cât de limpezi, pe atât de inutile la o adică. Dar Iadul de lux este, dincolo de unele ticuri ce puteau fi îndepărtate, mai ales o amplă şi edificatoare demonstraţie de virtuozitate literară, semănând în destule privinţe cu o plimbare prin „iadul de lux” al metaforelor. Dacă nu adaugă un alt chip talentului şi meşteşugului poetic al autorului, cel din urmă tratat cu dispreţuitoare suficienţă de fabricanţii de poezie din ultimele promoţii, această carte sui generis nici nu le umbreşte. Le dă numai o nouă confirmare.

Alexandru DOBRESCU

AR FI PĂCAT!

Nici să-mi treacă prin gând. Când am scris postfaţa la Iadul de lux, că Emilian Marcu va cădea – vorba lui Topârceanu – în recidivă. Socoteam acel „roman” de tinereţe un exerciţiu de stil, o încercare de verificare a posibilităţilor limbajului poetic de a lua în stăpânire un teritoriu recunoscut pentru receptivitatea la abordări ceva mai directe şi, până la urmă, mai austere.
Numai că Emilian Marcu a ţinut să mă contrazică, prelungind aventura romanescă, şi nu oricum, ci cu ditamai trilogia, intitulată (uşor pleonastic) Suburbii municipale, din care a şi publicat, iată, primele două părţi. Până să apară şi ultimul volum, e greu de formulat o părere în cunoştinţă de cauză asupra arhitecturii noului edificiu. Putem constata, în schimb, încă o dată, că, descins impetuos în domeniul prozei, Emilian Marcu nu numai că nu şi-a lăsat la intrare obişnuinţele de poet, dar s-a grăbit să facă din ele norme obligatorii de conduită ale acestuia. Încât, spre a nu se pomeni învinuit de încălcarea lor, timidul prozator cu acelaşi nume a preferat să tacă mâlc, lăsându-i celuilalt răgazul să se desfăşoare în voie. Rezultatul acestei „dictaturi” poetice este un discurs de o luxuriantă plasticitate, impresionant prin capacitatea ca şi inepuizabilă de a genera metafore şi, implicit, ambiguitate. Întrucât cuvintele nu denumesc, ci sugerează, nimic nu e sigur, precis, limpede. Suntem invitaţi să păşim pe un teren mişcător, unde caracterele, gesturile, situaţiile, relaţiile, chiar şi acelea aparent ferme, sunt într-o permanentă metamorfoză, încurajând interpretări diferite până la opoziţie. Chiar personajele adoptă, atunci când li se îngăduie să ia discursul pe cont propriu, bunele obiceiuri ale poetului povestitor, lansând formulări de o memorabilă, sugestivă imprecizie. De aici poate şi impresia că umanitatea ce populează Suburbiile municipale se compune cu precădere din iniţiaţi, care ştiu incomparabil mai mult decât spun şi spun numai atât cât să se înţeleagă între ei: frânturi de propoziţii, uşoare aluzii, câteodată abia perceptibile clipiri din ochi. (De altfel, cel puţin în părţile ce descriu ritualuri de sorginte masonică, „proza” lui Emilian Marcu ar putea fi analizată şi ca o aventură esoterică.
Nu e uşor de citit romanul lui Emilian Marcu. Întâi, pentru că sumedenia de comparaţii şi metafore îşi încetineşte ritmul lecturii, obligându-te la repetate şi, să recunoaştem, folositoare popasuri. Apoi, fiindcă autorul însuşi are grijă să rupă cursul povestirii, revenind asupra unor momente anterioare ca să le adauge un plus de incertitudine. În fine, deoarece, în pofida avalanşei de amănunte concrete, principalul rost al discursului său nu pare a fi acela de a relata un curs anume al lucrurilor, ci de a crea o atmosferă halucinantă, copleşitoare, strivitoare, fantastică – la urma urmelor. Cred, de altminteri, că rarele nuclee epice, presărate ca din întâmplare, însă niciodată dezvoltate pe cât ar fi meritat, au mai ales un rol decorativ, de fundal al demonstraţiei de expresivitate oferite de poet.
Poet din născare, Emilian Marcu rămâne poet în tot ce atinge. Inclusiv în Suburbii municipale, un recital proiectat pe mai multe voci, dar interpretat de una singură. Nu e exclus ca, printr-un plus de supraveghere, să capete, în viitoarele proze, distanţa necesară exprimării într-o multitudine de registre. Dar, de mi se îngăduie o opinie, ar fi păcat.

Alexandru DOBRESCU

PREFAŢĂ

Scrisă „din disperare” şi lansată recent (şi discret) la MLR, Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române de Ioan Adam „denunţa” vehement împuţinarea limbii şi trivializarea ei galopantă, explozia vulgarofilă la care asistăm (neputincioşi?), circul mediatic, porno-lirismul, clişeizarea ş.c.l. contribuind decisiv la acest atentat. Iar „haoticul” deceniu poetic traversat (cf. Andrei Terian) ne lasă să înţelegem că limbajul orfic declină, că a devenit obiect al reflecţiei poetice
Însuşi limbajul „dezinhibat” calcă maiestuos dinspre livresc spre existenţial, reabilitând zone aşa-zis nepoetice.
Fireşte, nu ne grăbim să generalizăm. Acest proaspăt op semnat de Emilian Marcu ne-ar putea oferi, din fericire, argumente potrivnice. Calofil împătimit, poetul ieşean, iubind disciplina clasică, refuzând „educaţia optzecistă” propune în avalanşă cărţi „construite”, pivotând pe un ax tematic şi conjugând auroralul, prospeţimile juvenile cu reveria spirituală (în chip de reculegere), scăldată însă de o undă sceptică, invocând iscodelnic interogativul/cogitativul. Autorul oficiază, ştie că poezia „te scrie”. Iubind eufonia, colecţionând rime rarissime dar fiind străin de retorica de forum, cu impulsuri tribunarde. Fiind aşadar, poet din născare, în tot ce întreprinde. Al. Dobrescu vorbea chiar, îndreptăţit, credem, de o „dictatură poetică”. Dorind încă să emoţioneze într-o vreme în care ingineria textuală, puzderia de versificatori/ textieri trimiteau afectul la eşafod. În fine, observaţia dobresciană de mai sus are deplină acoperire dacă nu uităm că prolificul poet a tipărit în anii din urmă şi câteva romane. Ceea ce ar părea doar o încercare, o sfielnică tentativă (vezi Iadul de lux) s-a dovedit a fi, până la urmă, dincolo de prejudecăţile ce bântuie pe la noi când vorbim îngăduitor despre proza poeţilor, o călătorie fermă în spaţiul magico-mitologic. Iar anunţata trilogie Suburbii municipale confirmă că romanul poematico-esoteric îi e la îndemână, însemnând chiar – zice C. Dram – o „probă de virtuozitate”. Deja trecută. Într-adevăr, avea de-a face (cercetând acest – deocamdată – diptic) cu un roman ciudat, inclasabil, captivant, de cert rafinament şi infuzie lirică, instalându-ne – prin lentoarea descripţiei şi stranietate – în plină incertitudine. Imagerie, barochism, metaforită, nume bizare. Mefienţă, suspiciune, aer fantast – toate concură în a întrona ambiguul existenţial. Peste toate, în această lume suburbială colcăind de himere, bolnavă de zvonistică, se pogoară un „miros de pierzanie”. Evenimente, adevărat, sunt puţine; copleşitoare e însă atmosfera terifiantă, invocând putridul, sfârşeala, agonia.
Să nu uităm însă că poetul Emilian Marcu poartă cu mândrie o vitală genă rurală. Azi, când „ţăranii nu mai sunt” (constată cel care publicase Muzeu de sate), ofranda sa lirică, „cu gându-n cer”, se vrea un gest recuperator, palpând o existenţă mitică. El vibrează suferitor pe coarda unei sensibilităţi „anacronice” (pentru gustul esteţilor atinşi de postmodernismul fără afect). După ce, curajos, ne oferise şi un volum cu poezii patriotice (Feţele insomniei, 2001), sfidând reacţiile snobarde şi „jena” celor seduşi de noua glaciaţiune lirică, poetul ieşean, recuperându-şi gospodăreşte manuscrisele, nu ezită să ni se înfăţişeze în lumina de altădată. Nu este o identitate de împrumut şi nici o convertire lirică. În fond, Emilian Marcu, un suflet „vechi” – hrănit şi cu lecturi de ultimă oră dar respingând mimetismul ori, cum spuneam, alinierea – rămâne fidel filonului său. Nu sunt semne că el s-ar fi istovit. Şi Atlet moldav şi, mai încoace, Mormânt în metaforă (Princeps Edit) probează strălucit vocaţia de sonetist. Voluptăţile senzoriale se însoţesc fericit cu muzicalitatea prozodică, un „clopot de lumină” îmbrăţişează tandru amintirile. Dar timpul se prăbuşeşte, rugul înfrunzeşte, însăşi iubirea – sub povara lacrimilor şi patimilor – devine un „morman de oase albe”. Stăruie senzaţia de risipire, trecutul se estompează, devine „o umbră sfioasă răpusă de-amintiri”. Totuşi, dincolo de acest ecou nostalgic, cu adevărat importantă definitorie pentru universul său liric rămâne simbolistica (transferată de la un volum la altul) ispitind un demers hermeneutic. Ostrovul său, de pildă, un spaţiu edenic, vestea „în uitate nămoluri”, o nouă geneză. Insula, şarpele, îngerul (ducând „manuscrise de sare”) vorbesc despre un univers spiritualizat, încifrat, în pofida accesibilităţii cultivată programatic.
Noul volum confirmă şi exploatează din plin aceste premise. Totuşi, el înseamnă şi altceva. Nu doar pentru că Emilian Marcu renunţă (temporar, presupunem) la sonet. Poezia însă, păstrându-şi starea de cântec, sălăşluieşte într-un „turn de rouă”. Poetul oficiază, rostirea sa deferentă e îndatorată vechimii, poemele astrale se scriu cu „cerneală mistică”, papirusurile magice ascund „tristeţi somnambule”, tonul jeluitor, spălat de anxietăţi, abundă în referinţe livreşti. Iar palmele Grădinarului, cercetând ştiutor „atlasele Ceriului”, deschid „o poartă inefabilă”. Evident, ploaia serafică, „cu aripi de înger”, astralul cântec, ocheanul de lut, osuarul plutitor vin să potenţeze o călătorie apostolică, desluşind semnele cereşti. Fiindcă, prin titlu chiar, volumul vorbeşte „despre această atât de nepătrunsă iniţiere”. Şi drept consecinţă, protejând răzvrătirea „sâmburilor foşnitori”, peregrinarea fiinţei speră în mântuitoarea regăsire de sine. O regăsire posibilă de vreme ce şirurile de litere aduc lumina iar cerneala rămâne „ochiul memoriei noastre”; cărţile depozitează timpuri uitate şi vise îngropate iar copiştii sunt „sculptori ai cuvântului”. Regăsim Ostrovul, revine obsesiv Grădinarul dar şi şarpele Phylon (travestit în ghid şi vameş) devenind o fugoasă Umbră, chiar o prezenţă livrescă („ca un manuscris”) adăpostind taine care ridică adevărul – spune poetul – „la rang de mirare”, precum urmează : „Ridic acest adevăr la rang de preafericită mirare/ Cum apa izvorului în buduroiul de lemn,/ Cum apa izvorului la gură aş ridica-o,/ La gură aş ridica-o spre izbăvirea setei telurice” (v. Taina a şaptezecişinoua sau despre adevărul la rang de mirare).
Ascultând „foşnetul nisipului din manuscrise”, împresurat misteric de umbre lăptoase, cercând a afla – sub „lăcrimarea hipnotică a clipei” – tainiţa lumii, poetul contemplă, din biblice timpuri, beatitudinea şi deşertăciunea, deopotrivă. Pricină pentru care, frisonat, se întreabă : „Eu am fost? Acum sunt numai umbră”. Constatarea nu-l împiedică să rătăcească prin Labirintul visării, cum aflăm din Taina a opta sau despre filocăinţele nesupunerii: „Călătoream înspre tine ca prin magma stelară/ Printre atâtea vise şi-atâtea speranţe./ Trupul tău de mângâierea palmelor mele/ Rănilor se arăta nesupus o visare.”
Trăgând linie, vom zice că, viguros şi productiv, reprimându-şi alunecarea în boemă, declarându-şi răspicat calofilia, Emilian Marcu rămâne un nedreptăţit (dacă ne luăm după schimbăcioasele clasamente de cafenea). Dacă îi cercetăm însă cărţile, de certă tentă iniţiatică, zăbovind temeinic asupra lor, descoperim că, dincolo de pericolul confecţioneriei „pe bandă” (şi el real datorită ritmului industrios!), întâlnim un poet autentic, cu palmares îmbelşugat, de certă vocaţie, urmându-şi albia demult statornicită; iubind adică muzicalitatea versului, clamat sărbătoreşte, chemând la rampă (nicidecum decorativ) teme şi simboluri care converg unor cărţi rotund „construite”, omogene (cum sesizase cândva regretatul Gh. Lupu), invitându-ne ceremonios în Paradisul arhetipurilor şi revigorând, prin refracţie personalizată, o fabuloasă memorie culturală, turnată în vers cantabil. Un poet orfevru, veritabil şi o poezie cum, din păcate, nu se prea mai scrie azi.

Adrian Dinu RACHIERU

O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT – ION ROTARU, p. 854

EMILIAN MARCU (n. 28 septembrie 1950, la Heleşteni, j. Iaşi, cu liceul absolvit la Târgu Frumos şi cu studii superioare la Institutul de Biblioteconomie din Bucureşti, încheiate în 1973, dată de la care funcţionează ca specialist în branşă la Casa de Cultură a municipiului Iaşi) este un poet în toată puterea cuvântului. Ca şi necunoscut, pentru mulţi dintre noi, din binecuvântata cauză, dacă putem să ne exprimăm astfel, a înmulţirii cu totul ieşită din comun a autorilor miilor de culegeri de versuri din ultima vreme, ieşite din… pădurea de edituri de care beneficiem acum, imposibil de controlat cu slabele noastre mijloace. Mai punem la socoteală şi…”lenea” (încetineala, lipsa de hărnicie, luăm cuvântul în înţelesul lui de lângă etimon) criticii din momentul de faţă. Noi înşine l-am cunoscut cam la întâmplare, la Târgul de Carte de la Iaşi, în noiembrie 2003, odată cu cărţile lui de poezie pe care ni le-a dăruit. Ca atare, nu-i cunoaştem activitatea scriitorului din epoca proletcultistă şi oportunist ceauşistă, îndeajuns de… voluminoasă. Nu-i adevărat ce spun cu destul aplomb în prefaţele şi postfaţele lui Gh. Lupu şi Const. Dram la culegerile din Feţele insomniei (2001) – palide, lipsite de vigoare versuri patriotice, care nu-l reprezintă pe autor, respectiv la Scoica sonoră (2000), o zicere critică îndeajuns de ceţoasă, cum că Emilian Marcu ar fi un opozant faţă de modernism şi, mai ales, faţă de postmodernism, militând pentru un tradiţionalism clasicizant. Nici Adrian Dinu Rachieru, respectabilul critic timişorean nu ne spune nimic precis în protocolarele şiruri de pe coperta a patra la placheta Flori pentru Augusta (1999). Nu vedem nimic vetust, tradiţionalist, în înţelesul major al termenului, în aceste versuri din Scoica : „În cenuşa cărţilor din bibliotecile arse/ oăule îşi găsesc un ciudat cuibar,/ Vântul le înveleşte cu această ciudată mătase,/ le protejează, le-ngână cu tristeţile noastre./ Învelite în blănuri de urs şi hermină/ în groasele cenuşi din cărţile cu poeme/ ouăle păsării colibri înfloresc în tristeţea duminicală” decât doar tăietura corectă a prozodiei aura unei melancolii de natură nichitiană. Ca şi în aceste două catrene din Porţile singurătăţii, scrise parcă de un Nichita care s-a hotărât să părăsească vers-librismul : „Ioachim, Ioachim, Ioachim/ de trei ori până acum te-am strigat:/ în sfârşit ce bine-i că ştim/ că sufletele ni s-au trecut pe curat// Nimic din ce-a fost, da, nimic/ nu ni se mai arată până la asfinţit./ Ioachim, umbra ta spre buzele mele o ridic:/ Ridic spre buzele mele umbra ta de granit” etc. Poetul este un modern până în măduva oaselor. În afară poate de prea de tot conformistele „poeme politice” (de fapt s-ar vrea a zice „patriotice”, judecând după titlul prefeţei formulat prea agresiv : Resurecţia poeziei patriotice) din volumul amintit mai sus Feţele insomniei, Emilian Marcu scrie, în mare luat, cu observarea atentă a diferenţelor care îl individualizează, absolut la fel cu contemporanii lui, stăpânind tot atât de bine (nu spunem vorbă goală!) şi dificilul vers liber :
„Oracol deschis, oracol deschis/ mistica împlinire pe Ostrov,// Şarpele Phylon – steag peste depărtări -/ cu privirea sfidând retorica semnelor/ Se-adapă din această fântână/ cu imaginea ta în rouă-nvelită” (din vol. Lecţie pe Ostrov). Abia dacă, prin comparaţie cu Nichita Stănescu, Emilian Marcu pare („pare” am zis) mai limpede, mai…cantabile chiar, dar nu deloc lipsit de profunzime…modernă, reflex normal al generaţiei sale, al acelor poeţi care nu abandonează lirica în favoarea radotajului în gol, eventual cedând exprimării „soft”, divertismentului alunecat în excentrităţi frivole pe care nu le agreează nicidecum. Unde vede oare Gh. Lupu pe cântăreţul care „preamăreşte pe întemeietorii de legi şi datini”? – sintagma este luată de critic mai degrabă din Scrisoarea III a lui Eminescu, fără să bage de seamă că şi poetul naţional era, când scrisese acestea, foarte modern, foarte al timpului său.
Este imposibil să ne referim analitic la toate cele 15-16 volume de versuri ale lui Emilian Marcu. (1). Ar fi un abuz asupra spaţiului grafic pe care ni l-am impus, necesarmente. Altminteri unde-am ajunge?
La o distanţă de numai doi ani, de la publicarea celor zece rânduri protocolare şi convenţional-superficial-îndatoritoare pe coperta a patra la Flori pentru Augusta, după ce îi scrutează cu un ochi critic expert excepţionalele versuri din Scoica sonoră, Adrian Rachieru se hotărăşte în fine să ofere Cezarului ce este al Cezarului, o foarte concisă şi exactă postfaţă la culegerea de sonete shakespeariene din Umbra şi Îngerul, subintitulată „Mâinile de rouă ale poetului”, pe cât de densă tot atât de profundă. Este elogiul binemeritat al unui creator de retropoezie, „plonjând într-o fascinantă inactualitate” a Poeziei pure, adăugăm noi, etern poem virgin, „reînviind din cenuşa cărţilor pierdute mirări şi frăgezimi aurorale, inocentând lumea”. Îngerul (meşteşugul) este pe măsura scânteii inspiraţiei şi tema este (s-ar putea altfel?) a iubirii noastre celei de toate zilele şi din toate veacurile. Cu un pic din cerneala lui Titu Maiorescu, prin referire la Alecsandri, când îi prezenta nemuritoarele Pasteluri, Rachieru ne spune că le-ar putea cita pe toate. Din teama de a nu se pierde (căci există acest pericol) şi această frumoasă carte în noianul de tipărituri care ne sufocă, pe permitem să cităm aici o piesă măcar, aleasă aproape la întâmplare:
Există între noi un fel de spaimă
Există golul când suntem mai trişti
Când luna-n floarea mărului se-ngână,
Şi stelele-s în ochii tăi reci ametişti.
Şi-n toate ştiu, lumina ne-nconjoară
În roua ei ca-ntr-un cearşaf curat
Că-n mersul tău de tânără fecioară
Dorinţe-aprinse ca un val se zbat.
Iar eu, buimac şi trist de-atâta depărtare
Abia mi-ascund tristeţea-ntr-un suspin
Există între noi un crin ce moare
Pe roua-ncinsă – copilărie-n scrin
Şi luna-n floarea mărului răsare
Când golul dintre noi e tot mai mare.

