MORMÂNT ÎN METAFORĂ
Poetul Emilian Marcu descinde dintr-un livresc aparte, cartea de poeme Mormânt în metaforă, Editura Princeps, Iaşi, 2007 reconfirmă un talent liric viguros aşa cum remarcă şi criticul literar Marius Manta : „ Drumul pe care şi-l propune este unul al simbolurilor, o structură concentrică a reinterpretărilor. Tocmai din această pricină poezia lui Emilian Marcu este şi o poezie a codului ce are însemnele autenticităţii. Versul viguros al poetului girează într-un final ideea că o trăire de tip romantic nu este desuetă la început de mileniu trei, ci ar putea dimpotrivă, constitui una din puţinele alternative de a te raporta la problematica lumii.
Sonetele lui Emilian Marcu amintesc de forţa lui Eminescu şi totuşi rămân în afara „tiparului”. Discursul poetic este original, surprinde ineditul imaginilor şi o nouă hermeneutică lirică : „în rănile ceţoase, ca-n mugurii de floare,/ Ne primenim de parcă ne-am duce la război/ Esenţele de gânduri ne uită, ce-ntâmplare,/ Amurgurile toamnei curg triste înapoi./ Şi-n recile şuvoaie de brume ocrotite/ Simt mângâierea mâinii cum trece pe culori./ Ninsorile-n icoane de-atâta ce-s zidite/ par munţi de-nstrăinare parfumele în flori./ Tu treci imperială ca lebăda pe undă,/ neantul nu te-ncape, tăcerea nu te-adună,/ De umbra mea, c-o palmă este acum mai scundă/ când umbra ta-i zidită ca aura pe lună./ în rănile ceţoase ca-n mugurii de floare/ Ne primenim, de parcăm suntem doar reci chenare./” Vocaţia pentru sonet sprijină tonul elegiac al poemului, poetul este atras de marile întrebări existenţiale, metafizica poemului se clădeşte într-o lume fabuloasă: „Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte/ Trist guvernează-ntinderi de ape în alint./ Biblioteci de pâclă de îngeri cercetate/ Se lasă leneş duse în vechiul labirint./ Căderea în cascadă a vâslei de gondolă/ Se-aprinde ritmic noaptea în lebede de vis,/ Pairi şi regi fanatici adorm într-o consolă/ Cum blând adoarme vinul în tainicul abis/ iar turnurile-n undă sunt numai tremurare,/ Ecourile nopţii se-aud în peşti damnaţi./ În pescăruşi lumina aprinde-ntreaga mare/ Oraşul, bivol negru, e apa-n care baţi./ şi luna-n guvernare în reci şi triste clipe/ De pescăruşi e dusă pe lungele aripe./”
Poetul Emilian Marcu se remarcă printr-o lirică a misterului, cultivă repere axiologice clare, metaforele dezvăluie taina ontologiei : „E clipa-n care, iată, neprihănita rană/ Iluminând înaltul deschide porţi în cer/ şi îngerii de pâclă într-o uitată strană/ Odăjdii lungi, cernite le-afundă în mister./ Petala-n dezmierdare pe trupul în formare/ A mângâiere-şi lasă absenţa ca-ntr-un vis/ şi sânii tăi de fată de grea înfiorare/ Sub subţirica bluză sărutul l-au încins./ E clipa-n care luna-n perdele se încurcă/ în tremurarea frunzei de zarzăr înflorit,/ Zvâcniri tăcute-n lacrimi, a disperare, urcă/ în tainică-mplinire de mistic antracit. Iar îngerii de pâclă dintr-o uitată strană/ Duc spre altarul frunzei neprihănita rană./” Trecerea timpului este una din temele centrale ale poetului Emilian Marcu, poetul crede în forţa purificatoare a cuvântului : „Cu timpul rănile intră-n armură/ Cum umbra intră tainic printre uşi/ sau pe sub lanuri arse, de răsură/ părem de-a pururi iarăşi duşi./ Nimic din ce-i firesc nu-ncape/ Tăcerea toată-n gând pustiu./ Călătorind, discret, pe-ntinse ape/ De crini suntem sub spectrul viu/ Rugina-n sânge colindare/ drumuri străbate înspre vis./ Cu timpul rănile-n sertare/ Cu flori de vişin ne-au tot nins./ şi-n lanuri reci sub reci armure / Păsări, sfioase, tăcerea vin s-o fure./”
Poetul Emilian Marcu se apropie cu forţă şi har poetic de miracolul poeziei, universul liric este dominat de originalitate, poemele degajă inteligenţă poetică, iar metafora străbate poemele cu o tentă elegiacă.