Emilian Marcu, trebuie s-o spunem, se situează printre cei mai prodigioşi sonetişti din zilele noastre. Specia a proliferat enorm, la mijloc intrând presiunea din partea cenzurii comuniste, între altele, legile construcţiei sonetului putând abate întrucâtva tematica socială înspre meşteşugul construcţiei acestei forme fixe veche cât evul mediu, cât Dante Alighieri şi Francesco Petrarca, Shakespeare în cele din urmă. Mulţi „industrioşi” în materie compunând adesea „pentru sertar”. Nu credem că ar fi cazul lui Emilian Marcu, autor a cca. 300 de sonete, dacă la cele din Umbra îngerului mai adăugăm pe cele din Flori pentru Augusta (2). Mare dificultate ce se iveşte în cazul poetului nostru este prea multul, care dacă nu… strică ameninţă cu punerea în umbră a altor aspecte din creaţia lui.
Bunăoară poeziile din cu totul valoroasa şi, în orice caz mult mai originala, mai reprezentativa culegere din Muzeu de sate. Poeme magistrale precum Mesagerul, Acasă, Ţăranul zidit, Stare (V), Călătorie, Poem de întoarcere, Străbunii, Ninge în Moldova, Despre o falsă revoluţie agrară, O zi de ţăran, Sunt gări în care aşteptăm, Caii, Ţăranul cel tânăr cu bobul de rouă, Melancolia bătrânului tăietor de vie, Ţăranul călătorind pe câmpie, Motiv de tristeţe (IV), Odihna, Melancolie în faţa zăpezii, Poem despre cai, Sigilii de grâu, Vară la Heleşteni, Melancolia ţăranului într-o gară, Întoarcerea acasă, Mioritică, Pod înspre copilărie, Ipostază la muzeul satului, Copiii de ţărani se constituie într-un soi de epopee severă, aspră în sunet, dar şi într-un lung elegiac şi nostalgic ultim cântec de jale a unui neam care stă parcă să dispară. Sunt convocaţi aici, fără a fi numiţi, şi Eminescu, şi Coşbuc, şi Goga, şi Rebreanu, şi Zaharia Stancu, şi Marin Preda, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, mult prea insistent Adrian Păunescu în tot ce a scris el mai bine, noul poet rămânând el însuşi de la un capăt la altul al acestei cărţi care, într-adevăr, se opune zăpăcelilor lirice de tot felul, cu o energie şi o prospeţime expresivă absolut proprie, originală în grad înalt. Cităm doar un singur fragment „perforat” de şiruri de puncte de suspensie :
Nu, certificatul de naştere al grâului
totuşi se scrie
Acolo unde fiecare primăvară s-a scris,
Acolo unde odată cu grâul cultivăm veşnicie,
Acolo unde ţăranul de ţară nu se vrea compromis.
…………………………………………………..
Tot mai des se aude şi aceasta e bine
Că hambarele vor putea fi întrebuinţate din plin
Că şi magazinele săteşti vor fi aprovizionate
în fine,
Cu uneltele care acolo de mult nu mai vin.

Că seminţele se vor vinde acolo unde li-e
locul
Nu în pieţile marilor oraşe ca nişte podoabe
de soi
Că nu va mai fi nevoie ţăranul să aburce
în trenuri
Şi să le tot plimbe, în disperare, înainte şi
înapoi.

Tot mai des se aude un zvon de întoarcere
acasă
A celor plecaţi din aventura unei franzele
şi a unui ţoi.
A celor cu bătături aburinde, în palme, de
la coasă,
De la iarba de prin parcurile artificiale şi noi.

Un zvon de aude că poate va fi bine,
Că hambarele vor putea fi întrebuinţate din nou
Că ţăranul de ţară n-a uitat să se-nchine
Şi că munca lui nu va fi făcută cadou.
…………………………………………………
Ascultă, doamne, cum vorbesc prin noapte
Ţăranii-n câmp cu străbunicii lor
Şi nici nu simt c-au palmele crăpate
Şi bătăturile însângerate îi mai dor.
…………………………………………………
Mă-ntorc în sat străfulgerat de sorţi.
Şi tot mai des acelaşi când mă-nvaţă
Să mă grăbesc în rama dintre porţi
Cu dorul aşteptării tras pe faţă.
…………………………………………………
Din când în când beau taină ţăranii şi aşteaptă
O ploaie de lumină să-i înveselească-n câmp
La Heleşteni sub dealuri e luna mai curată
E soarele mai altfel, străfulgerat de timp.
…………………………………………………
Prietene, e bine să învăţăm un poem
despre cai
Ca şi cum am învăţat un semnal de alarmă
Iar secolul acesta în care ce trist e să stai
Ca în faţa unei icoane sub teroare de armă.

Nu este exclus ca Emilian Marcu, după atâtea şi atâtea poeme şi sute de sonete aristocratice atât de frumoasă, să abordeze şi proza, foarte probabil pe eterna problemă ţărănească şi românească de mare adâncime, cu toate implicaţiile ei strict actuale. E veche cel puţin cât Dinicu Golescu. Să o pună în povestiri, în nuvele şi romane, elaborate acum în totală libertate… ideologică ( şi implicit estetică, modernă şi chiar postmodernă) ar fi să fie măreţul gest al unui artist cu adevărat patriot, dezbărat definitiv de sechelele evocărilor festivist-demagogice ale trecutului (care numai bunul Dumnezeu ne-ar putea spune cât de „glorioase” vor fi fost) vehiculate de demagogii de ieri şi de azi. Mircea şi Ştefan, Mihai şi Ioan Cumplitul, Horia, Cloşca, Iancu şi Tudor, „compromişi” prin nenorocita Cântare a României din timpul socialismului „victorios” şi demagogic, se cade a-i lăsa „să doarmă-n colb de cronici”, cum spune Poetul, şi nu cocoţaţi pe scândură, cu hăulituri. Să fie exhumaţi numai de savanţii istorici, singurii de la care putem învăţa să ne tocmim traiul, prin comparaţie cu trecutul cel adevărat. Nimic trainic nu se poate zidi pe minciună şi fală găunoasă. Avem nevoie de Adevăr, de Bine şi de Frumos.
------------------------------------------------------------------------------------------------
1) Culegere de versuri: Flori pentru Augusta, Timişoara, 1998, Lecţie pe Ostrov, Ed. Junimea, 1995, Umbra şi îngerul, Augusta, Timişoara, 2000; Scoica sonoră, Ed. Fides, Iaşi, 2000,Feţele insomniei, Augusta, 2001.
ANTEDECEMBRISTE : Nunta în sâmbure, Junimea, 1976, Amiaza câmpiei, Ibid; Sub zodia Traciei,
ALTELE: Ţăranul zidit, Ed. Bolta Rece, 1988.În curs de apariţie: Melancolia şarpelui,Ed. Fides, Iaşi, Precizăm că nu am avut acces deplin şi la creaţia proletcultistă a lui Emilian Marcu, astfel încât rămânem la impresia că autorul abuzează de meşteşugul său în a produce sonete, mai cu seamă.
2) Ed. Junimea, 1995; La porţile singurătăţii, Ibid. 1998, Muzeu de sate, Ibid. 2000, Feţele insomniei, Augusta, Timişoara, 2001, Îngândurat ca muntele de sare, Helicon, Timişoara,
Sub zodia Traciei, Bibl. „Opinia”, 1979, Neliniştea singurătăţii,Ibid.

DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI (M-Q),
Vol. 3, Albatros, 2001,
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu

MARCU Emilian, n. 28 septembrie 1950, comuna Heleşteni, jud. Iaşi, Poet. Fiul lui Ilie Marcu şi al Ortansei (n, Fluieraru), ţărani. Urmează Liceul teoretic „I. Neculce” din Târgu Frumos. Absolvent al Insitutului de Biblioteconomie din Bucureşti (1973). Din 1973, bibliotecar şi redactor la Casa de Cultură Studenţească din Iaşi. Între 1979 şi 1982 a fost secretar general de redacţie la Opinia studenţească. Debutează la rev. Şcolară Mioriţa din Târgu Frumos (1967. În presa literară debutează în 1974, concomitent în Familia (prezentat de Şt. Augustin Doinaş*) şi în Amfiteatru ( prezentat de Constanţa Buzea*). Debut editorial în caseta Zece poeţi tineri, cu placheta Nunta în sâmbure (1975). A mai publicat vol, de versuri Amiaza câmpiei (1977), Neliniştea singurătăţii (1982), Sigiliul toamnei (1987). Premiul „Nicolae Labiş” (1975); Premiul Editurii Junimea (1975); Premiul Scânteii Tineretului (1976) şi Premiul C.C. al U.T.C. (1980;1985).

Dacă în placheta de debut Nunta în sâmbure, din caseta Zece poeţi tineri (1975) se puteau identifica urmele unui bocolism gen Fundoianu*, Amiaza câmpiei (1977) avea să sugereze o altă filiaţie. M. Este un poet tradiţionalist în posteritatea imediată a lui Ioan Alexandru. Solemnitatea mitică a unor cuvinte-semne, aproape locuri comune într-un vocabular agrest (grâu, lut, pâine, sămânţă etc) este întreruptă doar de o respiraţie inegală, şovăitoare, într-o perspectivă frustă, de pictură naivă căreia-i lipseşte însă inocenţa; o atmosferă duios-gravă, încărcată de nostalgii aspre şi laude închinate rezistenţei trudnice, semeţ supuse la rosturi eterne. Metafore cu precădere solare, „morale”, evocă ţăranii şi strămoşii într-un sat de o puritate axiomatică, asumată livresc. „Ţăranii se întorc cu dealurile-n spate” în vreme ce „Dorm casele ca nişte câini buimaci,/ ca nişte câini cu unghiile roase/ şi-n somnul lor e-o linişte de parcă/ au capul sprijinit de un morman de oase.” M. recurge la un verb arhaic şi arhaizant mai ales în cazul versurilor patriotice, în aşa fel încât sentimentul rămâne difuz, conţinut, ne-festivist. O tentativă de înnoire are loc în Neliniştea singurătăţii (1982). Primul dintre cele două cicluri ale volumului, Privegherile vulturului orb, evocă Dacia şi un Zamolxis „dac tânăr cu iubire de grâu” într-un decor cinegetic. Agricultorul legat de glie şi de sămânţă este înlocuit de vânător – a doua îndeletnicire arhetipală – simbol cu sugestii şi configuraţii mistice. Parţial, versul s-a eliberat de canoane, deşi rămâne încă solemn şi cu o semnificaţie magic-absconsă. Tonul constatativ din Sigiliul toamnei (1987) eşuează treptat în vagi plutiri melancolice, de romanţă şi sentimentale fragilităţi lirice.

OPERA: Nunta în sâmbure, în caseta Zece poeţi tineri, Iaşi, 1975, Amiaza câmpiei, versuri, Iaşi, 1977, Sub zodia Traciei, Iaşi, 1978, Neliniştea singurătăţii, versuri, Iaşi, 1982, Sigiliul toamnei, versuri, Iaşi, 1987.
REFERINŢE CRITICE: Şt.. Augustin Doinaş, în Familia, nr. 4. 1974; Constanţa Buzea, în Amfiteatru, nr. 5, 1974; P. Grigore, în Convorbiri literare, nr. 3, 1983, I. Holban, în Cronica, nr. 8, 1983, idem, ibidem, nr. 31, 1987.

O CARTE CA UN CURCUBEU SONOR PESTE CETATE ŞI PESTE LUME

Emilian Marcu, „Suburbii municipale”, roman, Vol. I, Editura AUGUSTA, Timişoara. 2005.

Nu demult, în fondul de aur al genului epic au intrat câteva cărţi remarcabile, semnate de poetul şi prozatorul Emilian Marcu.
Este vorba de trilogia „Suburbii municipale”, din care, iată, au apărut deja primele două volume, urmând să apară în curând şi cel de-al treilea.
Parcurgând filele volumului „Suburbii municipale”, descoperi, chiar de la prima vedere, un prozator viguros, de marcă, având valenţe mitice, într-o scriere înfiptă sfidător în realitatea imediată. Poetul şi prozatorul îşi dispută pe rând şi simultan întâietatea şi, din această simbioză, de câştigat are, desigur, cititorul.
Deşi nu poţi distinge decât cu sufletul linia subţire dintre poezie şi proză, într-un glissando continuu cu vagi reflexe cezarpetresciene în care îl poţi întâlni eventual, pe „Omul din vis” – te laşi furat de starea ademenitoare de vrajă, intri în joc şi, treaz ori plăcut ameţit de puternicele miresme ale harului răspândit din belşug, vrei să participi şi tu la acest banchet nesfârşit de metafore şi simboluri, ca un dans de păsări flamingo. Curtat, ademenit şi imediat sedus, te laşi prins în mreje pentru că, nici că se poate un joc de ambianţe şi perplexităţi mai fascinant, mai impregnat de lirism, de o muzică interioară aparte, cu note calde ori răcoroase care fac să-ţi reverbereze fibrele cele mai intime.
Aceasta ar fi prima impresie pentru ca, adâncind lectura, să te simţi posedat în totalitate. Puterea de seducţie nu constă numai în deruta, perplexitatea pe care ţi-o dau schimbarea permanentă a cadrului, a planurilor, real-imaginar, temporal şi spaţial, cât în parcursul transfigurator şi în convergenţa spre transcendent care dau prozei elementul de continuitate. De asemenea, repetiţiile, obsedante, conştiente, dau un plus de savoare lecturii şi accentuează momentele cheie.
Este vorba, credem de o manieră care asumă dimensiunea spirituală, transcendentă, ca trăire.
Desprinse din context, elementele onirice par să-şi ajungă ele însele, dar sunt sprijinite permanent pe o luciditate care-şi are sorgintea în lupta cu viaţa, care, de fapt, e lupta cu moartea o superbă şi crâncenă încercare din care omul vrea să iasă învingător cu orice preţ.
Chiar de la primele pagini pătrundem într-o lume stranie cu personaje foarte măiestrit conturate cu o intuiţie fină, personaje care gravitează în jurul Primarului : „Nişte manechini de paradă” îşi zise Primarul – nişte limaxi, nişte lepădături fără coloană vertebrală, libărci ale timpurilor noi, falsă paradă de democraţie. Atârnă, cu umilinţă, ca rufele pe funie, ca rufele nestoarse din care leşia băloasă se scurge în picuri mari imitând ploaia curată de aprilie, ploaia sinceră şi crudă ca privirile unui copil. Se gudură şi mă înjură în gând „câini turbaţi gata să muşte” dar care de frică ling mâna şi aprobă mecanic tot ce spun eu.”
Chiar dacă limbajul este cam frust, el dovedeşte vigoarea talentului, coloritul şi insolenţa situaţiilor.
Vechi şi nou, imemorial şi cotidian se amestecă şi se confundă, într-un ambient bine studiat de autor şi explicat ca atare : „Ţăcănitul potcoavelor pe caldarâm, lunecarea maşinilor în viteză pe lângă acest echipaj venit dintr-o lume anacronică, demult dispărută, era ca o sfidare adusă de municipalitate militanţilor pentru avangardă, pentru teribilismul vieţii.”
O paradoxală junglă populată cu zgârie nori, n-ar mira mai puţin.
O dată trecută prin filtrul de gândire propriu, atmosfera stranie degajată de scriitură determină mutaţii psihologice. Perceperea parabolică deschide căi de cunoaştere cu ajutorul cheilor de lectură propuse de autor. Terenul alunecător al realităţii este subliniat permanent de autor, sugerând neverosimilul şi incertitudinea vieţii însăşi.
„Să fi fost doar o construcţie izvorâtă din mintea ei halucinantă (a Fecioarei Hristina – n.n.) izvorâtă din mintea ei halucinantă, zguduită de castitate? Să fi fost aievea? Cine ar mai putea spune, acum, după atâta amar de vreme?
Paznicul de noapte, care între timp murise, povestise odată, beat fiind, incitat de degetele lungi ale femeii goale ce-i stătea pe genunchi, amirosind şi ea a ţuică proastă şi a borş în care pusese mult leuştean, povestise cum, adormit cu capul pe colivia de care se prinsese cu un lanţ, se trezi deasupra urbei plutind. Îl trezise cântecul păsărilor şi lumina puternică a odgoanelor din curtea Hristinei Fecioara. „Când am deschis ochii parcă cineva ţesea o pânză de flăcări, uşoară ca o broderie de păianjen, prin care te puteai risipi. Era o umbră subţire.”
Locuri tainice, ore incerte, impregnate de poezia Fanarului, într-o insolită înfăţişare atemporală : „Era ora când cucii piteau ouă sub spuză în cuibul privighetorilor să se burduşească puii de cântec şi de petrecere, şi-şi luau zborul prin hăţişurile destul de neprimitoare ale lumii. Stoluri întregi de cuci împânziseră cerul deasupra câmpului cu pânză de maclafan şi se hârjoneau gata să smulgă de jos valurile uriaşe de ţesătură fină, să le întindă pe cer să poată stelele să însămânţeze linişte şi pace în ea şi să se audă sfârâitul cuibarelor de stele până în urbe.”
Cuvintele însele capătă viaţă, ies din cutia poştală de fildeş agăţată de poartă, din plicurile subţiri ori groase şi „începeau să lunece de pe rânduri şi să umple cutia poştală şi apoi curtea, cu cerneluri diverse, unele drepte şi clare, altele tremurate şi nesigure, dar toate pline de sinceritate. Hristina Fecioara le aduna, în poala rochiei, amestecate de rouă şi, cu migală le aşeza la loc în plicuri.”
Şi explicaţia, îndreptăţită, pusă între paranteze rotunde, a autorului în privinţa cuvintelor neinventate încă : „Întreaga linişte ce domnise secole în şir se vedea izgonită cu bruscheţe spre centrul civic (şi aceste cuvinte aveau să apară mult mai târziu. Autorul ştie prea bine că multe din expresiile din aceste pagini îşi depăşesc timpul de desfăşurare dată fiind marea intuiţie a limbii”).
Şi gândul personajului Zorostro dă glas, ca o sentinţă, conştiinţei publice : „Zvonul acesta despre imoralitatea suburbiilor, deşi nu putea fi argumentat, nu putea fi nici dezminţit. Faptul că Primarul întârziase atâta în lăcaşul Bătrânului Anticar, în mărtuntaiele urbei, printre cărţile acelea vechi, cu cotoarele roase, îi făcu pe adepţii foii sus menţionate să capete curaj şi să-l folosească drept argument zdrobitor.” Şi intervenţia şocantă a autorului cu explicaţiile de rigoare, care pentru a-şi lua precauţiile de rigoare, dă expresie fantasticului prezent permanent în pagini : „(Aici materialul ajutător dispare şi autorul se va baza pe documentele care i-au fost puse la dispoziţie de diverse persoane particulare, binevoitoare.
Relatarea va fi trunchiată pe parcurs de faptul că materialul documentar a sosit la autor într-un haos desăvârşit, de parcă ar fi fost totul regizat”).
Îndeletniciri rare şi aproape uitate, cum ar fi lumânăritul, sunt descrise cu belşug de cuvinte, spre folosul neştiutorilor : „Ceara o aduseseră de la o prisacă pe care oamenii din suită o vizitau în serile lungi de iarnă şi când, ca să nu se plictisească, făceau încet şi cu răbdare, unii chiar cu pricepere, lumânări lungi, viu colorate cu extracte din diverse plante, care şi ele erau aduse din altă urbe, „să dea bine ochiului şi să aibă un miros cât mai plăcut.”
Transportul cearei constituie, de asemenea un bun prilej pentru autor de a ne demonstra măiestria artistică : „Carele mari, harabale cu coşurile adânci, cu roţi cu obezile de ulm, şinuite noaptea pe lună plină când fierarii le loveau cu ciocanele, sacadat, ca într-un concert de alămuri dogite, şi călite în lapte de capră îndoit cu urină de fecioară „să aibă tăria biciului” şi le rotunjeau calm pe roata de lemn, cărau, de zor, ceară. Harabalele trase de patru perechi de cai, cu hamurile unse cu dohot în care fierseseră romaniţă şi tei să nu obrintească rănile când se vor opinti să smulgă din noroaie harabaua gemând de încărcătură. Harabalele aduceau noaptea, când furtunile erau în toi, aduceau în urbe lumânări groase, subţiri, lungi, scurte, galbene, maronii, cu esenţe de diferite plante să se bucure cumpărătorii, să se bucure ochiul, să se bucure protipendada când se înghesuie la pomană în parcul din faţa primăriei din Grădina Publică.”
Parcă simţi mirosul lumânărilor ce te îndeamnă la o plăcută stare de visare, şi vezi proiectată pe perete, umbra deformată a Primarului, pricinuită de limbile amorţite de foc din lemn de santal.
Paznicii de la stupină, Danauto şi Batofix, botezaţi de însuşi Zoroastru, (personaj aproape ireal dar fascinant prin ciudăţenia şi diformitatea lui), primesc de la acesta poruncă : „Să-mi preparaţi, cu întreaga suită care vine la odihnă, lumânări lungi, scurte, subţiri, groase, de nuntă, de botez, de mort, de pomenire, de…”
Ritualul aşezării lumânărilor calde este de asemenea descris cu minuţie, demn de pana unui artizan : „Batofix, mai grăbit şi mai temător, alinia lădiţele cu lumânări pe fundul beciului „să se păstreze ţepene ca în sicriu”. Şi lumânările se aranjau răbdătoare, trup cald lângă trup cald apoi, lent, se răceau; o răcoare purificatoare le strângea în chingile ei şi le pregătea pentru diferite ritualuri în nopţile adânci cu luna mâncată de fluturi şi casa învelită în cântec chiaun de greieri, gata de jertfă şi de păcat. Fumul uşor ca sufletul unui copil adormit, ca visul unei fecioare se înălţa pe coşul strâmt către cer. Ceara clocotea în cazane şi Danauto, cu linguroiul de lemn, mesteca încet, fără grabă, ca într-un dans, mesteca ceara să nu se prindă de fundul cazanului că ar fi mirosit a ars şi a hoit şi s-ar fi risipit taina ritualului şi luna s-ar fi rostogolit cu lumina rece în casă punând pe fugă spiritele malefice cu care se înhăitaseră cucoanele mai întâi pe furiş apoi fără nici o jenă şi începură să-i aducă acolo şi pe bărbaţi; un fel de servitori la galerele trupurilor calde şi îmbietoare. Spiritele malefice cu care se înhăitaseră cucoanele pofticioase bolboroseau în fundul cazanului învelite în ceară proaspătă, lichefiată, amestecată, lent, cu linguroiul de lemn.
Fumul şi aromele proaspete şi tari, de mentă, levănţică şi busuioc, se simţeau până în tavan. Ceara clocotea în cazane.”
Ne-am străduit să dăm citatul întreg pentru deliciul cititorilor care nu au avut şansa de a citi acest fermecător volum.
Cu un fin sarcasm premeditat şi foarte bine studiat, autorul uzitează cuvinte neinventate încă la vremea desfăşurării evenimentelor, anticipând evoluţia limbii spre neologisme şi apoi dând explicaţiile de rigoare între paranteze : „şi acest cuvânt avea să apară mult mai târziu de la data desfăşurării evenimentelor de faţă”, sporind deruta şi uneori stupoarea cititorului, care nu mai ştie în ce timp se află, de fapt, acţiunea.
Dar cum şi timpul este o categorie convenţională, se poate admite că acţiunea se petrece într-un timp continuu.
Festinul pus la cale cu minuţiozitate de triumviratul : Primar-Anticar-Zoroastro, pentru întâmpinarea Înalţilor oaspeţi din noaptea cea mai lungă a solstiţiului, „când necuvântătoarele căpătau puteri misterioase şi conversau în limba oamenilor, mai exact pe înţelesul lor desprecele văzute, dar mai ales despre cele atât de nevăzute, puse la cale, pe îndelete, de cei trei, parcă e desprins din Gargantua şi Pantagruel.
Şi peste toate acestea, „esenţele tari ale unui poem/ construit ca un lanţ de cenuşă/ peste meandrele neîmplinirii” – poem recitat de un actor cabotin „cu barbă până la buric, buhăit de lentoarea în care trăia consilier de taină al Primarului în probleme încă neinventate” – constituie o probă sublimă a măiestriei lirice a scriitorului Emilian Marcu.
Apoi, înălţarea trupului de aer al actorului pe drumul de cenuşă pe care, pe scara din păr de fecioară, actorul se înalţă, constituie o altă probă a ingeniozităţii literare a autorului.
Flăcări, umbre, oameni, dosare răvăşite, „lipindu-se de tavan prin fumul subţire cu mirosuri stranii de cânepă râncedă” – creează acea atmosferă de vrajă specifică povestirii.
Şi mai stranie este levitaţia lucrurilor care-şi pierd consistenţa, intrând într-o stare de imponderabilitate, „aşa cum avea să i se întâmple lui Zoroastro în seara aceea de dinaintea cutremurului, în seara aceea când lumea avea să ia o întorsătură cu totul şi cu totul ciudată, un fel de mers înapoi ca racul, când toţi îl arătau cu degetul ca pe un miracol sau ca pe un nebun. El, întins cu cearşafuri albe pe trup, în aer, visând sau poate că era treaz sau poate că visa cu ochii deschişi, visând cum lumea se clatină şi se buluceşte spre pierzanie.”
De fapt, străbatem împreună cu Emilian Marcu drumul invers de la om la Dumnezeu într-o jertfă fiinţială demnă de marii martiri, „un fel de drum spre întâlnirea cu destinul sau cu neputinţa.”
Se pare că ambiguitatea este starea pe care doreşte s-o inducă autorul dinadins, pentru a spori atmosfera fabuloasă a romanului. „Umbrele celor doi călugări încă mai lunecau pe pereţii reci printre lumânări asemenea unor stafii. Poate că era umbra dosarelor înşirate pe masa de lângă alambic, poate că era umbra armelor pe pereţi, din panoplii, poate că era doar umbra cuvintelor care se foiau printre filele mari sau doar umbra gândului Bătrânului Anticar înfipt în fotoliul lui cu rotile.”
În faţa dosarelor, a manuscriselor, a cuvântului scris în general, rămase de la Oswald Zaur Austriacul, Bătrânul Anticar are atitudini pioase, de respect, de veneraţie şi ca atare, se pregăteşte temeinic înainte de a le cerceta : „Nu pot dom’le să parcurg taina acestor dosare decât praspăt primenit cu cămaşă albă, fosforescentă, de in, cu hainele de mareşal, călcate şi periate şi cu cizmele din piele maro, văcsuite până şuviţe de sânge din piele încep să lăcrimeze, cu lavalieră bogată din mătase roşie, de China şi proaspăt spălat şi pieptănat, trecându-şi pieptănul prin părul de un alb imaculat, bogat ca un snop de grâu. Nu pot să mă prezint în faţa acestei taine decât ghilosit şi pregătit ca pentru ultimul drum.”
Bătrânul Anticar – ca un martor statornic al vremelniciei „mereu pipăie Timpul cu buricele degetelor, cu nervurile lor proeminente”. El rosteşte sentinţe prin vocea auctorială, de felul : „Viaţa şi trecutul nu se mai pot inventa. Ne facem că nu înţelegem că a trecut aripa de fluture peste fruntea noastră şi ne-a mângâiat şi nici nu ne-am dat seama că-i prea târziu.”
Găsirea jurnalului lui Oswald Zaur Austriacul este pentru Bătrânul Anticar – momentul cheie - fundamental pentru începerea construirii urbei.
„Jurnalul lui e meticulos şi prob, dar acesta deja pare un sofism suspină Bătrânul a cugetare adâncă. Nimic inventat, nimic în plus, dar ce-i mai important nimic în plus. O hartă imensă, cu tot cu sentimente, a suburbiilor municipale, acest labirint în care nu eşti atent te poţi risipi fără puterea de a alege.”
Fantezia neobosită lucrează fără preget în toate paginile, „Zoroastro purta pe faţă lumina galben orange, care lumina întregul birou. Aripi mari începură să-i crească la subsuori şi-l făcu parcă să plutească în timp ce „El” celălalt, primarul, se învârtea ca un leu în cuşcă şi-l urmărea cum se frământă.”