Petru Scutelnicu
(„Plumb”, an II, iulie 2007, nr. 5)
O LECŢIE DE POEZIE
(Emilian Marcu – între clasic şi modern)
Scriitor complex – poet în primul rând, dar şi prozator, eseist, publicist şi, mai nou, dramaturg, de mare anvergură şi de certă valoare literară, unul dintre cei mai titraţi autori ieşeni ai momentului, Emilian Marcu a debutat încă din 1974 şi, în aproape 25 de ani de asiduă şi inspirată activitate pe tărâmul scrisului, a publicat nu mai puţin de nouă cărţi de poezie („Nunta în sâmbure”, Ed. „Junimea” Iaşi, 1974; „Amiaza câmpiei”, Ed. „Junimea”, 1977; „Sub zodia Traciei”, Biblioteca „Opinia”, 1979; „Neliniştea singurătăţii”, Ed. „Junimea”, 1982, „Sigiliul toamnei”, Ed. „Junimea”, 1987, „Lecţie pe Ostrov”, Ed. „Junimea”, 1995, „Îngândurat ca muntele de sare”, Ed. „Heliocon” Timişoara, 1996; „La porţile singurătăţii”, Ed. „Junimea”, 1997, „Umbra şi îngerul”, Ed. „Bolta Rece” 1997) şi are gata pentru tipar alte patru volume de versuri „Arta grădinarului”, „Melancolia şarpelui”, „Şoim în bibliotecă”; „Efigii sub lanul de rouă”), trei volume de proză ) ”Iadul de lux”. „Ioan, bunicul lui David”, „Suburbii municipale”), un volum de teatru („Balanţa răbdării”) şi unul de eseuri „Paznic la peşti”).
La fel ca şi gama preocupărilor literare, tematica abordată în scrierile sale – cele poetice deocamdată, este foarte diversă, iar stilurile şi formulele poetice utilizate sunt şi ele multiple; există deja la Emilian Marcu teme şi motive lirice predilecte care îl definesc şi îi definesc poezia, făcându-l inconfundabil şi, în aceeaşi măsură, definitoriu pentru epoca sa, pentru generaţia din care face parte.
A încerca să emiţi judecăţi, chiar să defineşti o operă de asemenea anvergură, în spaţiul atât de restrâns pe care ţi-l poate oferi pagina culturală a unui ziar este o întreprindere la care puţini s-ar putea încumeta. Chiar dacă am în vedere numai ultimele sale patru volume – în ordine cronologică : „Lecţie pe Ostrov”, „Îngândurat ca muntele de sare”; „La porţile singurătăţii” şi „Umbra şi îngerul”.
Ca tematică abordată, cele patru volume cuprind poezie de dragoste, în mare parte, dar şi poezie filosofică, poezie intimistă, poezie de meditaţie ( asupra condiţiei umane în general şi a poetului în special), poezie de atitudine; din punct de vedere al formulei poetice, Emilian Marcu este un maestru al poeziei clasice – ca rimă, metrică, ritm şi chiar a aceleia în formă fixă (de predilecţie sonetul), dar, în egală măsură, el este şi un adept al stilului modern, avangardist chiar, al poeziei în vers liber. Din această perspectivă el se înscrie, în peisajul liricii contemporane, atât ca un poet romantic, de un clasicism (poate, uneori, prea ostentativ) de certă valoare, cât şi un exponent al modernismului, abordând, adesea, poezia fără rimă sau cu rimă necântată, întâmplătoare, precum şi poezia rimată, dar în formă liberă, dovedind o bună cunoaştere şi un real profesionalism în stăpânirea a, totuşi, canoanelor acestui gen de poetică. Dacă sonetul, odată ce ai învăţat să-i stăpâneşti tehnica, să-i utilizezi rigorile, dar şi facilităţile, te incită la scriere cu frumuseţea sa de bijutier de mare fineţe, poezia în vers liber, chiar prin oponenta facilitate pe care i-o conferă lipsa unor constrângeri, a unor reguli rigide, presupune certe calităţi de narator dublate de indispensabile valenţe de observator şi analist de mare profunzime şi mare fineţe. Este ceea ce îl caracterizează din plin pe Emilian Marcu, în volumele „Lecţia pe Ostrov” şi „La porţile singurătăţii”, ale căror poeme reprezintă o autentică epică în versuri (scurte proze: schiţe, eseuri, povestiri), care îşi au fiecare propriul discurs, deşi sunt toate strâns legate între ele, fiecare continuându-l în mod firesc pe celălalt şi anunţându-l pe următorul; ceea ce face ca fiecare volum să se continue în câte un ciclu distinct, dar cu elemente de legătură, de continuitate între ele. De altfel, această fluenţă a discursului liric, precum şi elementele de continuitate între poemele aceluiaşi volum şi chiar între volume diferite, pot fi regăsite şi la cele două cărţi de sonete din quartetul amintit mai sus (şi, vedem noi, nici gruparea lor astfel şi nici ordinea apariţiei lor nu sunt întâmplătoare): „Îngândurat ca muntele de sare” şi „Umbra şi îngerul”.