Nu mai puţin fabulos este oraşul proiectat de Oswald Zaur Austriacul : „Ferestrele şi oglinzile, trecători ale morţii, lipseau cu desăvârşire din labirint. Oswald Zaur Austriacul făcuse peste tot imitaţii de ferestre cu geamuri albastre din aripi de fluturi şi oglinzi din ochi de libelulă în care cristalele se rostogoleau a disperare. Era ora când argintul se dilata pe oglinzile de la suprafaţă şi vântul bubuia din ele ca o revoltă a universului. Era ora la care Jurnalul se deforma şi iar se forma şi căpăta chipul Hristinei Fecioara şi cei patru şoareci albi lipăiau în jurul cosciugului săpat într-un măr de aur. Surorile Caraculacu, bucurându-se de moartea Hristinei purtau lumânări mari prin sala armelor, ca într-o procesiune a damnării şi a deşertăciunii şi cristalele sfârâiau în inele şi coliere; ochi margini şi nebuni rostogolindu-se printre gândurile Bătrânului Anticar.”
Ca să sporească taina, surpriza şi curiozitatea, autorul procedează gradat până la atingerea punctului maxim, până când situaţia capătă proporţii paroxistice : „Mirosea a gutui coapte în sala armelor şi a poţiuni malefice din alambic. Aburii din bucătărie năvăleau prin nişe ocupând, ca o armată barbară, nările calfelor şi ale celor care treceau prin apropiere.
Surorile Caraculacu se bucurau, ca nişte copii : patru şoareci albi, de zăpadă, cu lumânări groase pe spate, suliţaşi în armata de îngeri ai Domnului şi, ca într-o posesiune a damnării şi a deşertăciunii, iar inelele, iar inelele şi colierele le strângeau până la sufocare.
Ele respirau greu, a pierzanie, în clipa aceea de maximă seducţie, dar se bucurau la căratul lumânărilor; dar ceresc pentru sufletul păcătos.”
Printre alambicuri, lampioane, hărţi astrale, hărţi ale destinelor, edicte, lumânări, opaiţe, panoplii, o sală a armelor, călăreţi, caleşti, cristalografi, chiromanţi, zapise, astrologi, saltimbanci, găsim aparate de filmat şi fotografiat, sutiene, bichini mulaţi pe coapse tinere, ciorapi de naylon, ecrane, lung-metraje, maldăre de ziare, birouri, fotolii, reporteri, şosele, întâmplări senzaţionale, patroni, scandaluri inventate, un actor cabotin, o lume amestecată fortuit sau voit, aşa cum, amestecate sunt lucrurile în viaţă. O lume ciudată, un Fanar pestriţ împărţit în două : pe de o parte realitatea fuzionând perfect cu metarealul, pe de alta, visul, ideea, planul, schiţa, rotundul, perfecţiunea, păstrate în nişe ascunse de ochi curioşi.
Totul e convenţie, ori invenţie, fabulaţie sau relatare frustă fuzionând perfect, nimic nu contează în faţa magistralului peisaj suprarealist format de urbe şi, bineînţeles, de suburbiile aferente.
O dovadă în plus a „travaliului fanteziei populare” – abreviat – TFP, sintagmă folosită de un prozator contemporan, e faptul că neverosimilul umblă slobod în saboţi de lemn pe uliţe şi pe şosele, făcând cu ochiul în chip şmecheresc realităţii. De fapt, totul e invenţie, spune autorul, astfel încât chiar Primarul : „Reuşea să intre în contact cu lumea, el nu ştia că această lume este numai invenţie şi nici măcar nu bănuia aşa ceva. Era o lume de care se desprinsese demult, arar mai amintindu-şi chiar de copilăria lui.”
Şi : „Ziarele îi arătau (Primarului – n.n.) lumea în care el trăia dar pe care demult nici n-o mai ştia, nici n-o mai simţea. Şi la un moment dat el chiar se întrebă dacă mai trăieşte sau nu.”
Lucru şi mai straniu, „Zoroastro era mut, limba i se scurtase încet-încet până dispăruse. Suferea de o boală ciudată, pe care el bănuia că i-o dăduse Bătrânul Anticar la prima vizită, când îl primise în camera armelor drapată cu cranii goale în care limbile se uscaseră aşa cum se uscase şi limba lui.”
Transferul de identitate de la autorul jurnalului la Primar e, de asemenea, un lucru cu totul neobişnuit : „După ce citi şi reciti cartea aceea despre un ins cam ciudat, care uneori i se părea cunoscut, Primarul îşi dădu seama că şi-a pierdut identitatea, Nimic nu-l mai lega de viaţa aceasta pământeană, nimic nu-l mai mulţumea, în nimic nu se mai regăsea. Devenise o masă amorfă fără trecut şi fără viitor şi cu un prezent destul de incert.
Mormanele de cenuşă gălbuie puseseră stăpânire, încet-încet şi pe memoria lui.
Întrebarea dacă mai trăieşte sau nu devenise o obsesie pentru el. Un ghimpe ascuns în creier. Nu se regăsea în nimic. Nu se simţea în nimic. Deşi viu, cât se poate de viu, era o umbră, un fum, un duh. Capul i se golise de amintiri. Cartea o răsfoia cu o mare curiozitate. Pozele îi fugeau prin faţa ochilor şi nu le putea înţelege.
Părinţii lui, nişte cuvinte goale, deveniseră nişte sertare goale.”
Aducerea celor 5o de prostituate în salonul umbrelor din suburbii şi ţinerea lor sub supraveghere „într-un mormânt uriaş în care au aruncat tot gunoiul” – este o veste demnă de atenţie, mai ales pentru consilierii locali şi nevestele lor, în chip deosebit pentru Prima Doamnă, nevasta Primarului.
Istoria pictării tabloului Primarului este de domeniul absurdului ori al megalomaniei, al cultului exacerbat al personalităţii : „O răstignire a trupului în faţa minţii dar mai ales în faţa timpului.”
Aşezat în fotoliu, ca pe un pat mortuar, se lăsă pictat şi tabloul avea să aibă o istorie de-a dreptul absurdă, aşa cum autorul va dezvălui mai târziu.
Scena vânătorii celor 5o de porci mistreţi şi pregătirea ospăţului pantagruelic, servit cu tot fastul, „în platouri de argint, cu mânere mari, înflorate, din aur, împletituri sofisticate, semne ale unui timp scăldat în artă şi bun gust” – este demnă de pana unui ilustru maestru într-ale scrisului. Şi aici, arta rafinamentului în descrieri îşi spune cuvântul.
Pregătirea bucatelor are loc la „foc lent adiind a dimineaţă de primăvară spre sfârşite sau de toamnă timpurie când gutuile dorm în guşa pitulicelor sub câte o creastă de deal unde fulgerul îşi face, pe îndelete, culcuş.”
O altă ciudăţenie a urbei este „holera temeliilor”.
Nu putem să nu remarcăm broderia scriitoricească ţesută cu măiestrie în jurul personajelor şi a întâmplărilor. Întreaga atmosferă de taină trimite la vechi ritualuri şi la reiterarea acestora, cu o fantezie absolut debordantă, revărsându-se în meandre şi ambiguităţi.
Dincolo de orice logică, răzbate un umor subţire. Ex. Memoria lui (a Bătrânului Anticar – n.n.) – ”devenise asemenea caşcavalului la modă mult mai târziu în urbe, cu suficient de multe găuri nefolositoare.”
O terminologie studiat-vetustă, alături de alta cât se poate de frustă, smulsă din cotidian, se întâlnesc, uneori în aceeaşi frază. Acest stil şocant, aproape vexant de abordare a subiectului, de expunere a situaţiilor, şi ele cât se poate de paradoxale, fac deliciul scriiturii.
Curtea şi casa unde locuise Hristina Fecioara sunt şi ele spaţii magice, încărcate de mister care provoacă fiori şi angoase, dar mai ales, dorinţe :
„Curtea rămăsese izolată de lume, ca o graniţă între Dumnezeu şi Diavol, între castitate şi destrăbălare, legată doar prin odgoanele marinăreşti aduse cu mare trudă; harabalele căraseră câteva săptămâni să asigure întreg necesarul; oamenii împletiră cu migală corzile uriaşe să se poată face o punte între lumea de sus şi cea de jos, între bine şi rău, între întuneric şi lumină, între luciditate şi visare.”
Casa, de asemenea, este un loc straniu : „o uriaşă corabie ancorată de curând sub ţărmul urbei; astfel devenit port la Marea Speranţei”, port izolat în mintea fecioarei Hristina, comandant şi echipaj în fortul acesta al singurătăţii.”
(…) Se ridica un zid nevăzut, dincolo de care nu se putea trece nici cu gândul nici cu privirea, dar mai ales cu pasul. Era frontiera singurătăţii, a spaimei şi a izolării totale faţă de lume.”
Se pare că cifra 50 semnifică un lucru important, jumătatea perfecţiunii, pentru că, 5o sunt vânătorii, 5o calfele, 5o femeile uşoare,etc.
Travaliul Hristinei Fecioara de a reaşeza literele la loc în cuvinte este cel puţin curios : „Hristina Fecioara le aşeza pe culori, pe sentimente, pe mărimi, şi începea o lectură adâncă, o lectură ca din clasici până cuvintele i se lipeau de creier ca nişte mărci poştale. Le citea cu glas tare luându-le în poala rochiei sale încărcată de cuvinte şi de rouă, o, ce blestemăţie să le încurci între ele, să le aşezi, să le reordonezi mai apoi, pe sentimente ca pe nişte ostaşi şi să le ordoni înţelesuri, uneori bizare, alteori clare ca lumina lunii abia răsărită de sub geana dealului neguros.”
O componentă indiscutabilă a virtuozităţii scriitoriceşti a lui Emilian Marcu este capacitatea de a contura personajele, nu scurt şi concis, ci, de fiecare dată când se face referire la ele, acestea capătă nuanţe subtile şi veşminte noi, în stare să fascineze.
Bătrânul Anticar stă de veghe „discutând cu blazoanele armelor, cu monogramele, cu rugina care era mereu în ofensivă.”
Martor discret dar foarte vigilent, el e stăpânul secretelor din suburbii şi proprietarul unui alambic cu ţevi întortocheate precum şerpii, sub care ardea un foc veşnic şi unde : „florile de muşeţel, de mentă, de iasomie amestecate cu muguri de brad, culeşi dimineaţă pe rouă, şi alte câteva mirodenii fierb şi se înfrăţesc şi prind viaţă fără de moarte şi dau putere voinicului şi slăbănogului, sănătosului dar şi bolnavului, celor care au încredere în mine şi vin noaptea să-mi ceară ajutor.”
Părintele Isidor, mesagerul trimis de fratele Damian, aduce un mesaj :
„Mesajul scris cu ceară topită curse încet în palma închisă a Bătrânului. Se topise din cauza focului şi cursese cu tot cu semnele acelea dintr-o scriere ciudată. Urme vagi, mai mult umbre ale mesajului se mai păstrau pe bucata de pergament din piele de viţel.
„Am să beau ceara aceasta şi mesajul se va reîntrupa în mintea mea” îşi spuse mai mult pentru sine Bătrânul, dar desigur nici el nu credea cele spuse.”
Bătrânul – sprâncene groase, stufoase, de Mefisto, stă în scaunul său pe rotile lângă alambic, stăpân pe marea bibliotecă a lumii, într-un univers de peşteră, impregnat de mirosuri de mucegai, rugină, molii, lilieci, cranii, praf. El are capacitatea de a citi gândurile.
Mavrocosta – paznicul de noapte al coliviilor cu păsări colibri din Grădina Publică” – are viziuni stranii : „povestise cum, adormit cu capul pe colivia de care se prinsese cu un lanţ, se trezi deasupra urbei plutind. Îl trezise cântecul păsărilor şi lumina puternică a odgoanelor din curtea Hristinei Fecioara. „Când am deschis ochii parcă cineva ţesea o pânză de flăcări, uşoară ca o broderie de păianjen, prin care te puteai risipi. Era o umbră subţire.”
Acest Mavrocosta – numit şi Visătorul „cel care adormise în noaptea de pomină pe un munte cu multe denivelări”, are o viziune stranie care îl obsedează : „Era o umbră subţire; o stea mare strălucitoare se fixase în mijlocul cerului. O urmăream de acolo de sus. Jos funiile în flăcări şi Hristina Fecioara sus, steaua aceea rece şi arăta un punct luminos. Păsările parcă înnebuniseră. Cântau şi luminau şi ele ca nişte stele mici de-ţi luau ochii. Era o umbră subţire alunecând leneş peste odgoanele în flăcări. Apoi ochii mi s-au împăienjenit şi m-am trezit iar în grădina Publică. Eram ud leoarcă. O sudoare rece mă încinsese.”
Alte personaje, calfe de bucătari tunse chilug, cu frunţile pline de coşuri, şeful bucătar, „o piticanie de om gata să dea ordine în dreapta şi-n stânga”; Părintele Sava Gotul, starostele grădinilor de zarzavat şi al livezilor, Fratele Damian, Papafir, starostele căruţaşilor, etc.
Se individualizează, aşa cum era şi firesc, Primarul, în trăsura lui trasă de doi cai albi cu „bastonul cu cap de argint, pălăria şi nelipsitul fulgarin” – mergea la casa Anticarului unde îl aştepta, nu mai puţin celebrul fotoliu.
Şi iată cum îl caracterizează în gând Bătrânul Anticar : „un şacal bătrân, ce spun eu un şacal, e mai degrabă un crocodil care mestecă la nesfârşit cuvintele şi se bate cu pumnii în pieptu-i de tablă; tinichea ordinară, să zică lumea că da, el e Primarul şi el are primul şi ultimul cuvânt.”
Limbajul Primarului este frust, licenţios : „vin şi-mi toarnă gogoşi, cu nonşalanţă”; „sunt uns cu toate alifiile”; „lasă-i să se gudure, să liorbăie pe lângă mine” – aceste vorbe devenind program de viaţă. Dispreţul şi superioritatea lui faţă de masa consilierilor locali şi faţă de lume în general este proverbial. Singura lui spaimă este ca suita să nu-şi dea seama de fricile şi laşităţile sale, „că m-ar linşa cu perfidia lor.”
Timpul povestirii este cât se poate de incert :”când anotimpul mormăie indecis la Capătul Universului” ; „nu mult mai târziu de la petrecerea acestor evenimente”; „trecuse o oră, un secol, o viaţă de când plecase, poate mai mult sau cu mult mai puţin.”
Un ciudat amestec de langaje arhaic-contemporane , de citate latineşti şi de argouri, de cuvinte neinventate care urmează abia să intre în vocabular, dau expresivitate şi savoare scriiturii :
Iată câteva expresii : „deposedat de propriile gânduri în care căzuse cum ar cădea un sinucigaş într-o fântână din mijlocul stepei”; „aerul mirosea a fulger şi a tristeţe”; „ mirosea a fulger, aerul obositor purtând în măduva lui bufnitura tunetului care parcă ar fi prevestit numai lucruri rele;”„era cald de parcă s-ar fi coborât cu securea din cer o zi de vară”; „orizontul căpăta conturul unei pleoape de înger”; alături de altele uzuale, cotidiene, de sorginte rurală ori citadină : „dar ţi-ai găsit să se întâlnească hoţul cu prostul”; „doar-doar şi-o da arama pe faţă”; „Cei cu o anume stare, cu cheag în urbe, cei care îşi umflau burdihanurile pe la recepţii de tot felul”; „până să-i cadă fisa”; „întreaga protipendadă a municipalităţii”; „bani pe care numai el ştia cum să-i deonteze”;”plan extrem de sofisticat”; „în tainiţele caşcarabetei” – fac din proza lui Emilian Marcu una extrem de actuală.
Dincolo de graniţele temporale, personajele actuale străbat căi întortocheate mergând spre avataruri într-o proză contorsionată, extrem de densă dar fascinantă.
Cu asociaţii de idei subtile, cu un langaj metaforic cu totul original, cartea Domnului Emilian Marcu se înscrie în proza fantastică în cheie simbolistică, înţesată de ritualuri, procesiuni şi mituri reînviate sub o formă cu totul inedită.
Cartea Domnului Emilian Marcu este ca o muzică veche de harfe şi flaute, care-ţi pătrunde pe neauzite în încăperile inimii, te seduce, te posedă cu graţie, dăinuie acolo o vreme, apoi, liberă de oprelişti se îndepărtează, la fel de discret şi neauzit, lăsându-te cu simţurile vraişte.
Frânturi de ecou se întorc imediat rezonând cu fibrele tale-n alertă, apoi iarăşi, îndepărtându-se. Acest perpetuu joc de ambianţe şi perplexităţi, aceste valuri de mătăsoasă tandreţe, mişcă aerul, apa, nisipul din clepsidră. De unde vine? Te întrebi contrariat, până când, într-un târziu, constaţi că izvorăşte chiar din tine. Operează mutaţii sensibile precum mişcările Duhului care văluresc apa la fântâna Vetezda, tămăduind doar pe cel care are credinţă.
Abia terminată, o revendici cu disperare pentru că ţi-a devenit necesară. Precum aerul, apa, precum pâinea cea întru fiinţă.

Galaţi, 12 martie 2008

Cezarina ADAMESCU

APROAPELE-DEPARTE DIN POEZIA MISTICO-EROTICA
A LUI EMILIAN MARCU

sau

Sonetele tăcerii din tăceri

Joc de aparenţe şi subtilităţi, cu cel mai autentic fior orphic şi cu sonuri ce parcă vin din înălţimile celeste, sonetele adunate în volumul lui Emilian Marcu : Îngândurat ca muntele de sare. Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară, apărut la Editura Helicon, Timişoara, în 1996, provoacă în acelaşi timp o dublă senzaţie de familiaritate şi inaccesibilitate. Deşi în chip manifest trimit la sonetele shakespeariene şi la replicile lor închipuite de Vasile Voiculescu – ele se delimitează de modelele iniţiale, urmând un traiect cât se poate de original şi interesant prin modul de abordare, prin frumuseţea stilistică şi prin bogăţia metaforică pe care le conţin.
Puritatea rostirii şi autenticitatea sentimentului transpus artistic în tonuri cât se poate de vii şi subtile, ca şi măiestria limbajului relevă erudiţie deosebită precum şi raportarea la livresc la care trebuie să apeleze spiritele elevate, pentru că nu se poate aborda o asemenea specie, destul de rară, cu un limbaj stradal. Şi dacă unii au în vedere estetica urâtului, a grotescului, ca formă de manifestare, sau mai curând de refulare de propriile reziduuri, în creaţiile lor, Emilian Marcu cultivă estetica sublimului, a frumosului în stare pură, ceea ce justifică menirea artei, aceea de a îmbucura sufletul şi inima, de a înălţa pe noi culmi de simbol şi măreţie fiinţa umană, atât de supusă presiunii vulgului şi a agresiunilor verbale de orice fel. Şi poezia, aşa cum spunea un alt mare poet, „e cea care l-a diferenţiat pe om de celelalte fiinţe”.
Poet solar, prinţ al întinderilor agreste ori al unduirilor deluroase, Emilian Marcu îşi declină identitatea orpfică într-o continuă reîntoarcere la rădăcinile ancestrale ale fiinţei, în versuri de o măreţie demnă de simplitatea şi neprihănirea marilor artişti descendenţi de acolo de unde s-a născut VEŞNICIA. În acelaşi timp, avuţia spirituală a oamenilor pământului atinge culmile desăvârşirii morale. Precum falnicul păltinaş ori stejarul secular, sufletul său musteşte de seve telurice, în acelaşi timp spintecând cu crengile viguroase azurul. În trupul său îşi găsesc hrană şi adăpost, ca-n trupul uriaşului sequoia, neamuri de vietăţi înaripate şi agăţătoare, nutrindu-se cu sevele dulci şi revigoratoare.
Poetul scrie „cu lanţ de dor pe mâini şi pe picioare” -, cu alte cuvinte – prizonier din iubire, el îşi ctitoreşte himera „din tâmpla unui zeu” Sonet CCXLV (1).
Naşterea – ca orice naştere e dureroasă, jertfelnică, e frângere de sine, îmbucătăţire, mortificaţie, dar ce bucurie izbucneşte când pruncul ţipă din rărunchi respirând singur!
Poetul – „înveşmântat în frig” şi „îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare” – îşi închide fructul în „racla cărnii” şi-n „chingile durerii”, îşi poartă muza, „răpus de suferinţă”, „înzăpezit de-atâta cât te strig”.
„Împovărat de gânduri, de ani, de-atâta dor/ damnat mă las azi florii de vişin şi de viţă/ şi-n lumea ireală te-ascund în tainic dor.” Sonet CCXLV (1).
Este adevărata Ars Poetica, Credo-ul şi veritabilul Confiteor pe care ni-l oferă, ca la confesional, din dorinţa de împărtăşire.
Volumul de faţă este, dacă ne-am îngădui a spune şi nu ar fi o blasfemie, o carte mistico-erotică, întrucât aici se împleteşte magistral simţământul pietăţii cu cel teluric, viguros şi sublim, al nevoii de iubire – strigăt stringent îndreptat în deşertul lumesc, dar cu ochii îndreptaţi spre divinitate, care binecuvântează Iubirea, ridicând-o la rang de virtute teologală şi aşezând-o în fruntea tuturor celorlalte virtuţi.
Această dihotomie –pământesc şi ceresc nu distonează, ci, dimpotrivă, armonizându-se într-un cântec la unison pe mai multe voci, în tonuri şi nuanţe tulburătoare, ajunge până la noi şi ne îmbogăţeşte.
Partea de ceresc din pământesc îşi revendică drepturile. Ca şi cealaltă, de altminteri. Dar nu e omul plămădit din acest amestec ciudat şi fascinant în acelaşi timp? „Din icoane fără teamă curg prin răni în sanctuare/ îngerii cântând la flaut, îngerii bolnavi de clor” Sonet CCXLVI (2), spune Poetul.
Iar în Sonet CCXCI (47) declară, cu sentimentul că poezia poate fi abluţiune şi catharsis, înălţare spirituală : „Nimic din tot ce-i rău nu mai rămâne./ Mitropolii de rouă de greieri sunt cântare/ unica şansă-a stării şi a zidirii fi-va/ cădelniţarea blândă a cărnii pe altare.// Clopotniţa durerii amurgului se lasă/ igoanele din ouă învaţă-un zbor incert/ nimic din tot ce-i rău nu mai rămâne;/ mantaua ploii-mi pare un ochi stenahoret.// Pe aripi de răcoare, la jug spre promontoriu/ trag greierii tăcerea la malul zdrenţuit/ prietene se-nchide o uşă de ivoriu;/ în candela de iarbă uleiul a-nfrunzit.// Lumina răsucită mai trage-nspre afară/ mitropolii de rouă ce-nvaţă cum se zboară.”
Vocabularul iubirii este unul aproape cultic, liturgic, Iubirea oficiindu-se în sanctuarele abia sfinţite cu agheasmă, în miresme de mirt, tămâie, smirnă, sub ochii îngăduitori ai icoanelor mult iertătoare. În acest fel, patima se înalţă la rang de virtute şi este curăţită, albită în râuri de miere, în ambră şi în absinth, în parfumul neprihănirii unui crin presat lângă obrazul păsării poemului, la flacăra sfântă a slovei, la focul sacru al inimilor care se caută şi se îmbrăţişează într-una singură, foc ce nu lasă cenuşă ori zgură ci se mistuie prin sine însuşi până la stingerea totală, o dată cu ieşirea din viaţă. Locul e spălat bine în apa lustrală strecurată prin cenuşa rămasă de la arderea ramurilor de finic din ziua intrării Domnului în Ierusalim. Ştergare noi de ivoriu curăţă trupurile, ştergare precum mahramele mironosiţelor pe care se pot imprima chipuri sfinte. Iubirea nu cunoaşte pudoare, este (ne)ruşinată. Este poate, iubirea prin care Daphnis şi Chloe se descoperă unul pe celălalt, cu uimire şi încântare, fără urmă de patimă ori de sfială. „Poamele ce-n pom azi stau/ gustul cărnii tale-l au” – spune şi Cezar Ivănescu în „Amintirea Paradisului”.
Firescul cel mai pur ia loc convenienţelor şi contorsionărilor trupeşti şi sufleteşti, ale măştilor de carnaval compuse cu iscusinţă dar prost lipite şi care-s gata să cadă la orice mişcare, dezvăluind resturi hâde dintr-o iubire falsă şi efemeritatea sentimentului, altădată proaspăt şi pur.
Exorcizarea răului prin iubire este o altă temă dragă autorului, care contrapune iertarea şi blânda uitare oricărei ofense, aşa cum în copilărie uităm crudele jocuri şi glume ale celorlalţi făcute cu inconştienţa vârstei : „Iarba gurii ne-mpresoară, dulcea mea melancolie/ răul vorbelor ne pară punte spre copilărie.” Sonet CCXLVIII (4).
Iată încă o mostră de limbaj mistic transpus artistic în sentimentul înălţător al iubirii : „Prea mărită doamnă pururi candela privirii tale/ fi-va taină pentru mine, fi-va drumul neumblat/ lumina-va în adâncul sufletului celui care/ răscolit de amintire va fi umbră peste sat.// Ochii tăi precum lăstunii limpezi zborului se-arată/ umerii de ceară tulburi şi de-atâtea aşteptări/ vor simţi cuţitul pleoapei blând zbătându-se deodată/ învăţa-vor că şi moartea e lumină uneori.// Untdelemnuri tot mai scumpe veşnic arde-vor în chin/ preamărită doamnă pururi candela privirii tale/ între noi în haos curge ca un fluviu de pelin/ şi-i atâta zbucium parcă trupul tău ar fi o floare.// Preamărită doamnă pururi candela privirii fie/ parfumatele otrăvuri, nimb curat de poezie.” Sonet CCXLIX (5).
Sau, altundeva : „Ne vom zidi-n durere sub candela aprinsă/ pe când în greieri iată va adia un vânt/ iubito deci ce taină se va lăsa învinsă/ că-n îngeri de lumină va înflori pământ.// (…)/ Ne vom zidi-n durere-n amiaza fără nume/în cercuri de-ntuneric ne-om arunca subit/ în greieri de lumină icoana mea apune/ icoana ta-nfloreşte-ntr-un munte de granit.” Sonet CCLI (7).
Ritmul sacadat, măsura, muzicalitatea perfectă se vădesc în toate sonetele : „Vântul vânture vremea cea tulbure/ din nord, din sud, din apus şi din răsărit/ hlamidă din rouă şi pulbere/ fie platoşa mea de granit.// Apele limpezi izvoare oglinde de sare/ mai ducă spre-adâncuri chipul tău speriat/ ce semn ireal, pe piept, ce pecete te doare:/ Clopotul frunzei s-a-nrourat.// Vântul vânture vremea cea tulbure/ lacrima din cenuşi migratoare ne fie/ cămaşă de zale pe răni o să fluture/ de dragoste inima arde de vie.// Vânture vântul vremea cea clară/ la mine-n privire se clatină steaua polară.” Sonet CCLXII (28).
Vagi reflexe eminesciene reiterate la o treaptă superioară de accepţie se simt în Sonetul CCLXXV (31) : „Un crin de-ai fi, iubito, pe rană te-aş purta/ polenul lui, balsam mi-ar fi în astă seară/ un imn de slavă să cânt în cinstea ta:/ Tu, râul blând de rouă, biserica de ceară.// Să trecem în nemoarte prin pielea mea de rouă/ şi greieri să se-adape din ochii-ţi-nrouraţi/ iubito dacă ninge cu flori şi lună nouă/ în apa nunţii, iar, sunt mirii îmbrăcaţi.// Un crin de-ai fi, iubito, pe rană te-aş planta/ ca într-o răsădire în tulburarea noastră/ polenul lui să curgă cum lăcrimarea ta;/ cămaşa nunţii noastre se-arată mai albastră.// Un crin de-ai fi iubito, pe rană te-aş purta/ şi râu ar fi polenul spre înălţarea ta.”
Pastel îngemănat cu lirică de dragoste de cea mai pură factură, îşi găsesc semnificantul în Sonet CCLXVII (23) : „Peste părul tău de iarbă vântul legene petale/ şi parfumuri revărsate să ne strângă-n trupul lor/ nunta noastră cea albastră şi caleştile regale/ să ne caute prin somnul frunzelor sau într-un nor.// Vântul legene petale. Greieri reci în pleoape-ţi bat/ se aud cum muşcă noaptea legănându-ţi părul moale/ paşii curg pe sub pământuri cu bisericile-n spate/ şi-n icoane se îneacă şi-n mătănii ireale.// Peste părul tău de iarbă, peste ochii de adânc/ roua scuture-şi argintul ca o boală neştiută,/ nunta noastră cea albastră să ne caute-n pământ/ şi să fim reci policandre cu lumina lor pierdută.// Şi în părul tău de iarbă vântul legene amurg;/ nunta noastră cea albastră pare-o sabie pe burg.”
S-au făcut atâtea speculaţii şi asociaţii pe seama sonetelor îndeobşte, încât s-a pierdut din vedere adevărul elementar : deşi trimit la această specie clasică de poem, autenticitatea şi originalitatea lor le singularizează vădit. Emilian Marcu este un performer. El scrie sonete în manieră clasică, dar acestea, în pofida lirei, a harpei sau a clavirului cu care pot fi acompaniate, se înscriu în linia neoromantismului, atât de rar – şi cu atât mai de preţuit – al zilelor noastre, demonstrând (dar oare mai era nevoie?) că poezia de sorginte clasică poate rezista şi chiar transgresa secole şi chiar milenii, dacă este cu adevărat valoroasă. Şi este mai mult decât atât.
Menestrel, trubadur, cantautor romantic Emilian Marcu este un veritabil Poet, punând la loc de cinste pe Domniţa Sa, Poesia, căreia i se dedică în aceste versuri încântătoare.
Atâtea teme sunt reiterate şi abordate în stilul cel mai original, încât e greu pentru exeget să se decidă care sunt mai relevante. Emilian Marcu trebuie, nu citit, ci recitat, învăţat, cântat, îngânat la clavir, aprofundat cu smerenie şi reverenţă. Iată un exemplu, din extrem de multele, în sprijinul acestei afirmaţii : „La templul cărnii tale îngenunchez cu teamă/ un râu de brumă caldă se surpă-n amintiri/ mi-s buzele cioplite din marmură şi-s ramă/ şi-i chipul tău sfielnic o lacrimă-n priviri.// Îngenunchez cu teamă la templul cărnii tale/ vertebre reci de greieri sunt un ciudat ecou/ ce rană te tot cată sub triste piedestale?/ să te contemplu iată sunt viaţă-nchisă-n ou.// Planeta mea de spaimă se va surpa-n tăcere/ sub ireale corturi vom inventa un crin/ să-l punem pe armură în noaptea de-nviere:/ La templul cărnii tale, în taină, să mă-nchin.// Migrări stelare dacă se vor surpa-n durere;/ Eu voi cânta iubito tăcerea din tăcere.” Sonet CCLXXXII (38).
Poate nicăieri ca-n volumul de sonete „Îngândurat ca muntele de sare…” nu se întrevede mai bine, căutarea disperată, şi, de cele mai multe ori zadarnică, a fiinţei iubite.
„Se-ntulbură lumina şi chipul tău se-ascunde/ şi-atât de clar se vede dar nu e nicăieri.” Sonet CCLIII (9).
Tema atât de sfâşietoare a singurătăţii în doi şi aici îşi spune cuvântul : „Căuşul palmei mele în apă-ţi spală chipul/ când ziduri tot mai groase ridică-ntre noi timpul.” Sonetul CCLIII (9).
Stilul, atât de limpid nu lasă loc unor echivocuri interpretabile.
Atât de tulburătoare, versurile îţi lasă urme umede pe relieful obrazului şi o nostalgie imperială, precum o toamnă instalată pretimpuriu, când întrebi unde sunt zilele însorite şi fără umbră de nor.
„În pândă precum fiara voi şti să te contemplu/ voi şti să-ţi caut umbra pe tainice poteci/ făcând din aşteptare şi din speranţă templu/ cu pleoapa să te mângâi tot aşteptând să treci.” Sonet CCXLVII (3).
E atât de vădită aşteptarea încât rodul ei nici nu mai înseamnă mare lucru. Eşti zidit în ea ca într-o stare de perpetuă urgenţă, nelinişte şi dor care ţi-e necesară şi din care nu vrei să pleci. E aici şi un firicel de oblomovism în care te complaci.
„Şi mâinile-mi dibace vor împleti în vrajă/ un pat de aşteptare în care să te ştiu/ şi aşteptarea-mi fie un sanctuar de strajă: / cea mai curată apă ţâşnită din pustiu.” Sonet CCXLVII (3).
Este starea propice Poetului, când e asaltat, îmbiat, curtat de muze, apoi, vrăjit de jocul atâtor rusalce, nici nu se mai poate dezmetici.
„Mi-s ochii buimaci” – spune Poetul în alt sonet.
„În pândă precum fiara cu arcu-n încordare/ pe mări de pâclă groasă te-oi aştepta-n uitare.” Sonet CCXLVII (3).
Neliniştea, angoasa, golul aşteptării, tăcerea complice, sporesc taina care izbucneşte în strigătul ei spre înalt, parcă vrând să străpungă azurul. Şi în acest decor, „Blândă tulburare peste creştet cadă/ când un soare putred curge pe pământ/ de atâta toamnă cine-o să mai vadă/ trupul tău de iarbă, trupul meu de vânt?” Sonet CCLVI (12).
Uneori disperarea şi neputinţa ating culmile de sus şi cele din adâncuri, aşa încât Poetul spune : „ducându-ne în dans uitat/ peste nisip a disperare: / două morminte-ntr-un oftat,/ două fântâni săpate-n mare.// Şi între noi este târziu/ se limpezesc uitări uşoare/ tu eşti mormântul meu cel viu/ eu sunt mormântul tău de sare.// Şi între noi este târziu/ şi iată iarba-i blând sicriu.” Sonet CCLVII (13). Şi aici aluzia veterotestamentară este evidentă.
Altă oară, îndemnul Poetului către fiinţa adorată pare obosit şi învins de neputinţă şi (ne)înţelegere : „Să trecem deci întâi şi-ntâi/ Pe sub religii fără pată/ Şi îngeri trişti să strige : vii/ în monastirea dărâmată?// Iar eu un crin înjunghiat/ să trec prin lume ne-curat” Sonet CCLVIII (14).
Tema zidirii în mănăstire apare şi în Sonet CCCXXIII (79), ca şi în alte poeme : „Au venit la mine azi zidarii/ să-mi zidească trupul din pereţi/ aveau răni pe mâini ca edecarii/ şi purtau cu dânşii lungi săgeţi.//(…)/ Au venit în haine de lumină/ să mă scoată cât mai viu din zid/ aveau moartea trasă pe retină/ eu puteam în mine să-i închid.// Au venit zidarii să mă scoată/ din pereţi cu umbră de săgeată.” Este desigur vorba de un mit răsturnat.
Amintirea iubirii stăruie – nălucă în priviri şi-n gând, provocând o nostalgie propice poeziei : „Sunt tulburat de tine şi parcă vrei să zbori/ şi parcă eşti aproape şi parcă n-ai venit.// Copaci de promoroacă în calea noastră fie/ lungi lumânări de taină în sfântă cununie.” Sonet CCLIX (15).
Aşteptarea, căutarea fiinţei iubite devin uneori acute, aproape de nesuportat : „Te simt mai aproape, pleoapele mă dor/ braţele-mi te cată în această lume/ purtăm măşti de ceară şi un fals decor/ să-l avem drept spadă să-l avem ca nume.// Te mai ştiu în preajmă deşi timpul trece/ deşi ceasul nostru a luat alt sens/ purtăm răni arzânde peste carnea rece/ umbra mea, îmi pare, a albit din mers// Şi te caut încă în uitate vise/ te mai simt aproape ca pe-un rug aprins/ masca ta de ceară parcă asurzise/ luase foc privirea ochiului meu nins.// Te mai ştiu aproape deşi timpul zboară/ deşi moartea noastră a uitat să moară”.
Sonet CCLXXXV (41).
Aceeaşi temă se regăseşte în Sonet CCLXXXVI (42).
Dar, cea mai apăsătoare şi mai persistentă este tema singurătăţii.
„Prin ziduri reci de iarbă vom trece către seară/ singurătăţi de pâclă ne caută-n priviri/ lumina unui fulger pe trup ne înconjoară/ să trecem, da, să trecem. Nu poţi să nu te miri.// Priveşte deci se lasă amurgul fără teamă/ se clatină icoana în care te-ai retras/ ce patimă te cheamă, iubito, da, te cheamă/ spre începutul lumii spre ne-cuprinsul ceas.// Călătorii de strajă ne stau în disperare/ emoţii fără margini în pleoape ne tot bat/ este târziu şi taină. Şi teamă, mi se pare/ pe umerii tăi fragezi se lasă spre-nserat.// Pe ziduri reci de iarbă să trecem către seară/ sâmburul luminii curgă pe braţele-mi de ceară.”
Sonet CCXXXVIII (44).
Chimvale de strigare trimite Poetul către sidefiile „scoici sonore” ale iubitei care uneori rămâne impasibila. Dar chemările ca ale faunului se opresc pline de istov în steliştea vântului, spulberate de tăcerea şi privirea de gheaţă. Şi-atunci, lumina se face grea şi, fiecare cu sine, îngândurat, înveşmântat în frig, închide amintirile în chingile durerii şi-n racla cărnii iar în umbrele surpate, distanţa şi înstrăinarea devin insurmontabile.
Şi : „Lumânări mari de ceară pe braţe ne apasă/ lumina de taină-i mai grea, mai sfioasă” Sonet CCLIV (10).
Însingurarea – o temă predilectă atinsă în mai toate poemele îşi picură stropii de rouă-n cuvinte de chihlimbar : „La tâmple azi ţi-s anii pom în floare/ şi-abia de ştii c-am fost cu tine-n vis,/ c-am fost speranţa ta de viaţă dătătoare/ şi nopţi de-a rândul-n lacrimi ne-am închis.// Abia de-ţi aminteşti chiar numele-ntr-o doară/ deşi eram nedespărţiţi, sub jurământ/ la jugul frunzei ce-nvăţa să moară/ sculptam pe cer cuvinte de pământ.// Dar anii azi şi vremuri deopotrivă/ abia te mai ajută să vezi prin ceaţa grea/ memoria acum-i o fiară costelivă/ ce se împotmoleşte mereu în umbra mea// La tâmple azi ţi-s anii pom în floare/şi nici nu ştii că-s zid de-nsingurare.” Sonet CCCVI (62).
Stări paradoxale de glorie şi chin, cădere şi biruinţă, dau sens înţelesului de neînţeles, tulburării limpide şi puţinelor clipe de graţie în care aurora pare că anunţă o zi însorită: „Paşii tăi de printre cetini nourului să te lase/ pe când dorm cocoşii-n cântec şi în dropii e senin/ macină pe trupul nostru greierele umbra casei/ în gavota lumii doarme umbra mea de-atâta chin.// (…)/ Eu cu mâna să te cânt ca pe cel mai tainic chin/ şi să simt cum nordul moare şi în dropii e senin.”
Sonet CCLXII (18).
Suverană, tristeţea respiră aerul dintre cuvinte, acoperind cu tăceri neguroase clipele care ar fi trebuit să rămână eterne : „Pe unde m-ai dus odată/ zace carnea mea în chin/ mâna-mi de cenuşi tăiată/ carnea nopţii-i de pelin.// Ninge-n ochiul tău curat/ cu sămânţă de-ntristare/ carnea mea s-a-ntunecat:/ Luminaţi voi lumi de sare!// Pe unde m-ai dus cândva/ blândă moarte cu păcat/ arde-n carnea mea o stea/ ca-ntr-un tânăr carcerat.// Pe unde m-ai dus târziu/ carnea morţii mi-e sicriu.” Sonet CCLXVIII (24).
Şi totuşi, puritatea sentimentului genuin : „E ca şi cum un fulg sfios/ ar poposi din întâmplare/ pe fruntea ta de abanos/ sub ambră tânără şi soare// şi trupul tău un cer curat/ nuia de-alun în mlădiere/ în legănare legănat/ din sfinte lucruri te va cere.// E ca şi cum un fulg de nea/ va-nmuguri în palma noastră/ întârziind pe-un ochi de stea/ umbră curată şi albastră.// E ca şi cum în cer de crini/ eşti crinul căruia să te închini.” Sonet CCLXIX (25).
Durerea însă, în sonetele lui Emilian Marcu este la ea acasă : „…şi pentru că există durerea aceea anume/ ca şi cum un cuţit de pâclă între coaste-ai avea/ buzele tale vor uita să rostească un nume/ umbra mea nu-ţi va mai fi locaş, nu-i aşa?// …şi pentru că există această parte a rănii/ şi cel îngenuncheat nu e altul ci-s eu/ buzele tale vor uita numele meu să-l rostească/ vor uita buzele tale să rostească numele meu!// …şi pentru că există, o, ce rană ciudată/ intru-n durere ca un giulgiu deodată.” Sonet CCCVIII (64).
Iar altundeva : „Cu timpul lumina mai umedă fi-va/ retina mai grea de-nţelesuri obscure/ tăcerile noastre simţi-vor deriva;/ numai frunzele moarte mai plâng în pădure.// Şi totul pe pojghiţa lunii se pierde/ zăpezi nefireşti vor cădea în orbite/ chiar dacă lumina-i mai verde, mai verde…/ umbrele noastre vor fi răstignite.// şi cuiele ierbii mai blânde-n durere/ un chin fericit vor învăţa pentru noi/ retina mai grea de-nţelesuri ne cere/ lumina mai umedă ne vrea înapoi.” Sonet CCCIX (65).
Între plecări şi reveniri în sine, rămânem aceiaşi protagonişti, suverani pe gorgonele de erori inerente şi totuşi, robiţi de orgolii, lăsăm să cearnă neaua pe la tâmple fără să facem gestul firesc al împăcării definitive care ne-ar aduce pacea lăuntrică. De aceea : „Se-nţeapă cuvintele între ele. În van/ limpede verbul ne duce-n ispită.” Sonetul CCLXXII (28).
Mai degrabă contemplăm plecarea celuilalt din noi, care înseamnă, de fapt, smulgere de aripă, implacabilă despărţire, frângere de trestie de suflet : „Te du cum ştii tu bine că faci a întâmplare/ te du şi vezi cum cade iar frunza pe pământ/ şi vezi cum se destramă tăcerea din sertare/ şi cum e frig în lacrimi şi-n patimi şi în vânt.” Sonet CCLXXVI (32).
Mirări, tăceri, surpări şi lumini întulburate şi umbre prelinse ale melancoliei rămân când : ”Migrări fără-ntristare pe tainice frunzare/ vor contempla făptura zidită din dureri/ fotografii sfioase vor învia-n sertare/ simţind care se surpă-n câte-un ieri.// Pe ram a disperare altoiul va da-n floare/ la-ncheietura mâinii ca nimbul peste sfinţi/ vom contempla făptura zidită ce-n uitare/ ne va-nălţa tăcerea şi umbra din părinţi.// Fotografii sfioase vor învia-n chenare/ cenuşile arzânde-n altoiuri şi-n sertare.” Sonet CCLXXVII (33).
Iar în alt sonet, tema despărţirii este şi mai evidentă : „tu din altarul frunzei cu iarbă pe privire/ vei face semne tulburi de-un neînţeles păcat./ Tot lunecând îmi pare cămaşa mea de mire/ de-atâta lunecare pe piept s-a subţiat.// Te lasă cade frunza. Catapeteazma pâinii/ prin lumi fără contururi te caută tăcut,/ eu port brăţara morţii la-ncheietura mâinii/ tu porţi pe sâni lumină de un alt început.// Te du iubito, dară, pe mări fără de nume,/ tărâmul altei zodii acum ne va supune.” Sonet CCLXXXIII (39).
O altă temă apropiată de sufletul autorului este cea a supremei treceri pentru care cu toţii trebuie să ne pregătim încă din această viaţă. „Voi fi şi eu ţărână într-o bună zi/ când ceţuri groase vor lovi-n perdele/ şi-atunci oare cine-şi va mai aminti/ de-aceste clipe blânde sau rebele?// S-o auzi doar şipotu-ntre ierburi/ cum plânge stins de veacuri fără şir/ şi-un lucrător se va opri din treburi/ s-asculte cântul apei la clavir.// Şi eu odată-am ascultat ştii bine/ aceste tonuri fără de sfârşit/ dar sângele mi s-a urcat în vine:/ sunt proiectat de timp în infinit.// …şi-atunci ţărână fi-voi şi tăcere/ şi ploaia va cânta mută-n durere.” Sonet CCC (56).
Mai spune poetul : „Sunt retrăit de tine, spăimoasă călătoare/ chiar de-s până la umeri într-un sicriu de lut.” Sonet CCCXII (68).
Pe deplin conştient de rolul său pe această lume, Poetul lasă predecesorilor un testament spiritual, dar nu unul obişnuit, ci unul scris cu sarea lacrimilor, cu sarea care dă gust bucatelor şi e tămăduitoare : „Viaţa mea între două coperte/ este un testament al trecerii prin lumină/ chiar de îţi vine greu încearcă să ierţi/ pe cel ce pentru viaţa-i n-a avut nici o vină - // Vor fi multe păreri, vorbe spuse cu ură/ şi din când în când un cuvânt de aducere-aminte/ cine va mai şti că biata-mi făptură/ s-a întors în străbune morminte?// Cine va şti, sau va mai dori să cunoască/ trăirile mele prinse între două coperte de carton/ cu întâmplarea cea mai firească: / testament de un clar monoton?// Chiar de-ţi vine greu cetitorule iartă/ neîmplinirile care se ceartă.” Sonet CCCXIX (75).
O sumedenie de pasteluri superbe, unele în ton elegiac dau farmec şi o întregesc temele principale ale volumului.
Pe lângă principalele figuri de stil, întâlnim sintagme dintre cele mai neaşteptate precum : „patima luminii”; „fauni de pâclă”; „gondole de iarbă”, „racla mâinii mele”; „eşafod de zăpadă”; „o lacrimă grea cât un sloi de lumină”; „raclă de lumină”; „sicriul de lumină” ş.a.
Reflectarea şi transpunerea artistică a sentimentului cel mai pur, într-un limbaj elevat, deosebit de expresiv şi forma exigentă a sonetului modern, unde unitatea se înfăptuieşte ritmic, cu o muzicalitate specifică şi, aşa cum spunea George Călinescu : „unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un strigăt coral” (G. Călinescu, Istoria literaturii române, „Luceafărul” – de M. Eminescu) – fac ca opera poetică a lui Emilian Marcu să-şi găsească un loc de frunte pe podiumul istoriei literare contemporane.
De altfel muzicalitatea fără cusur într-o cadenţă sonoră de excepţie, îl situează deja, prin glasul criticii actuale, drept un trubadur autentic de cea mai rarissimă spiţă.