Tema predilectă, care, ca un fir roşu, străbate poemele din toate cele patru volume este pledoaria obstinantă pe care o face poetul pentru întoarcerea la elementele definitorii ale vieţii : dragostea şi natura. Poetul este marcat de experienţe personale diverse, agasat şi uneori pradă disperării, sentimentului inutilităţii zbaterii într-o lume duşmănoasă şi perfidă şi, în consecinţă, simte o acută nevoie de căutare şi definire a unor teritorii abstracte, proprii numai eului său în care să se exileze chiar, dar nu singur, ci împreună cu iubita şi cu elementele unei naturi pe care numai el o ştie, o cunoaşte şi o simte; o lume din care nu pot lipsi cărţile şi în care se defineşte o adevărată mitografie proprie autorului (şarpele Phyton, lecţiile pe Ostrov, iubita la care se întoarce).
Poezia sa are un pronunţat caracter descriptiv şi impresionist, fiind o reuşită transpunere, într-un registru fantastic al realităţii înconjurătoare, parabolele şi simbolurile fiind elementele definitorii şi mai ales de continuitate ale scrierilor sale. Totodată, poezia sa este o poezie vizualizată, picturală, o poezie muzicală, cantabilă, bine ritmată şi inspirat rimată (atunci când îşi propune să o încorseteze în canoanele sonetului) dovedind din partea autorului, o bună cunoaştere şi o mare siguranţă în mânuirea mijloacelor specifice, ca într-o autentică lecţie de poezie, o poezie autentică, din stirpea cea mai valoroasă, care se citeşte uşor şi cu plăcere.
În încheiere, ne propunem să cităm din câteva poeme definitorii, credem noi, ale liricii lui Emilian Marcu, din cele patru volume semnalate în cronica de faţă: „Îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare/ mă-ntorc la tine dară, înveşmântat în frig,/ cu lanţ de dor pe mâini şi pe picioare/ înzăpezit de-atâta cât te strig./ Tu nici nu ştii că-n racla cărnii mele,/ în chingile durerii te-am tot purtat mereu/ pe degetele ploii ţi-am pus, în vis inele,/ te-am ctitorit cu teamă, pe tâmpla unui zeu.” (Îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare” – din volumul „Îngândurat de muntele de sare”); „Îngândurat ca umbra ce pe pământ rămâne/ chiar şi atunci, când, poate, ţărână sunt de mult,/ trec neştiut, iubito, speranţa să m-amâne/ să pot să fiu şi taină şi sacru legământ./ Pe căi de nori ştiute, în şerpuiri discrete/ păşi-vom fără teamă, pereche de-nceput;/ Nici ziduri foarte groase, nici aripi de erete/ n-or să ne fie stavili, dar nici iubirii scut.” („Îngândurat ca umbra ce pe pământ rămâne”, din volumul „Umbra şi îngerul”;)…” şarpele Phyton cu coroana pe cap,/ cu un cerc megalitic asemenea unei eclipse/ şarpele Phyton în Salon trece în rafturi,/ printre pergamente pătate cu sânge/ ochiul de viezure străluce până-n adâncuri./ În flacără îmbrăcat şi-n tăcere/ un uriaş morman de melancolie/ şarpele Phyton, şarpele Phyton – fulger între cuvinte - / printre rafturi cu suluri din piele de bivol/ este ornicul vremilor viitoare.” („Intrarea şarpelui ca umbra-ntr-o carte”, din volumul „La porţile singurătăţii”) şi, în sfârşit, „La capătul unei uriaşe explozii/ prin pulberea fină ca o ceaţă subţire/ prinsă în cuiele civilizaţiei/ ca o blană de miel, ca o blană de viezure,/ ca un fluture exotic în insectar/ te-am aflat printre lespezi, bolovani fără nume,/ printre pietre uriaşe de stronţiu./…La capătul unei uriaşe explozii/ ca un mire cu aură de fulger pe cap/ şarpele Phyton se arată, cu pletele-i albe pe spate.” („La capătul unei uriaşe explozii, şarpele Phyton se arată”, din volumul „Lecţie pe Ostrov”.
Dumitru SPĂTARU
(„Opinia Molvodei”, Miercuri, 11 februarie 1998)
UN POET DE FINĂ EXPRESIVITATE
Vocaţia pentru sonet a poetului Emilian Marcu îl singularizează în literatura actuală. O arată multe volume, dar mai ales Privilegiul giulgiului (Editura „Alfa”, Iaşi, 2005), justificând afirmaţia lui Gheorghe Lupu (Incursiuni critice, Editura „Napoca Star”, Cluj, 2004) că el se situează „între cei mai fini şi mai autentici trubaduri de azi.”
În prima parte a volumului Privilegiul giulgiului reîntâlnim mai toate temele poeziei de dragoste a lumii. Iar un revelator ecou al celei dragi : „De câte ori pădurea pe umbra mea se lasă/ De câte ori, pe frunze, lumina s-a ucis,/ De trupuri reci de iarbă sub haine de mătasă./ Cohortele de fluturi mă duc spre paradis.// Sunt porţile deschise sau numai luna este/ Printre frunzare gata să mă cuprindă-n sine?/ Pe munţi înalţi de rouă, pe înflorite creste/ Jertfirea-n chingi mă prinde, lumina ei mă ţine!// De câte ori pădurea vibrează-n a mea umbră,/ De câte ori frunzarul se surpă-n amintiri,/ Mă-nchid în gânduri parcă, o apă mă inundă,/ O secetă mă arde de-a tale reci priviri.// Frunzare tot mai grele de fum şi de rugină/ pe trup mi se aşează spre pacea mea deplină.”
Pe Emilian Marcu îl interesează mai puţin ritualul erotic şi mai mult decelarea profundităţii umane, a sinelui iubitei. Dominantă este starea afectiv-reflexivă. Mai rar (22, 40, 42) întâlnim dominanta reflexiv-afectivă. Tot rar putem „viziona” detalii fizice (de fapt, reflexe cromatice). Într-o singură poezie (103) îi este amintit iubitei, cumva ludic, „ceremonialul” erotic. Spaţiile gesticulaţiei erotice sunt interioarele domestice, terestrul (în acesta, cu preponderenţă vegetalul) şi cosmicul.
Anotimpurile preferate sunt primăvara şi vara, ambele exalând, la incidenţa cu diva sa, prospeţime, puritate, candoare, fineţe, suavitate, inocenţă, luminozitate, umbră (ca suport intim al luminii!), vibraţie, ispită, incert, difuz, mister, magic, magnetism, miraculos, imemorial, toate generate de câmpuri semantice fluente în tonuri şi semitonuri. Platonismul – un aspect specific poetului – emană din sufletul romantic „girat” de meditaţia clasicului echilibrat. Nu lipsesc imaginea prinţului ca simbol al regalităţii (40, 42, 47, 50) şi motivul oglinzii, multiplicatoare de proiecţii inefabile.
Sentimentul erotic se manifestă ca revigorare, înflorire, plutire, zbor, aprindere şi ardere, cu care de obicei contrastează (dar nu totdeauna în acelaşi sonet) ceaţa, amorţirea, răcirea, mortificarea, îngheţul. Apogeul sentimentului (pozitiv sau negativ) este foarte frecvent concentrat în substantive ca disperare, derivă, surpare şi destrămare, intrate şi în locuţiuni-cheie expresive. Apropiate de ponderea şi funcţionalitatea acestora sunt şi alte substantive şi derivate ale lor care exprimă intensităţi şi tensiuni maxime/ paroxistice : patimă, agitare, zbucium, rostogolire, viscol, răzvrătire, zvârcolire, vertij. În aproape toate poeziile putem savura jerbe figurative organizate baroc. O semnificativă prezenţă o au şi unele elemente din recuzita poetică simbolistă, între care „mărcile” florale şi metalice, câteva rare (100, 101). Efectele semantico-stilistice ale acestora, ca şi ale câmpurilor semantice, previn uniformitatea tonalităţii întregului. Atmosfera reverberantă din multe sonete are drept cauză incontinenţa (adesea potopitoare) a sentimentalităţii. Mai mulţi factori – cu deosebire cei imateriali – „dau buzna” în climatul intim. Nu trebuie dedus din această afirmaţie că poezia lui Emilian Marcu este energetistă, ori cultivă convulsia, bulversarea. Este, însă, o poezie a voluptăţilor senzoriale (în special vizuale şi olfactive) şi metamorfozelor izvorâtoare de muzicalitate prozodică. Evanescenţele nu atenuează senzaţia de certitudine vizuală şi de frusteţe, nici „nervurile” interiorităţii. Autorul are, pe undeva, „priviri” de estet baudelairean, precum şi ceva din lirismul „stăpânit”, nu şi „rece” al lui Mihai Codreanu. Deşi imaginar, universul lui pare „produsul” percepţiei directe. O explicaţie a acestui „realism”, a acestui firesc o dă predominarea netă a cuvintelor aparţinând fondului principal lexical (netocite) şi cvasiabsenţa neologismelor, de unde substanţialitatea şi priza/consonanţa ei cu cititorul. La aceasta mai contribuie . derivări cu prefixul în (înluminat, înlunit etc.), utilizarea substantivelor colective (călătorii, aurării, frunzare,etc), contiguizările cu mare forţă sugestivă (aurării din frunze a toamnă, m-am îmbrăcat a vină, înfloresc în taină cristale-n policandre etc), practicarea abilă a refrenului – toate datorate unei puternice propensiuni pentru analogii/asocieri inedite între obiecte (în diverse forme de agregare) şi fenomene, concret şi abstract, tangibil şi intangibil, animat şi inanimat. Un sonet (60) are „materialitate” argheziană, iar altul (75) conţine o impresionantă viziune tragică asupra destinului Annei Karenina.