Galaţi, 8 aprilie 2008

Cezarina ADAMESCU

FANTASTICA REALITATE A ROMANELOR LUI EMILIAN MARCU

Emilian Marcu, „Suburbii municipale. II. Mormântul călugărului ioanit”, Editura Augusta, Timişoara, 2007

Roman cu totul atipic în peisajul literaturii româneşti contemporane, „Suburbii municipale. II. Mormântul călugărului ioanit”, al Domnului Emilian Marcu, răspunde nevoii omului de legendă, de mit, de ezoterism, de fabulos, dar mai ales de mister, de taină, de cercetare şi cunoaştere a sinelui şi a împrejurului pentru a-şi putea exprima cât mai limpede opţiunea de viaţă.
A întreprinde o călătorie în lumea pe care ne-o propune autorul este echivalent, credem, cu o călătorie iniţiatică în universuri paralele ori suprapuse, acolo unde nimic nu e cum e şi nici cum ar trebui să fie, ci cu totul altcumva.
O proză parabolico-poematică, voalat fantastică dar cu inserţii destule în orice moment al istoriei care se dilată în toate sensurile, urmând meandrele de gând auctorial.
A trasa în câteva tuşe fugare profilul romanului este, credem, mai dificil decât a-l scrie noi înşine. El nu se lasă „prins” în nici o schemă, în nici un prototip scriitoricesc.
Vechi mituri reînviate, întâmplări fantastice din noaptea dintre milenii, „când ai sentimentul că nu calci, ci pluteşti dus printre nori de privirile blânde ale animalelor vorbitoare, care în noaptea aceea stăteau la sfat şi transmiteau taine în care înotau încă de la începutul celuilalt mileniu când iar se spărsese cerul în miliarde de aşchii şi făcu loc îngerilor să invadeze lumea terestră,” –sunt descrise cu luxurianţa proprie scribului atent la detalii şi mai puţin la faptele în sine. De altminteri realitatea, cu dinţii ei perfizi înfipţi în carnea bătrână a Timpului, nu mai avea loc în hăţişul de închipuiri al nimănuia. Era de prisos. Fantasmele invadaseră ecranul ceresc şi trimiteau semnale hieratice undeva jos, „dincolo de codri neguroşi, denşi ca o blană de urs” - unde Oswald Zaur Austriacul încerca să se furişeze „printre ridurile adânci ale codrilor negri ca noaptea dintre milenii.”
„Rezultatul unei „dictaturi” poetice este un discurs de o luxuriantă plasticitate, impresionant prin capacitatea ca şi inepuizabilă de a genera metafore şi, implicit, ambiguitate” – spune Alexandru Dobrescu în Postfaţa romanului.
„Declanşarea măsurătorilor pentru nou oraş” este un eveniment istoric şi atemporal, de excepţie, care pune în mişcare uriaşa maşinărie politico-administrativă şi spirituală a cetăţii. Toţi trebuiau să participe la această întreprindere inedită, pentru că, spunea Primarul „oraşul acesta, nu mai aparţine lumii acesteia.”
Ceilalţi, masa amorfă, mici gângănii insignifiante, cu spirit gregar, nici măcar nu contau foarte mult în viziunea Primului Om al Urbei. Dar, participanţii la întrunirea memorabilă „simţeau chiar pe şira spinării cum Istoria se bate deja în cuie lungi şi-i iau pe ei drept martori.”
Şi întrun fel, cu toţii suntem martori ai istoriei.
Un întreg angrenaj pus în mişcare pentru înfăptuirea marelui plan de construire a Noului Oraş.
Noul Oraş, echivalent cu noua formă de guvernământ, cu o nouă eră plină de promisiuni şi certitudini în care toate vor fi la locul cuvenit şi toţi îşi vor primi drepturile după prestaţia depusă. O societate ideală, poate Noul Ierusalim, cetatea tuturor, coborâtă din Cer la sfârşitul Timpului sau, dimpotrivă, cu mult înainte de Începutul lumii.
Trasarea hărţii urbei de către inginerul constructor şi arhitect Oswald Zaur Austriacul, cu ceară roşie, în piele de viţel pe care grava ca întrun ritual de iniţiere însemne misterioase, întretăieri de linii şi puncte, semne magice din Cabală ori din vechile pergamente orientale – este un alt prilej pentru autor ul de faţă de a-şi arăta măiestria artistică, în chip deosebit, arta poetică : „Stătea aplecat, adus de spate ca fratele Beniamin cel ce-l năşise şi avea să-i fie bun sfetnic şi părinte cât urma să studieze acolo şi apoi la Padova, înscris la recomandarea acestuia şi aproape silit să se dedice învăţăturii şi din nou la abaţie să i se verifice cunoştinţele cu lucrări practice, lucrări puse în slujba omenirii, cu mintea, cu tesla şi cu compasul, cu înţelepciunea ochiului treaz, mereu veghetor şi a ideilor smulse din cărţi. Lui începuse să-i placă tot mai mult meşteşugul cioplitului în lemn şi în piatra albă şi curată ca zorii de primăvară, când copacii cu florile maşcate spală cerul pe pleoape; cioplea cu mare îndemânare păsărele pe care le vedea ziua în pădure, dar cel mai mult cioplea ciocârlii. Îşi amintea, ca acum, iarna aceea geroasă; un ger tăios ca lama de brici; acolo nu se cunoştea lama de brici, ci numai lama de sabie, la fel de tăioasă; îşi amintea cum pe lacul din faţa chiliei ciocârliile fuseseră surprinse de ger şi le îngheţaseră picioarele şi cozile şi ele băteau din aripi şi cântau şi cerul, mai ales în amurg, când începură să se vadă stelele, se clătina gata să cadă pe ele şi pe noi şi cântecul lor – un cântec lugubru al morţii cum numai atunci se putea auzi, împingea cerul la loc şi ele băteau, băteau din aripi şi cântau şi cântecul lor ameţise toată suflarea din preajmă. Şi moartea ca o haită de lupi hămesită amişuna prin preajmă şi înainta tăcut ca şi cum s-ar fi speriat şi ea de cântecul acela tragic şi se răcorea cu aerul tremurat de aripile ciocârliilor şi iar înainta şi iar se retrăgea şi călugării din chilii priveau iar lacrimile mari şi reci curgeau, rostogolindu-se în bărbiile lor. Şi ei nu ştiau cum să facă să le scape. Să le omoare ca să le scurteze suferinţa sau să le lase să-şi cânte până la capăt cântecul morţii şi al disperării?!!”
Este de notat vocea auctorială şi intervenţiile sale în poveste, ca un martor discret iar uneori ca un diriguitor al sorţii. Ex. „cerul, mai ales în amurg, când începuseră să se vadă stelele, se clătina gata să cadă pe ele şi pe noi…” Este un procedeu mai rar, dar foarte eficient în proza actuală. Dar oare autorul nu este şi el un creator de lumi, de fiinţe şi întâmplări după capriciile inspiraţiei sale?
A ridica un oraş nou cu suburbii este, fără doar şi poate o întreprindere aproape utopică. Ea presupune strădanii şi jertfe, ca şi mănăstirea ridicată de „Cei nouă meşteri mari/ Calfe şi zidari/ cu Manole zece/ care-i şi întrece” – de altfel, acesta este mesajul cărţii – cheia de lectură. Mitul Meşterului Manole reînvie sub această inedită formă, prezent în toate timpurile. De asemenea, construcţia, oricât de utopică, presupunea planuri, schiţe, machete, materiale de construcţie, ş.a. „Ţăcănitul monoton de la fabrica de hârtie se auzea prin crăpăturile cerului. Doar Bătrânul Anticar ştia de fabrica de hârtie pe care Oswald Zaur Austriacul o ridicase cu mare fereală să poată să-şi pregătească colile mari pentru schiţele ce trebuia să le facă de câteva sute de ori şi să le pună cap la cap, până la milimetru. Cel mai greu îi fusese lui Oswald Zaur Austriacul să realizeze încăperile din suburbii şi locul acela ferit de dedesubtul ceasului lunar construit în creştetul sălii armelor de unde piatra mistică, mare cât ţeasta unui cerb de o sută de ani, lumina o lumină albastră de flacără potolită dar iscoditoare.”
De altminteri, planurile spaţiale şi temporale se intersectează, se amestecă şi doar prin asociaţii subtile de idei poţi să te furişezi prin „mirosul de mosc şi de sfânt” – adus de întâmplare, miros care învăluie realitatea întrun abur subţire.
Uneori, această fantastică realitate pare să te fure şi să te deruteze chiar, pentru că nu poţi ţine pasul cu aceste imense salturi peste timp şi prin timp, prin măruntaiele minţii, ca să dai de urma amintirilor, să le trezeşti din somnul lor lâncezit ca un vin în carafă, să le reînvii cu forţa certitudinii şi să le pui în mişcare pe ecranul invizibil din faţa privirilor.
„Râul de frunze căzând asemenea unui lut pe scări şi pe aleea de la intrare, reuşi să acopere urmele care în mintea lui Oswald Zaur Austriacul erau proaspăt lăsate, el neştiind că trecuseră de atunci câteva sute de toamne care se buluciră peste ei.”
O urbe construită cu mult înainte ca Edilul ei şef de la capătul lumii să-l fi căutat pe Oswald Zaur Austriacul pentru a-i propune acelaşi lucru : „Călugărul Beniamin îi schiţase, cu mult timp înainte, întregul plan şi, mai ales (şi aici accentul căzu brusc), planul suburbiilor”.
„Hârţoagele acelea zidite clituri, clituri, ca nişte rufe murdare, mustind de mucegai şi de pastă de hârtie, de tuş şi de vopseluri grele ajunse la apogeul existenţei lor, deja miroseau a giulgiu, a zvârcolire noctambulă între graniţele unui perimetru despre care Zoroastro ştia tot mai multe şi mai nimic. Cu cât ştii mai multe cu atâta îţi dai seama că nu ştii nimic. Este ca şi cum ai coborî întro fântână în care se răsfrânge adâncimea cerului cu lună şi stele, cu răceala abisului intrându-ţi în oase.”
Şi aici, trimiterea la socratianul panseu „Ştiu că nu ştiu nimic” – este evidentă.
Saltul, zborul prin timp până la cotidian, şi el relativ, dezvăluie „zaţul cuvintelor prinse în acele adevărate cosciuge ale timpului şi ale gândurilor bine lăcătuite cu catarame de argint frumos lucitor şi aducător de spaimă.”
Scena fantastică a risipirii literelor din pergamente şi a adunării lor cu făraşul şi măturica din păr de cămilă de pe pardoseală, de către Oswald Zaur Austriacul este magistrală : „Zgomotul asurzitor şi bicele de lumină care încolăceau în supleţea lor pământul îl făceau să se sperie sau poate doar numai să ezite, să aibă o tremurare uşoară şi fişele bâldâbâc pe pardoseală şi literele în zbor asemenea fluturilor de noapte peste armele frumos rânduite în rastele şi panoplii, pe suporţi supli din argint bine lustruit, de să-ţi ia ochii cu lumina lor şi mai multe nu. Le adunase cu multă răbdare Zoroastro şi le ordonă întâi în cuvinte, apoi în propoziţii şi fraze scurte până ajunsese chiar şi la discursuri fără cap şi coadă, în fişele de un real interes.”
Aproape la fiecare frază realul se îmbrăţişează cu imaginarul întrun chip firesc, ca în poveştile nemuritoare : „În lumina călduţ-leşioasă a lumânărilor şi trupurilor tinere mustind de păcate, cu un trandafir galben, proaspăt şi pur, în dinţi, de pe care roua picura a milostenie, elevul de la Şcoala de Arte şi Meserii „Fichtt”, dansa un dans al sacrificiului pe altarul castităţii în aplauzele nevinovate ale surorilor Caraculacu, patru şoareci albi, ascunşi după perdelele groase de catifea verde, parcă păzite de propria lor pubertate.
Şi elevul cu trandafirul galben, proaspăt înrourat, în dinţi, cu faţa sfârtecată de vărsat de vânt ca o eternă provocare, dansa, în flăcări. Puii de lăstun scoteau sunete inimitabile. Ochii surorilor Caraculacu urmăreau cu asiduitate până dansul se termina şi cenuşa dansului şi a cântecului era aşezată de următorul elev în nişte casete de os şi trimise, pe aripile lăstunilor, în cele patru zări să însămânţeze cu ea universul”.
Fuga literelor din fişe, zborul lor deasupra pardoselii asemenea fluturilor de noapte, evadarea Primarului din uriaşul Tablou, ori chiar din fotografii, dedublarea surorilor Caraculacu, din suita Hristinei-fecioara, când în fete, când în şoareci, sunt de asemenea, elemente fantastice. Şi plânsetul pruncului nenăscut şi femeia care rămăsese însărcinată în vis cu fantoma unui cavaler superb, şi măturatul cuvintelor căzute din fişe, cuvinte care se încropeau apoi cu greutate în fraze în urma măturatului, ca o naştere dificilă; ciudata boală a pietrelor leproase de pe care cădeau pieile, fac parte din poveştile halucinante şi fabuloase ale urbei şi mai ales, ale suburbiilor.
Ritualul înmormântării în grâu, ca un botez repetat, săvârşit de călugărul Beniamin, este „o încercare de iniţiere în puterea divină a grâului” – pentru a-şi putea trage seva puterii, este de asemenea de sorginte ţărănească, vezi Lucian Blaga cu poemul : „Mirabila sămânţă”.
Asistăm şi la un ceremonial de iniţiere întrun ordin ocult în care Marele Maestru „îmbrăcat în hainele împărăteşti, cu statura înaltă, osoasă, uşor palid la faţă şi din cauza luminii lumânărilor din preajmă, cu saboţii de lemn de carpen, în vârfuri cu canafi roşii şi galbeni, mătase şi aur în şuviţe împletite discret în trei, Marele Maestru, îi întâmpină, pe Banjamin şi pe el, Oswald Zaur Austriacul zis şi Cel Sărac, aşa cum îi spusese, mai în glumă mai în serios unul dintre călugării tineri, căruia încă nu-i dăduseră tuleiele în barba de un auriu aproape nefiresc, în rama uşii larg deschise de la intrarea în biserică. Poalele tunicii Marelui Maestru erau împodobite cu clopoţei de aur şi orice mişcare a lui era acompaniată de o muzică serafică, un fel de colind al îngerilor, şi el ştia de toate acestea şi se mişca lent, întrun ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit încă înainte de a se înălţa Cetatea Domnului aici, la capătul lumii, unde pentru el şi pentru supuşii lui se deschidea o altă lume de care începu să fie atât de mândru. „Întreaga lume de dincoace şi de dincolo trece prin lumea noastră şi noi stăm aici ca pe o punte peste apa timpului şi diriguim astrele şi ţinem spre păstrare tainele lor în Atlasele uriaşe priponite cu bare de fier în fortăreaţa din curtea abaţiei unde nici pasărea cerului nu poate călca fără voia noastră”. Şi iar se simţi mândru că el poate… şi-şi mişcă lent, ca o adiere de aripi de înger silueta acoperită de mantia cu clopoţei de aur care cântau un cântec de mângâiat urechile şi sufletele ca un balsam divin.
Nu spunea nimănui ce taine păstra în burta muntelui în celulele acelea bine aerisite, în care numai el şi cei trei călugări ce se ocupau cu aranjarea lucrurilor, aerisire şi curăţenie, cu copierea documentelor siracuziene, egiptene şi babiloniene, cu care era înzestrată abaţia, nimeni nu ştie de cine şi de când, şi cu paza, aveau acces. Lumina din burta muntelui se putea vedea doar atunci când piatra aceea de la intrare, printrun sistem tainic, era dată la o parte şi Marele Maestru trecea şi apoi se închidea la loc. Lumina adâncului se lăsa iar prizonieră şi înfăşată doar de privirile celor „aleşi” s-o poată vedea, s-o poată pipăi, s-o poată mângâia şi s-o aducă la suprafaţă doar cu mintea şi cu gândul.”
O dată trecută prima treime a cărţii, o întorsătură abruptă de condei ni-l aduce pe Învăţătorul, pe Călugărul Beniamin în coşciug, după obositorul drum cu Oswald Zaur Austriacul, în căutare de plante miraculoase pentru leacuri, ca să ne dăm brusc seama că totul se petrece pe răbojul amintirilor lui O.Z.A. din vremea când era ucenic la mănăstire, vreme care, deşi îngloba câteva veacuri bune, trecuse ca un zbor de vulturi albi, în zăpezi zburătoare”, „vulturi cu câte un înger în gheare care tăiau înălţimile în volute largi în care Oswald Zaur Austriacul ar fi vrut să se arunce să înoate, să-şi spele trupul”.
Este cel puţin bizar modul cum Emilian Marcu îşi construieşte discursul. Ineditul nu consistă numai în modul autorului de a-şi schimba succesiv planurile, real-imaginar, cu inserţii întrun viitor trecut, dar şi Timpul suferă structurări şi restructurări, salturi şi acrobaţii la trapez. De fapt, prezentul, aproape că nici nu există sau nu e luat suficient în seamă. Nu există acea barieră de demarcaţie între ieri, azi şi mâine, ele trecând pe parcurs din unul în altul, pe nesimţite, nu numai succesiv, dar şi concomitent. Este un timp suspendat, întrerupt doar de gânduri sau de imaginile surprinse de Zoroastro prin luneta lui, moştenire de la Comisiona. De asemenea, tot Zoroastro deţine maşina infernală de citit gânduri, ceea ce-i înspăimântă nespus pe neobişnuiţii locuitori ai noului oraş, în mod deosebit pe Primar şi pe consilierii săi. Faptul că Zoroastro poate modifica, poate preface şi deforma realitatea cu ajutorul lunetei e tot de natură misterioasă, cel puţin; însă el putea să creeze ori să lanseze stări propice, în mijlocul adunării, după bunul plac al Primarului.
Personaj principal, Urbea – cu suburbiile ei - poate fi prototipul lumii la o altă scară, metafora macrocosmosului învăluind un microunivers tarat şi bolnav de nevolnicie, de teamă, de laşitate, de vicii ascunse, disimulate, şi de tropotul sacadat al cuvintelor, ca al unor mustangi nărăvaşi ivindu-se intempestiv la linia orizontului, ori pierzându-se în fumul istoriei.
Aducerea lunetei la primărie şi instalarea ei în chilia aceea a lui Zoroastro, fac din instituţie şi Capul său, Primarul, un fel de buricul pământului, unde poate fi cercetat, amănunţit, spionat şi tocat „tot ce mişcă în urbe şi chiar dincolo până hăt departe”.
Pe de altă parte, „o lume fără vlagă, fără contur, se derula în hrubele lipoase din suburbiile municipale, lunecând încet, sfidător de încet pe sub ochii Bătrânului Anticar.” O lume a semnelor magice, a contururilor nedefinite, a simţurilor eterice gata să explodeze la cea mai mică atingere. O lume ronţăită lent de cei patru şoareci albi, surorile Caraculacu, care tropăiau visător pe lângă alambic.
„Orice oraş nou e ca o femeie nouă” – obişnuia să spună Primarul – şi eu am nevoie de o femeie nouă, cu carnea transparentă, să pot vedea prin ea fazele lunii şi ceasul solar (poate lunar îşi lăsă el gândul liber) şi gândurile ei cum curg lent şi tainic spre viciu.”
Proza e, aşa cum am spus, atemporală şi aspaţială. Personajele surprind magistral caractere şi tipologii din orice epocă.
Zoroastro –cel care aidoma filozofului Baruch Spinoza slefuieşte lentilele prin care se vede realitatea, nu, nu cea trucată îndeobşte, ori colorată pastel, ci Realitatea ca atare, cu toate punctele ei negre şi gri, realitatea durută, sfâşietoare, văzută prin „aburii groşi, denşi ca un păcat lumesc care acopereau, până la dispariţie, trupul mătăhălos, diform al Primarului ca întrun ritual”.
Scribul Zoroastro e cel care notează cu acribie până şi sforăiturile Întâiului Om al Urbei. Era vestit în toată urbea, ba chiar şi în celelalte, ca o celebritate în citirea gândurilor. Zoroastro, cu abilitatea sa de a întocmi fişe cu date şi întâmplări, îndeletnicire ce-l făcea să se simtă „ca un căpitan de vas” ţinând jurnalul de bord al corăbiei. Îşi făcuse din această activitate o adevărată desfătare, mai ales că ştia secretul pregătirii cernelei. El nota „şi pauzele lungi, bine studiate dintre cuvinte”. El este „supusul nesupus” – omul de încredere al Primarului.