Dacă sonetele sunt eminamente dinonisiace, poeziile din al doilea buchet liric – Taina dintre gânduri – sunt apolinice şi reflexive. În cele mai multe poetul tinde spre ideal şi transcendental. Contactăm mai des stări de extaz şi semne ale paradisiacului, care pare nu atât că evadează, cât că invadează. De asemenea, intrăm mai des în sideral şi în policromii fastuoase. Poezia sa este rezultanta activării subconştientului pur pe fondul conştientului, potenţarea plastică pe acesta a marginalului, vagului, inobservabilului, „interstiţialului”, liminalului, ilimitatului, toate complinitoare în zone conotativului.
Constantin BLĂNARU
(Revista română nr.1 (47)/ 2007)
CAVALERUL „RESEMNAT” ÎN INIŢIERE*
O inefabilă şi blândă, supusă şi înţeleaptă cădere-amurg, de o demnitate deplină, întru căutare-aflare această cădere („Eu precum orbul caut lumina tărâmului incert” – p.60), iar nu întru pierdere de sine – aceasta este esenţa celor 136 de sonete (de formă shakespeare-iană: 4-4-4-2) ale atât de sensibilului şi discret-secretului poet ieşean, Emilian Marcu (aflat în/sub misterul „tăcerii de bărbat” – p. 74, adică de iniţiat): „Eu care-am fost al lumii etern necunoscut” – p. 136. E ca o rugăciune continuă a unui cavaler, deasupra propriului mormânt, înainte de suprema bătălie, pe care s-a resemnat să o piardă, ritualic. S-o piardă întru Înviere!!!
Pleoapa sângerează brocarturi senioriale, mătăsurile „reci/Aşteaptă-n forme statice-nvierea”, aşteptarea este somn mistico-iniţiatic, pentru Revelaţie, între creneluri („Toată mirarea doarme-ntre creneluri/În crezul visului dumnezeiesc” – p.85), catedralele sunt pline de taină, dar şi sincrone cu „gavotele reci”, cu noile ritmuri ale unei noi lumi – iar săbiile, pentru rănile iniţiatului, trebuie de-acum, să intre-n teci : „Cum răni aşteaptă iar săbiile-n teci” (cf. p. 44), spadele să se transfigureze în umbre-spade, în armuri de zăpadă, să dezvolte pasivitatea maxim activ-spirituală, aşteptând Fulgerul-Fulgerare a Duhului Sfânt („Tot răzuind tristeţea de pe spadă/ În fulger se întrupă armura-ţi de zăpadă” – p. 84) – pentru că, nu-i aşa, cu Lumea lui Dumnezeu nu te baţi, ci te zbaţi (foarte interiorizat!) s-o înţelegi şi să te integrezi ei, cât mai armonios (acesta este şi sensul „mormântului în metaforă” – Supremă Metaforă fiind chiar divinitatea, iar înmormântarea în Metafora-Dumnezeu semnfică tocmai Învierea). „Putrede” sunt „nadirele” acestei lumi, dar, prin jertfa noastră autosacrificială, singura dreaptă, între cele patru cuie ale Zării-Logosului-Cruce Vegetală, a Învierii („a cuielor osândă”, „vraja cuielor rostire! – p. 73, „cuiele din palme să ne-ncolţească-ncet” – p. 36), noi, cavalerii acestei lumi, vom (putem, cel puţin…) înnoi nadirele: „De jertfă mai aproape, de taină şi-mplinire/ Eşti frigul din perdele, din putrede nadire” – p. 61, Perdeaua este vălul Mâyâ al acestei lumi, iar Ea este nu doar Iubita, ci însăşi Forţa Iubirii, prin care puritatea frigului este transfigurată în Soteriologia Arderii Depline, întru aflarea supremă, de dincolo de orice Apus : „Alt trup de fată-n flăcări duceau înspre apus” – p. 21.
Oprit (ca şi Eminescu), în seniorialul, onorantul şi romanticul Ev Mediu (ultima vreme terestră în care Moartea şi Iubirea au mai fost ritualuri de înaltă solemnitate şi ardere, arzând pentru înalta semnificaţie Sacrificiului), Resemnatul Cavaler-poet, Emilian Marcu (urmând şi vagi nostalgii după Cetatea
_________________________________________________________
* Emilian Marcu, Mormânt în metaforă, Editura Princeps, Iaşi, 2oo7.
Antică, a „vechilor epitalamuri” – p. 24, a „sanctuarelor umbrei” iniţiatice – p. 51, a „altarelor spre osândă şi jertfe de fecioară” – p.46 – fecioara fiind, în egală măsură, Ana Manolică şi Maria Rugăciunii Soteriologice – dar şi a „vestalelor ridicate-n curcubeu” – p. 47, a Marilor Sceptici, Stoici şi Epicureici, atât din spiţa imperialului Marc Aureliu, cât şi din aceea a celui mai distins aristocrat al Vremurilor Căderii neroniene, Petronius) – se lasă a cădea, cu tot cu lumina evului, în APUSURI – ca simboluri nu ale extincţiei totale şi definitive, ci, poate, paradoxal, ale INIŢIERII ÎNTRU ADEVĂRATA VIAŢĂ, cea din lumea fără prihană: „Luminile căzânde-s apusuri fără vină” – p. 43.
Cerul care cade „mistic” în mare, se va transfigura în Empireul Mitului, sub veghea Perlei-Roză (Perla = hirofania prin suferinţă devotată: în discreţia absolută a adâncului mării misterelor absolute, secreţia atoateiertătoare/atoateînţelegerii! – iar Roza – „Floarea îmbrăcată-n Rouă” – p. 16, cu varianta Crin – „De-n candelă lumina aprinde-n crini petale” – p. 57 – este însăşi hieroglifa vegetală a lui Hristos, a Regalităţii Spirituale şi simbol al divinităţii autosacrificiale): „Şi scoică marea toată este rouă/ Că perla-n roză este tragic mit” – p. 68.
Dar iniţierea presupune aşteptare-răbdare desăvârşită, mântuitoare, prin Revelaţie : „Lumina-i mai curată de-atâta aşteptare” – p. 37.
Iniţierea întru nemurire se face prin Cântecul-Poezie, ceea ce înseamnă ritual jertfelnic, de răbdare a MISTICULUI ROB, pentru suferinţa-rană-rănire ca deschidere spre Noua Lume, întru Noua Zidire de sine, ca stare de fiinţare sacră-strană (aşteptare întru sacralitate): „Vrăjita mână taie-n cântec rană/ Asemenea ocnaşului cioplindu-se în strană” – p. 80.
Cavalerul-Poet locuieşte, egal, în sanctuar şi palat: sunt spaţii ale miraculosului divin. Dar, deasupra Sanctuarului-Palat, curg Nisipurile Clepsidrei şi Cocorii – şi, consecinţă a Iniţierii, ca şi frunzele, sunt simboluri ale efemerităţii, dar şi ale înscrierii în cosmica transfigurare, prin căderea ritualică, întru aşteptarea împlinirii-iniţierii spirituale depline : „Pe frunzarele-n zvâcnire ninsoarea înconjoară/ Cohorte mari de fluturi (n.n.: război fără războire evidentă, ci imersă!) în ne-mplinit decor/ Povăţuită clipa pare-un sicriu de ceară/ În care-şi uită zborul un rătăcit cocor// Vâscoasele ecouri se răzvrătesc în gânduri/ În clipa siderală în care ne-am retras” – p. 134; retragerea „în clipa siderală” este echivalentă cu „retragerea” Viermelui în pupa-cocon-crisalidă, în vederea transfigurării în Fluture Divin. Lumina iniţiatică este extrasă, din starea ei crisalidică, de Forţele Celeste-Vulturi, şi adusă, întru Revelaţia „tărâmului necunoscut” al Supremului Sens al Închinării, ca renunţare, de bunăvoie, la ipostaza impură a Fiinţei-Pământ (Trupul): „Aştept lumina din pământul din privire.// S-o scoată vulturii cu ghearele uşor/ Ca pe o jertfă gata să ne prindă-n sine./ Blând moare unda-n tainicul izvor/ De cât aştept lumina să mă-nlumine.// Mai apărat de gânduri ca de scut/ Ţie mă-nchin tărâm necunoscut” – p. 137.
Cavalerul, deplin Rob al misterului Dumnezeiesc, Emilian Marcu, la hotarul dintre Lume şi Logos-ul Împlinirii, păstrează, totuşi, umana Interogaţie – dar fără tragism, pentru că Suprema Înţelegere i-a pătruns, ca Otravă a Înţelepciunii Şarpelui Tracic, în sângele apus în tăcere şi ad-miraţie/extază (de la ek-stasis, ieşire a spiritului în afara trupului) – interogaţie tot asupra Creaţiei, evident! Şi Cavalerul Fără Prihanei, simţind că Misiunea-i Mistică s-a împlinit – întreabă, dar întreabă impersonal, de sub ninsoarea tot mai deasă a Luminii Cerului, mai curând cu abia învăluită mulţumire, ca într-o retrospectivă asupra vieţii unei persoane cunoscute, dar nu identice cu propria-i persoană: „Oare a câta ninsoare azi acoperă satul/ Şi câte poeme vor rămâne de-acuma de scris?” Forţa lui de iniţiere a transfigurat Lumea – într-un Etern poem, care se scrie/ se va scrie, neîncetat, sub zăpezile Luminii Cereşti – până la proclamarea divină a Noului Ierusalim!