Chiar şi personajele aparţin, fiecare, altui timp : „întreaga suflare din suburbii” este alcătuită din „bucătari, calfe, curelari, chelari, paharnici, sfetnici de taină, armurieri, îngrijitori la grajdurile aflate hăt departe la marginile lumii”, „cortegiul lung şi trist al curvelor proaspăt îmbăiate în apă şi în balsamuri, uleiuri şi parfumuri aduse cu mare greutate din târg de la Ibraiba în corăbii uşoare pe râu, în sus,”, evocă un timp revolut, medieval.
Personaje mitice abundă, precum : Bătrânul Anticar, Zoroastro, Oswald Zaur Austriacul, călugărul Beniamin, Petruţio Barroianni – Starostele tăbăcarilor şi care prind consistenţă pe parcursul lucrării. Alte personaje : Trimisul domnitorului, Solul, descins din legendă, „trimis de la curţile cele mai îndepărtate”,Batofix şi Danauto, nume cu trimitere la Danaos, părintele celor 5o de danaide, pe care tatăl lor le sileşte să-şi ucidă soţii în chiar noaptea nunţii; Batofix şi Danauto aveau misiunea de a măsura „cu privirea distanţa de la poartă până la prag şi de la prag până în fundul grădinii şi aşezau în stivă lumânările viu colorate şi roţile de ceară că nici că se mai zăreau de după ele. Le ordonau, pe culori, pe grosimi, pe lungimi, pe intensitatea luminii şi pe culoarea fitilului, pe grosimea roţii şi mai ales pe transperenţă.”
Un alt personaj, Omul de legătură care, „trebuia să se afle acolo, destul de departe de oraş, în acea poieniţă sufocată de flori şi miresme, de zumzet lent care ţinea parcă văzduhul, în amurg pe aripile vajnicelor lucrătoare.”
Solul, - venit după o lungă aşteptare, surprinde această lume insolită : „Acum totul era parcă din altă lume, din alt univers, de pe alt tărâm. Un tărâm pe care nici nu mai păşise şi nici nu ştia de-i cel adevărat, unde trebuia să sosească, sau un altul, dintro altă lume, imensă şi grea. Zăpada îngreuna până şi starea lui de spirit.”
Mavrocosta – omul de legătură, este mai bine conturat, descins şi el „întro dimineaţă generoasă de sfârşit de ianuarie, sau de început de decembrie, sau poate martie, sau poate cine ştie, când frigul muşca lacrimile prelungite ţurţuri pe faţă.”
Mavrocosta, Mesagerul tristei figuri, de o vârstă imemorială ca şi mitul care-l însoţea, ajungând în oraşul pe cale să ia naştere, „în oceanul acela de zăpadă unde lumi necunoscute se rostogoleau peste el, conştient de misiunea sa unică, descoperea, o dată ajuns, o altă lume din care fugise de câteva sute de ani, poate mii, cine mai stătea să numere, o lume fără un contur precis se prăbuşea în mintea lui. Zgomotul acestei prăbuşiri îl făcu să se cutremure. Avea impresia că despre altcineva este vorba, despre un alt Mavrocosta, care poate odată fusese copil. Gustul merelor coapte pe plită îl simţi cum îi taie nările şi-i tulbură toate celelalte simţuri. Un univers prăbuşit. O lume în care nu mai avea demult acces.”
Şi oare, o singură dată am simţit că ne dedublăm, că în lăuntrul nostru locuieşte altcineva, străin ori poate apropiat, în orice caz, altul ia hotărârile, iar cel adevărat asistă neputincios la această dedublare, conştientizând că nu despre sine e vorba.
Insolitul situaţiei atinge punctul culminant când Mavrocosta se furişă tăcut pe sub dealurile împădurite până acolo sub linia orizontului „de care chiar se lovi şi înjură în gând de toate cele văzute şi nevăzute.”
De parcă n-ar fi de pe-acolo, Danauto şi Batofix, personaje insolite, descinse parcă din poveste, sunt cei „care merg în urma harabalei pe un „drum mincinos”, un drum al pierzaniei, al începutului sfârşitului. „Veneau înfloriţi cu stele în păr şi pe trup şi pe frunte”.
În irealitatea poveştii, cei doi par atât de reali încât simţi că nu le mai suporţi prezenţa, vorbele, gândurile, deşi stelele îi acoperă ca pe nişte prunci înfloriţi.
Oswald Zaur Austriacul, un personaj cu totul special (dar oare nu toate aceste personaje sunt cu totul speciale?) – căpitan şi inginer cu studii înalte la Padova, studii în templul ioanit „din codrii aceia fără identitate” – supranumit şi Cel fără Avere, purtătorul şi aducătorul sulurilor mari „cât un stat de om”, este un alt Meşter Manole atemporal.
Bătrânul Anticar – un alt personaj fabulos : „şobolanul din burta municipiului” este mai puţin conturat, dar cu mai mare pondere în poveste. El şade pe jilţul lui cu rotile, priveşte realitatea prin lentila lunetei lui Zoroastro, cea care fotografiază până şi gândurile. Ţintuirea în scaun este simbolică pentru că el este prizonierul cetăţii, al suburbiilor municipale.
Călugărul Beniamin – duhovnicul lui Oswald Zaur Austriacul, monah cu o carismă specială, are lungi colocvii cu un interlocutor nevăzut căruia i se supune necondiţionat, şi ale cărui porunci le îndeplineşte fără crâcnire. El lasă moştenire o avere imensă lui Oswald Zaur Austriacul, o moştenire spirituală, de suflet, toate sfaturile şi poveţele înţelepciunii sale ancestrale.
„Cuvintele tale mă torturează Maestre”, se răsti Beniamin la arătarea cu care discuta aprins, ba cu care uneori chiar părea că se ceartă. „Cuvintele tale sunt ca sabia cu care se despică cerul şi apa în ziua de Bobotează când înălţăm Crucea de Gheaţă în faţa bisericii şi lăsăm fluturii de noaptea să se lovească de ea şi să-şi găsească acolo sfârşitul. Cuvintele tale Maestre sunt ca biciul de foc al Proorocului Ilie care desparte cerul şi lasă potopul să bântuie în voie pe pământul setos.” Şi dialogul cu umbra se continua şi Oswald Zaur Austriacul mergea pâş-pâş în urma călugărului Beniamin cu rasa de ţesătură aspră pusă direct pe piele şi prins cu o cingătoare de cânepă, împletită-n ozoare, pe mijloc şi simţea cum sfinţii din icoanele gândului dau mereu autorului şi poveţe bune.”
Acest personaj straniu îi slujeşte autorului drept pretext pentru etalarea propriei erudiţii.
Petruţio Baroianni – Starostele tăbăcarilor, înfrăţit cu fiarele pădurii, dar şi cu stejarul ce creştea din trupul său, sfârtecat, ajunge să se identifice cu arborele întro simbioză aproape mistică, greu de imaginat de altfel. „Atunci simţi cum sămânţa stejarului i se strecoară prin sânge în timp, cum prinde viaţă şi începe să crească. Rădăcinile se ridicau în trupul său şi trunchiul, deja viguros se repezea spre pământ. Un stejar crescând din el spre pământ care să-i ţină loc de picior, să-i poată uşura mersul. Ucenicii îl ciopliră uşor, temători. Îl fasonară îl lustruiră, îl neteziră, îl îmbrăcară ca pe un copil, ca pe un picior adevărat. Starostele simţea rădăcinile stejarului viguros cum aleargă prin artere, cum îl îmbrăţişează, cum îl posedă şi-l redă vieţii, lumii, cerului şi pământului cu toată forţa sa, cu verdele său veşnic rostogolit în pământ.”
Astfel de entropii se întâmplau şi în trupul Marelui Maestru – graţie ierburilor de leac pregătite de călugărul Beniamin.
Autoflagelarea practicată de Beniamin cu o nuieluşă de ambră galbenă dă şi ea mărturie despre stranietatea, misterul şi povara vieţii monahale.
Atlasul imens, oglinda suburbiilor cum avea să spună Primarul, era „tainiţa misterelor unde lucrurile capătă dimensiuni nebănuite şi ordinea, aici, firească, acolo cu totul alta. (…) Fără întemeierea acestui Atlas, suburbiile nici nu există, îi spuse Bătrânului, nu putem reface lumea decât din aceste cenuşi, uşor, zburătoare rostuite printre dalele pardoselii, adunate cu măturica din păr de cămilă.”
De fapt, literele căzute şi adunate dezvăluie travaliul obositor, din toate timpurile, al scribului neadormit care consemnează totul cu minuţie : „Literele răsfirate de o subtilă adiere se aliniau, de parcă o forţă nevăzută le-ar fi dominat, în cuvinte, la început fără nici o noimă; un fel de ghem de sensuri apoi uşor, tot mai uşor, cu supunere şi sfiiciune se lăsau ademenite de sensuri.”
Lucru uimitor, personajele, şi în special Bătrânul Anticar au capacitatea de a privi cu urechile lumina : „Şi apa râului susurând lumina, o lumină lutoasă pe care Bătrânul o putea privi cu urechile, pentru că era o lumină de sunete sfinte, ca un cor de îngeri întro amiază de duminică la un schit unde doar Oswald Zaur Austriacul şi-l mai amintea acolo, în codrii cei bătrâni, neguroşi, acoperit de frunze mari de ferigă şi de brusture.”
Zoroastro are alte capacităţi paranormale : „vedea prin venele timpului şuvoiul sângelui tânăr şi bea din el ca dintr-un izvor al înţelepciunii căpătând forţe încă nebănuite.”
Până şi lucrurile şi elementele naturale capătă forţe şi capacităţi neobişnuite : „dar vorbele plecate din urbe se întâlniră cu ecoul (care, ce-i drept, nu aveau nici o legătură cu ele) şi se împletiră şi se împletiră, întro funie lungă şi groasă, şi se căţărară până pe Calea Robilor, acolo unde, în harabaua cu roţi de ceară şi de lumânări, Danauto şi Batofix se odihneau şi priveau stelele şi se spălau pe faţă cu razele de lună, să le fie somnul lin şi marea de stele aproape.”
Terminologia eposului este evidentă pe tot parcursul lucrării.
Prima Doamnă, creionată fugar, a cărei memorie era mereu în mişcare, mereu în inspecţie; să nu scape lumea aceasta de sub supraveghere, cu „mâna doldora de brăţări, inele sofisticate, coliere de mărimi impresionante – reprezintă prototipul femeii dominante, agere, care ştie să-şi păzească cu străşnicie poziţia socială.
Personaje mai mult sau mai puţin reale : ziarişti de la toate „fiţuicile”, elevii şi corpul profesoral de la Şcoala de Arte şi Meserii „Fichtt”, surorile Caraculacu, o femeie din anturajul Primarului care se căznea să rămână trează „pentru a veghea fiecare mişcare, fiecare gest, până şi să dirijeze mişcarea aerului dintre priviri”, în timp ce „luna zăcea rănită de aşteptare printre lumânări multicolore cu un aer provocator”, toate acestea întregesc peisajul fabulos al romanului.
Ca sentiment colectiv se remarcă lipsa de încredere a personajelor unul în celălalt, nimic nou de fapt, sentiment prezent în toate timpurile. Mai degrabă îşi încredinţează hârtiei simţămintele, aşa că deviza săpată deasupra uşii, este a tuturor : „Las filei de jurnal plăcerea…” chiar dacă foarte puţini au deprins şi practică acest obicei şi vorbele alunecau în gânduri la fel ca şi în sicriaşul filei de hârtie. Zoroastru, acest personaj insolit, „se destăinuia hârtiei fără voie şi fără teamă”, „şi plăcerea cobora subtil în sicriaşul filei de hârtie şi se cuibărea cu un anume respect în miraculoasa întrupare a literelor şi a gândului frumos cizelat, la strungul limpezimii mentale.
Cuvintele cădeau ca un ropot de ploaie cu gheaţă, ucigând semnele, abia mijinde ca tuleiele unui puber, ucigând semnele dragostei sale nemărturisite încuiate cu lacăte grele în filele de jurnal, pentru Hristina-fecioara.(…)
„Dar aici sunt eu cel adevărat, i-ar fi spus odată Bătrânului Anticar şi-şi trecu palma peste fila îngălbenită ca în faţa unui mort tânăr care n-a cunoscut mai nimic din lumea aceasta”.
Personaje comune precum „consilierul cu problemele de securitate a urbei şi nu numai” – ieşind în relief numai datorită activităţii lui : cel care ştia să –i cureţe Primarului scamele de pe rever.
Dar iată că autorul intră în de nenumărate ori în scenă, cu un umor impus de situaţie, închis între paranteze rotunde, când are probleme de informare.
Parabola meşterilor zidari, îndrăgostiţi de lucrare şi care clădesc edificiul cu sacrificiu de sânge, e o altă temă mitică abordată de autor cu multă măiestrie.
Cununaţi cu zidirea sunt meşterii şi se comportă cu piatra ca şi cu o fiinţă.
„Meşterii zidari luau piatra, o mângâiau pe toate feţele, îşi treceau încet palma pe pielea ei aspră, uşor rebelă, fără de asperităţi prea mari, o cântăreau din priviri şi apoi o balansau în sus şi în jos cu braţul uşor lăsat, un adevărat ritual de dragoste şi de moarte, „de parcă am fi la cântăritul păcatelor”, zicea câte unul mai mucalit, o roteau uşor, să nu-i zdruncinăm nervurile şi sensul şlefuirii ei de acolo din burta râului; era piatră de râu mângâiată îndelung de apele repezi, gata să muşte, doar atât cât să nu doară, un fel de sărut blând, feciorelnic, mofturos şi ţintuitor de păcate abia mijite în gânduri uşor sălbatice, uşor primitive, uşor doritoare ca într-un blestem tămăduitor. Le mângâiau îndelung privind prin ele, prin porii pietrelor spre linia orizontului şi iar le cântăreau şi simţeau cum în unele şi-au depus icrele păstrăvii ageri ca àcele şi lostriţele jinduind după amurguri neguroase când să se bălăcească la malul apei în golurile unde fuseseră până nu demult pietrele linse de limba sfichiuitoare a apei bolborosită la câte un cot aproape brusc de la piciorul muntelui.
Şi meşterii cei mari, puţini la număr, aburcau pietrele până sub pleoape şi priveau prin ele amurgul apoi le dădeau cu un anume rost calfelor înşirate pe două rânduri care le treceau, blând, din mână în mână, „să se obişnuiască şi să stea calme în trupul zidului, învelite, uşor, în pasta de pământ alb de biserici”; să se logodească, perechi-perechi pentru dăinuire prin veac şi peste veac. Era un fel de ritual aproape mistic, ritual pe care Oswald Zaur Austriacul îl învăţase încă de la începuturile uceniciei sale la schit”.
„Se dădea acolo, în temelie – spune autorul – un fel de luptă şi liantul, pasta aceea cu aer divin trebuia să iasă învingătoare.”
Oswald Zaur Austriacul învăţase „alchimia, magia albă şi neagră, ritualurile de descântec, chiromanţia, astronomia, teogonia, să descifreze hărţile cerului după vechile atlase chinezeşti, dar şi să întocmească hărţi ale apelor uscatului aşa cum le-ar fi străbătut pas cu pas, deşi el se învârtea, zi şi noapte în chilia lui, cât un sicriu mai de doamne ajută. Cel mai mult îi plăcuse şi învăţase cu mare tragere de inimă, să lucreze la maşina de distilat miere, lumină, parfum şi sânge, prin care prefira soarele şi privea lumea cu mult calm şi cu multă înţelegere.”
Acest personaj cu totul fascinant, insolit şi original – îndrăgostit de munca şi descoperirile lui, temător de Dumnezeu şi supus canoanelor – ins ce părea în ochii concitadinilor „nebun de legat” – îşi îndeplinea ascultările întro înţelegere deplină cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu sine.
Personaje antitetice, Oswald Zaur Austriacul şi Primarul – reprezintă în definitiv, milenara luptă a binelui cu răul, a cumpătării şi a ispitei.
Un alt personaj colectiv este masa de muncitori „care trebăluiau din zori până-n noapte la zidăriile din burta hulpavă a urbei”; „un alai al rătăciţilor soartei” care l-au urmat pe Oswald Zaur Austriacul „tocmai din fundul lumii în alt fund de lume, supuşi, împinşi de sărăcie şi de curiozitate, cu căţel, cu purcel”.
Dintre toţi se remarcă Starostele zidarilor. Ei se individualizează doar „în noaptea aceea de pomină”, în care Zoroastro cu luneta de la Comisiona provoacă acele fulgere din senin pe cerul înstelat. Remarcăm timpul nedefinit al acţiunii : „Era încă noapte sau mai ales aproape zi, era clipa supremă a sărutului dintre noapte şi zi, a spălării orbitelor cu rouă şi cu laptele cucului, când orbii miros clarul lunii cu toată fiinţa”.
Am lăsat dinadins la urmă portretul Primarului, cel mai bine zugrăvit, prototipul Omului Zilei, megaloman, având un cult exacerbat al personalităţii, cu portrete gigant atârnate deasupra uşilor de la intrare, cu fotoliul care crede că i se cuvine până la moarte şi după, echivalând cu un tron împărătesc şi cu dreptul suveran de a deţine Supremul Adevăr, ca şi un dispreţ total faţă de vasali. „Ce ai nevoie de adevăr? Eu sunt adevărul lor, eu şi numai eu. Le transmit ceea ce e bine pentru ei, că de asta sunt Primul Om al Urbei, Primarul, să gândesc pentru ei. Lor le rămâne sarcina de a munci, o nimic toată că asta fac şi animalele.”
Ambiţia lui era „să-i domin, să-i fac să se simtă mărunţi, nişte pigmei. Ştia şi simţea că lumea era la picioarele lui”.
Om cu instincte cu adevărat primare, se socotea Stăpân, nu numai pe urbe şi suburbiile municipale, nu numai pe biroul său în care se simţea rege, dar, aşa cum îi spusese lui Oswald Zaur Austriacul, citându-l pe profetul Ieremia : „Cerul este scaunul meu, iar pământul aşternutul picioarelor mele” ; „Şi simt cum în inima mea este un leu care se zbate de dorinţe şi de pofte, de patimi şi de zvâcniri misterioase”.
Iată „principiile” sale de viaţă şi de conducere : „Cine a măsurat apa cu mâna, cerul cu şchioapa şi pământul cu pumnul, cine a pus munţii cu cântarul şi văile cu balanţa „nu poate fi îmblânzit cu o sumă de precepte mai mult sau mai puţin canonice”. „Limba mea este trestia cu care scriu, pe destinul oamenilor, foarte ascuţit, este sabia cu care tai gânduri şi le zidesc în acest templu care este omul. Nu mă las eu supus, să fiu lipsit de vin, de pâine, să nu fac baie tocmai eu care am adus chiclazuri cu harabaua tocmai de la Ibraila?”
Adevărat despot, Primarul, nenumit decât cu înalta investitură de Prim Om al Urbei – are un plan machiavelic pe care-l aduce la cunoştinţa supuşilor săi, consilierii locali : „Să ne croim cu sabia noua împărăţie” şi aceştia „se buluceau să prindă vorbele nerostite ale şefului, să-l aplaude şi să se gudure pisiceşte când va fi cazul, apoi să-şi dea din coate şi să-l înjure (în gând).”
Personaj colectiv, masa amorfă a consilierilor locali şi mulţimea de ziarişti, conduşi după principiul : „Eu fac ştirile, eu le citesc şi mă bucur că numai eu ştiu adevărul”.
În definitiv, principiul e aplicabil şi astăzi şi în orice timp, ori areal. Nimic nou în urbe, în suburbii şi în metropole.
Şi ca orice despot, Primarul nu e străin de edicte. Dar acesta, dat acum, este cel mai straniu şi mai sângeros edict, menit să-i pedepsească pe trădători „Cel ce mă va trăda sau va scăpa măcar o singură vorbuliţă (nu-l incluse în gândurile lui pe Bătrânul Anticar) să i se străpungă limba cu un ac înroşit făcut din oase de animal sălbatec, din labe de lup, din ţeastă de ciută sfâşiată într-o noapte cu lună nouă, să le amestec în jar să se logodească la flacără; àcele să se înroşească, să se alungească în muşcătura suavă şi posesivă a flăcării uşor albăstrii ca privirile unui înger. Àcele le voi înfige uşor, cu patimă până la epuizare, în limba trădătorilor. Edictul îl ticluia de câteva nopţi, dar nu ştia cum să-l facă public. L-ar fi imprimat cu litere mari, de o şchioapă pe pielea pală a lui Zoroastro, ca el să nu poată să-l citească nici măcar când va privi prin lunetă. Dar se păru că literele sunt prea mari, apoi prea mici.”