Cavalerul-Poet Emilian Marcu preferă mici imperfecţiuni formale (măsuri de vers depăşite, uneori neologisme nu prea fericit plasate), decât să-şi trădeze idealul perfect : aflarea Căii Drepte, spre Tărâmul Luminii Revelate. Întreg acest volum de versuri este, în literatura română, una dintre puţinele exemplare pregătiri de moarte iniţiatică, întru iubirea Spirituală Deplină/Împlinită. Respiraţia lui Emilian Marcu nu mai mână frunzarele pe pământ – ci răspunde-corespunde în Sferele Celeste – cu o seninătate fără cusur.
Cartea lui Emilian Marcu, la fel ca şi sublimul şi celebrul op/opus al iubirii spirituale cavalereşti, din veacul al XIII-lea, Le Roman de la Rose (al lui Gaillaumme de Lorris şi Jehan/ Jean de Meung), este, în acelaşi timp, atât un tratat despre Iubirea Sublimă, cât şi Abecedarul (apropiat de desăvârşire), pentru cei care râvnesc a deveni devoţii/iniţiaţii Rozei-Trandafirului Divin.
ADRIAN BOTEZ
(Saeculum 10-11/2007)
EMILIAN MARCU : O CARTE DE LIRICĂ EROTICĂ
O carte de lirică erotică pare anacronică într-o vreme când dragostea se rezumă, cel puţin în aparenţă, la elucubraţii epidermice. Culegerea lui Emilian Marcu Flori pentru Augusta (1), întrunind poeme scrise între 1974-1989 implică o veritabilă aventură, atât prin conţinutul ideatic, cât şi prin adoptarea unei atitudini trubadureşti în faţa graţiei divine a iubirii. Privirea saturată de ideal ocroteşte himerele fascinante ale sufletului îndrăgostit. Din această perspectivă, iubita este, mai degrabă, o entitate difuză, dar omniprezentă şi magnetică, înrudită aleatoriu cu „la femme lointaine” din literatura medieval-franceză. Poate fi chiar un pretext de invocaţie imnică şi de prosternare purificatoare, sub auspiciile active ale imaginarului. Prezenţa ei are preponderent identitate nominală, Augusta reprezentând pentru poet un cod de valori afective căruia i se acordă admiraţia şi ofrandele cuvenite. Dincolo de caracterul imperial al numelui, trebuie nuanţată sugestia de fruct copt, aflat la zenitul fiinţării sale. În ordinea feminităţii, Augusta întruchipează tărâmuri mirifice şi irezistibile : „ Numai tu prea frumoasă Augusta/ peste râul de aur mă vei chema/ printre nuferi şi ceţuri/ spre porţile ireale”. Sub un astfel de imperativ al frumuseţii, bărbatul se lasă devorat de „aura sărutului”, recompensând generozitatea zeiască după cutume validate de timp : „cules-am trandafirul mirositor/ să te-ncing în puritate şi-arome/ aşa cum pruncul putere culege/ din privirile tale setoase de dragoste.” A se observa inflexiunile şi topica voit stângace, cu adieri de vechime protocolară. Disociez imediat că dragostea, în infrastructura acestui volum, nu se manifestă egoist şi nesemnificativ, ci necesită rodnicia ca pe o garanţie a supravieţuirii, pruncul simbolizând tocmai aceasta. Astfel, cel iubit şi iubitor îşi multiplică iluminarea prin efectul reciprocităţii : „Lumina sărutului tău…să mă ilumine.” Mai sus, cu înţeles asemănător, strălucea „aura sărutului”. Asimilată sacralităţii, dragostea rodeşte în rugă, dar nu şi în asceză. Dionisiacul imtempestiv se domoleşte în apolinic şi salvare prin eros : „multpreafrumoaso numai tu/ putea-vei mirosi parfumul acestor flori/ sădite la-ntrupat de zi/ şi dulce licoare fi-va ruga aceasta”. Sămânţă – floare – femeie, iată trimiterea care domneşte unitar în „Flori pentru Augusta”: „Şi vocea ta ca o colindă/ îmi va bătători cărarea/ în timpul înfloririi seminţei pe umărul tău”.