Psalmi, frânturi de cabală, sentinţele prorocilor, formule oculte ale ordinului masonic, dialoguri cotidiene, citate din clasici latini, întâmplări vexante, citate din marea înţelepciune a lumii, din Sfinţii Părinţi, formule ale practicilor ezoterice, toate acestea impregnate cu aburii Poesiei celei mai autentice, care conduce ca un fir al Ariadnei, ieşirea din hăţişurile Labirintului, spre marea iluminare de afară şi dinăuntru, formează un imens buchet magic de flori multicolore, împrăştiind miresmele de mosc ameţitor, dintr-un Extrem Orient adus pe tavă în pagini de un lirism tulburător şi molipsitor în acelaşi timp. Şi, până la urmă, chiar dacă pierzi firul desfăşurării, al acţiunii propriu-zise, chiar dacă ceasurile se amestecă şi vremurile se rostogolesc ameţitor, răsturnate în alambicurile cu încrengătura în serpentine ale Bătrânului Anticar, scoţând aburi groşi, de culori nedefinite, toate acestea sporesc plăcerea nedisimulată, singura „de nepedepsit” a lecturii, cum spunea un distins poet contemporan.
Scena popasului celor doi într-un luminiş, Beniamin şi Oswald Zaur Austriacul este de o frumuseţe absolută : „Apa aceasta cu răceala ei, cu asprimea profunzimii ei este poate ultimul loc liber din lume, ultimul loc în care putem rosti ceea ce gândim şi-şi trecu palmele peste faţă. Apa rece îi curgea pe bărbie şi pe piept şi-i lumina gândurile şi gesturile şi-l făcea să se minuneze de pacea care împărăţea în jur. Era o pace divină şi un înger care dormea, pe jumătate în apa aceea, pe jumătate întins pe iarba grasă mustind a tinereţe şi a proaspăt ca un început de zi de la facerea lumii.
Şi cântecul ciocârliilor acelea cu picioarele şi cu cozile îngheţate se auzi cum spală cerul şi cum îl acoperă cu sunetul acela aducător de moarte şi de tristeţe.
Uitase definitiv ce căutau ei acolo acoperiţi de atâta singurătate, pentru ce străbătuseră atâta cale. Aici îşi aminti cum că Omul e o viclenie a naturii pentru că în singurătate este etern şi mut asemenea materiei înconjurătoare.”
De asemenea, drumul lui Batofix şi al lui Danauto spre suburbii să-l întâlnească pe Zoroastro este şi el un drum iniţiatic, un fel de drum al penitenţei spre Cannosa, un drum al plângerii şi al tristeţii.”
Poate doar prozele fantastice ale lui Fănuş Neagu, un alt împătimit al metaforei, din lumea bălţilor Brăilei pot egala în măiestrie descrierile lui Emilian Marcu, în stare să filtreze lumina cu măsurile de nectar ale cuvintelor.
Stilul este metaforic, oximoronic, cu fraze obsedante, repetitive, fără să obosească cititorul, ci doar să adâncească sensurile : „cerul este de un întuneric luminos”…
De altminteri, nu ştii ce e mit, poveste, istorie, realitate, fantasmă, scenariu, poem în proză, ori toate la un loc, într-un amestec fascinant, încântător, provocator, incitant, o ţesătură misterioasă de învelit sufletele, ca să le ţină de cald pe tărâmul acela fără sfârşit.
Şi planurile real-imaginar se intersectează, se răsfrâng, se amestecă, se îmbrăţişează, trec unul în celălalt, se confundă. Limbajul e, de asemenea, când actual, când fixat în canoanele unui alt timp, fără vârstă, ori alunecând pe nesimţite într-un viitor incert, ca şi prezentul din care se trage.
De fapt, nu poţi fi sigur de nimic, dar incertitudinea aceasta sporeşte farmecul. E ca într-un vis conştient din care, în curând, te vei trezi şi voalurile lui, precum mătasea broaştei, îţi ating obrazul şi pleoapele ca adierea aripilor de fluture.
Dedublarea personajului prezentă continuu, este de asemenea unprocedeu stilistic rafinat, demn de Henry James cu „Desenul din covor” sau Oscar Wilde cu „Portetul lui Dorian Gray”.
Romanul se remarcă prin gama largă de procedee stilistice folosite de autor dar şi prin abordarea absolut originală a mai multor teme, cu miza pe moravurile veacurilor.
Subtilităţi, observaţii fine, mergând până la detaliul amănunţit, o proză de atmosferă impregnată de versuri din Zaharia Stancu : „Ce-ai omorât, omorât rămâne”, un vers din balada topârceniană „anii curg ca apa”, alături de Citate din Caligula, citate din proroci, întrebări devenite „vânare de vânt, zbatere fără nici un ecou”, împletite artistic cu expresii dintre cele mai neaoşe cu putinţă, precum : „unde nici cu gândul nu puteai gândi, nici cu privirea n-ai fi putut privi”; „ frica apără bostănăria”; „puse pe şotii şi pe trai-neneacă”; „Te-ai zărghit de-a binelea”; „cei ce veneau cu jalba-n proţap”; sau unele plastice : „Ptiu, drace!”; „Dă-i, Doamne griji noi”, ş.a. care, deşi distonează flagrant cu limbajul şi situaţiile specifice acestei scrieri, sunt smulse din mitica românească, din comoara de nesecat a basmelor populare care împrumută, pe lângă limbajul de poveste, un ton familiar, şugubăţ, aproape intim şi plin de farmec. Este de subliniat relaţia autorului cu personajele, intervenţia vădită şi intempestivă a lui în poveste şi chiar încercarea de a le motiva acţiunile ori sentimentele. Topica frazei este cel puţin neobişnuită, cu întortocheli, meandre, cotituri bruşte, orchestraţie amplă şi apoi revenirea pe făgaş, la fel de firesc precum începe.
Ceasuri solare, cadrane de nisip, ceasuri lunare, panoplii, un cristal uriaş ţinut în ghearele unui vultur împăiat şi cu ilustraţiile smulse dintr-un bestiarum medieval, cu oameni având solzi, gheare, trupuri de şarpe şi aripi de liliac, animale încornorate, limbi de foc pe frunte constituie recuzita scriitorului cu obiecte, oameni şi situaţii revenind obsedant în pagini, cu dorinţa expresă ca nu cumva să intre în uitare.
Cărţi, feştile, panoplii, mucuri de lumânări, fabrici de ceară, lunete, un cupeu tras de oameni jumătate fiară, cu gheare şi copite purtând prapuri şi săbii într-un cortegiu straniu, urmat de fecioare despuiate de la brâu în sus, o biserică sculptată în trunchi de copac, o maşinărie diabolică de citit gânduri, oameni zburând călare pe mături, vitralii, o roată de tras oameni, imagine dantescă, sigla morţii cu găvanele goale ieşind din ramele tablourilor cu săgeţi otrăvite în vertebrele albe, despoţi cu boturi de leu ori de câine, însemne magice, însemne cabalistice şi oculte, soldaţi în armuri, turnuri şi campanile, ziduri de cetate, ploaie de aştri muzicieni, călugări, cercetători în stele, un Salon al Armelor şi un loc secret unde vieţuiesc femeile uşoare ale urbei, la dispoziţia Primarului şi a consilierilor locali, intrări secrete, nişe, buruieni de leac, ziduri şi iarăşi ziduri şi locul tainic de unde Zoroastro urmăreşte orice mişcare a urbei printr-o lunetă, jongleri care însoţesc carul mortuar, cu tumbe şi ploconeli, cu bărbi şi peruci roşii ca jarul de sub alambic. Apoi clopotele grele de bronz care scot sunete purificatoare, „sunete de fiinţe vii care se amestecau, în trecere, cu sunetul lemnului tremurat în trupul imens al vulturului, gata să-şi ia zborul spre alte zări.”
Dar cine, cine poate cu adevărat să aprecieze măsura acestei risipe de frumuseţe? Cine poate simţi pe pielea în flăcări, răcoarea şuviţelor ploii şi viscolul stelar al cuvintelor menite să mântuie? Să strângem belşugul acestor seminţe-n hambare de vis pentru când ne va fi foame şi sete.
Să-l păstrăm ca pe taínul de azimă, ca pe mana dăruită de Elohim până la ieşirea din deşertul în care, până şi lacrima se usucă!
Cine ştie? Poate că aceşti dumicaţi de aer proaspăt, ne vor oxigena celulele cortexului, trecând prin artere şi vene, colorându-ne obrajii şi împrospătându-ne respirarea.
Este mai puţin obişnuit procedeul de a insera în toiul povestirii un proverb sau o zicere românească, precum : „ai plecat cu graba şi te-ai întors cu zăbava”, de parcă eroii sunt nişte megieşi dintr-un sat autohton. Dar poate că acesta este farmecul povestirii. Şi răspunsul lui Mavrocosta la această admonestare este pe măsură : „Gura păcătosului adevăr grăieşte”.
La fel de insolită e şi scrisoarea scrisă pe o frunză lată de brusture: „Liniile se intersectau, se amestecau în ghemotoace mari, apoi tot mai mici până deveneau un punct, apoi iar linii subţiri pe care puteai să aluneci, cu gândul, până în cer.”
Expresii care ar trebui să rămână memorabile abundă pe tot parcursul lucrării : Ex. „pauză lungă, bine studiată, ca o eschivă de spadasin”; „trecu uşor, ca o umbră de înger dom’le, ca o umbră de înger peste puntea dintre zi şi noapte”; „furnirul de o culoare spăimoasă; culoarea roibului vânat de vânt de stepă”; „în noaptea aceea când mălinul din faţa Cabinetului îşi pocnea florile; zgomotul înfloririi colindă un timp tăcerea şi răceala valurilor; „era o bucurie rece ca o lamă de cuţit”; „din codrii aceia fără de sfârşit, unde botul căprioarelor muşcă încet din izvorul nopţii”; „ameninţarea transmisă cuvânt cu cuvânt părea o bucată de tablă zincată bătută în cuie pe stâlpul de la poarta unui cimitir” (Imagine surprinsă magistral). Apoi : „pana lui nota pe sărite, frânturi de emoţie, de sughiţ, de icnet, de satisfacţie. Un fel de clocoteală a plantelor în alambic gata să pună în mişcare esenţele tari, dense şi repezi, esenţele cu care Bătrânul Anticar îşi trata oaspeţii în clipele de linişte trupească atât de rare”; „Aburii groşi, denşi, ca un păcat lumesc”; „există un reumatism al pământului, un reumatism care roade încheieturile zidăriilor şi le macină încet”; „avea mare curaj Austriacul să gândească la mileniul viitor când cel nou abia că se deschisese la nasturi ca un soldat năduşit de transpiraţie”; „se dădea acolo, în temelie, un de luptă cu liantul, pasta aceea cu aer divin trebuia să iasă învingătoare”; „şi gândurile lui se năclăiră într-o lene de cadavru tânăr şi visător”; „Şi ei cu adevărat nu ştiau ce fac şi tinereţea lor era un trandafir nevinovat care, cu ţepii lui, făcea lumea să sângereze”;
Ne străduim să dăm atâtea citate pentru cititorii care, din nefericire nu au avut şansa să citească romanul domnului Emilian Marcu, în felul acesta putând pregusta măcar, din imensul ocean de metafore al scriitorului.
Alte exemple : „Zăpada îngreuna până şi starea lui de spirit”; „memoria omului de tot atât de încărcată de sensuri ca şi nefericirea”; „Cuvintele tale sunt moneda măruntă a gândirii”; „Moartea mă cheltuieşte fără teamă”(…) mă cheltuieşte cum un nabab îşi cheltuieşte averea”; „săbii ascuţite în ghearele cocoşilor, tăiau cu un fâşâit uşor golul dintre gândurile celor doi”.
Umorul extrem de fin bântuie paginile, strecurându-se subtil în decursul descrierilor. Alte expresii metaforice : „Cine ştie dacă nu chiar mai crede, că cerul pâclos de deasupra norilor nu s-a furişat în pietrele din zidirea suburbiilor cu tot cu stele şi cu viaţa lor intimă încă nedescoperită?”; „O stare de mister se simţea pulsând sub pielea pietrelor, sub pielea leproasă, atât de subţire a literelor marelui Atlas al suburbiilor în care doar gândurile lui (ale lui Zoroastro – n.n.) – mai păstrau un contur precis.
Gândul sub formă de panseu liric de asemenea este frecvent în paginile romanului : „În interiorul omului nu sunt frontiere”; „Nici o furtună nu poate împiedica un arbore, la timpul lui, de a înverzi”; „nici soarele nici moartea nu pot fi privite fix”; „Viaţa este o sumedenie de paradisuri refuzate”; „Timpul se dilata şi se contracta după viaţa Bătrânului Anticar”; „Este mai important să scrii o carte decât să conduci un imperiu, şi mult mai greu”; „gloria e doliul fericirii, un fel de moarte in vitro”; „Ştiu că plăcerea este nici mai mult nici mai puţin decât apusul fericirii, faţa ei tragică, hidoasă care degradează sentimentele curate” – spune călugărul Beniamin la un moment dat privindu-şi discipolul cum doarme. „Dacă îţi tragi pe trup ideea pietrelor leproase ce se desprindea în şuviţe lungi, lungi că ai fi putut urca până la cer pe scara împletită din aceste fâşii, poţi să ai putere veşnică”; „ şi nu uita : (…) fă în aşa fel ca în locul spinului să răsară un chiparos, ca la umbra nopţii lui să ne odihnim obositele oase.”
Vremuri imemoriale şi un prezent continuu, se prelungesc şi se confundă ca un vis plonjat în realitate în care nu mai poţi distinge uneori care-i unul şi care cealaltă. O stare mai degrabă de oniro-luciditate.
„Suburbii municipale…” - reper spaţial magic, „acolo unde se auzea ca un clocot mic, unde se descântă piatra filozofală” – o carte atât de densă. în frumuseţea ei poematică, atât de tulburătoare, misterioasă şi dificilă în aparenţă, dar de o frumuseţe aparte, absolut neasemuită.
Oricât m-aş strădui, nu pot s-o asemui cu nici o alta.
Timpul povestirii balează în dreapta şi-n stânga, ca un peşte uriaş în burta oceanului, născând pui morţi de trecut şi viitori avortoni, căci, aşa cum spune autorul : „Timpul se rostogoleşte în devălmăşie peste această lume”. El nu poate fi fixat cronologic, ci doar „în noaptea de dinainte de masa de taină”; „până imediat după construirea suburbiilor şi a oraşului”; această construcţie utopică fiind un reper istoric, ca şi naşterea lui Iisus Hristos pentru creştini.
Alte repere temporale : „Şi puntea aceea dintre clipe, cu cenuşa trecerii timpului se clătina şi le făcea să-şi piardă echilibrul şi le legăna de se loveau gândurile unul de altul într-o luptă absurdă, de-ai fi zis că un război al sfârşitului lumii se declanşase şi acest război chiar se declanşase pe puntea aceea dintre clipe şi dintre gânduri”.
Ori : „Decretul urma să fie dat mult mai târziu, mult după ce pielea aspră a oraşului era gata-gata să astupe suburbiile” ş.a.
Cât despre reperele spaţiale, sunt aidoma celor temporale : în „nordul des şi întunecat din acel ţinut unde Primarul domnea absolut” ; „locul cu cele mai frumoase păduri de pe pământ”; „pădurea cu privighetori înălţate la cer în chip de cântec”: „adâncimea aceasta de lume unde trebuia să croiască pe pământ nou şi proaspăt un nou oraş cu toate cele ale lui”. Un alt reper spaţial, la fel de neobişnuit ca şi personajul Bătrânul Anticar : „acolo pe malul râului subteran, sub mălinul acela uriaş, cu ramurile rotate parcă ţinând în braţe întreaga boltă a suburbiilor, cu stelele răsărind direct dintre pietrele care ghintuiau, ca nişte bumbi aurii, o uniformă de general în retragere, bolta suburbiilor”; Zoroastro trimitea prin silabe de lumină mesaje Primarului aflat la masa de lucru sub mălin, într-un alfabet încă neidentificat de serviciile secrete ale urbelor vecine. Aceste mesaje inedite, transmise pe silabe de lumină erau „ciudate închipuiri ale lui Zoroastro, pe care Primarul le cerceta cu discreţie şi mare atenţie supravegheat de la distanţă de ochiul atent al Bătrânului Anticar. ” Şi scena este descrisă cu o imaginaţie debordantă, ne aflăm în plin fantastic : „Privea Primarul cu temeinicie tocmai în buricul cerului spre Steaua Ciobanului fie ziua, prin luneta uriaşă pe care pentru un timp Zoroastro i-o pusese la dispoziţie chiar în noaptea când părintele Sava Gotul îşi începuse călătoria cu acea cruce uriaşă din lemn de ulm spre suburbiile municipale, când diamantul stelelor bolborosea lumină pură strecurată prin frunzişul copacului de magnolie îmbrăcându-l pe Primar în căldura sa rece, sfâşietoare care-i hăcuia hainele şi se aşeza în straturi groase pe masa aceea în chip de altar, fie noaptea privea, mai ales cu puterea gândului, prin luneta uriaşă instalată cu mare trudă chiar sub mălinul înflorit.”
Un alt reper spaţial : „Undeva în fundal, dar de fapt în partea de la intrare, chiar după dispozitivul de cărţi din sala armelor nu prea departe de alambic”. Şi o altă scenă surprinsă cu un condei de maestru : „Bătrânul Anticar cânta, un fel de a spune, mai mult făcea să geamă sunetele la o orgă mică, un Organo di legno. Degetele lui cu pielea încreţită, noduroase, se vedeau urmele trecerii timpului şi ale reumatismului, cădeau ritmic pe claviatura albă şi neagră, cu găuri de carii prin care vântul sufla şi viscolul nămolea mormane de zăpadă ca-n prima zi de la facerea lumii. Sunetele rupte din cer cădeau ca de plumb peste încăperile acoperite de groase mucegaiuri şi de grele mirosuri : sosuri iuţi, parfumuri groase, săpunuri spumoase, alifii untoase, şi orga uşoară intra într-un continuu tremur parcă ar fi fost bântuită de forţe oculte.”
O carte ce nu poate fi nicicum povestită, comentată, explicată, ci doar citită, recitită, până la memorare. Grafica remarcabilă făcută de celebrul artist Aldo – este foarte sugestivă, adăugându-se la farmecul neasemuit al textului şi dându-i o savoare arhaică.
O carte utopică. O carte grea. Dar grea de sensuri pilduitoare, grea de metafore şi alte figuri de stil originale.
O scriitură în filigran, un goblen uriaş, ori o broderie în lemn sau feronerie, în infinimea de nuanţe cromatice a vitraliului săgetat de arcul luminii.
O carte care nu se uită. Care obligă la meditaţie. Care dă de gândit, care-ţi poartă apoi gândurile într-o lume în care nimic nu e cum e, totul fiind neaşteptat, subtil şi în acelaşi timp sublim şi insolit.
O carte care te ia prin surprindere, te ţintuieşte, te îmbolnăveşte şi te vindecă în aceeaşi măsură. O carte care-ţi dă fiori mistici.
O carte numai bună de mântuit, de spălat de păcate, o carte bună de luat în cealaltă lume, dacă ar fi să ne fie permis să luăm ceva cu noi, în afară de propria umbră.
O carte ca un nimb crucifer strălucind deasupra creştetului unui sfânt anonim, neridicat încă la cinstea sfintelor altare.
O scriitură care te bântuie, cu o orchestraţie amplă, cu multe divagaţii şi ramificaţii precum crengile unui arbor care se înalţă intempestiv împungând tăriile, dar care, în mod neaşteptat, se întorc iar la sângele verde curgând neobosit prin nervuri, până la ultima frunzuliţă, până la sâmburele înflorit în duminici feriale, până la miezul gustos al seminţei, spart între fildeşii dinţilor tineri, răspândind un miros de migdală.
O carte de aprins candela-n beznă, cu amnar şi cu iască, de făcut cu ea semenul crucii seara, pe pernă.
Aceasta este cartea Domnului Emilian Marcu „Suburbii municipale.II Mormântul călugărului ioanit”, recent şi pe bună dreptate premiată la Chişinău la Salonul Internaţional de Carte, cu premiul pentru proză.
Subscriem şi noi, cu infinită admiraţie acestei recunoaşteri universale.

Emilian Marcu

articole critice despre Emilian Marcu

Niciun comentariu:

Emilian Marcu

Despre mine

Arhivă blog

Bloggerroll

Emilian Marcu

articole critice despre Emilian Marcu

Niciun comentariu:

Emilian Marcu

Despre mine

Arhivă blog

Bloggerroll

Abonați-vă la