Versurile se întemeiază pe structurile unui eros spiritualizat, fluidizând spaţiul dintre pământesc şi ceresc. Abundenţa excedentară a trăirilor îi permite creatorului să se risipească cu dărnicie pe arii largi de cuprindere imagistică şi emoţională, sub regimul autoritar al esteticului. Ele, trăirile, hălăduiesc într-o libertate edenică, având, implicit, curăţia novicială. Prin lumina iniţiatică a vegetalului înrourat spre înflorire, se nasc plăsmuiri comunicante la dimensiunea rarefiată a visului. Inocenţa şi oniricul adăpostesc şi hrănesc puterea de sacrificiu
___________________________________________________________
(Emilian Marcu,Flori pewntru Augusta, editura Augusta, Timişoara, 1998
Mirele parcurge ucenicia intimizării cu limbajul gesturilor cavalereşti, de dăruire necondiţionată, de apărător al unei himere necesare. Floarea dobândeşte statut de mesager al unui flux tainic şi uimit de propria lui putere. Ea poartă semne codificate în mireasmă şi culoare menite să ademenească pe nereceptiv. Cuvântul, în neostenită ofensivă, săvârşeşte comunicarea prin acest intermediar fragil şi efemer, dar încorporând sensuri eterne. Motivul floral nu are nimic decorativ. El emite totdeauna un mesaj intens : uneori pios şi răbdător, alteori cu graţie ultimativă.
În elanul sacrificiului de sine, îndrăgostitul se abandonează transfigurat într-o făptură florală, mai accesibilă şi ispititoare decât realitatea endemică. Un întreg ritual al apropierii cu tatonări suave şi fast atrăgător întregeşte imaginea cuceritorului, care se doreşte cucerit : „Augusta/ culege-mă sub această cupolă”. În levitaţia bucuriei el se oferă spre jertfire, aureolat şi pe strălucirea ocrotitoare din preajma sa. Rănile expuse presupun un drum lung şi plin de primejdii, amintitor de cel al eroilor din basme. „Eu nins ca un arbore/ cu rănile învelite în tainele zborului/ aici simt răcoarea/ florilor în mişcare.” Iată cum iubirea transformă făptura umană în arbore viu, în directă legătură cu regnul vegetal al florii. Numai că, faţă de fragilitatea feminităţii florale, arborele sugerează forţa care, în mod ideal, implică ocrotirea „florii în mişcare”. În dăruirea sa, mirele aduce cu sine greutatea unei răspunderi nebănuite. El poartă un destin anteic şi, totodată, civilizator, prin răspândirea vieţii între hotarele aridităţii: „Surpa-se-va cerul pe umărul meu/ şi marea va veni la picioarele mele”. Sunt două repere constitutive, mitologic vorbind, ale universului – apa şi cerul (lumina) prin care se deschid graniţele fertilităţii: „Doar chipul meu rămâne să călătorească/ în locul unde răsadul/ încolţi-va să poţi înnobila pustiul/ cu trup de tânără femeie”. În sfârşit, Augusta coboară din abstract,dar nu oricum, ci în calitatea ei cardinală, de purtătoare a rodniciei. Ea nu se ramifică numai în spaţiu, ci concentrează în cuplul scăldat de lumină pârguită vremuri imemoriale, dar perceptibile prin miracolul erotic: „Iubito când prin ierburi vom fi un râu de miere/ S-o zbate-n noi apusul atâtor mii de ere.” Iubirea, asimilabilă memoriei armonizatoare, reiterează, într-un strop de rouă o întreagă istorie : „Aştept din clopote s-aduni/ Roua din sunet şi mistere/ în palme ca-ntr-un scrin discret…/ S-o-nchizi lângă mormântul get.” În forma sa de interiorizare dramatică („Sunt ochiul stins”) femeia răsare solar : „eşti o lumină”. Menirea ei de naştere şi renaştere fiind împlinită, trubadurul se întoarce în propriul său cosmos unde-l aştepta nemărginirea onirică: „preafericită ţi-a fost trecerea/ când iar mă cheamă imensitatea/ acelui mal adâncului dintre ape.” Rămâne floarea iscată din miezul fertil al seminţei. În atmosfera saturată de preaplinul sufletesc, ea devine axis mundi. Sfera ei de atracţie, elementele sensibilităţii şi ale naturii ospitaliere, în alegoria unei nunţi universale. Delicateţea şi rigoarea conlucrează la plasticizarea ceremonialului somptuos al dragostei: imperiale lumini în peştera ochiului…/Buburuze mişuna-vor pe alte corole/ pe petale albe ca mantia de înger”. Se observă cum nuntirea glisează spre sacru, într-un ambient vecin cu pioşenia, sacralitatea asigurându-i şi propulsia spre nemurire. Prin astfel de conotaţii, în floarea reală locuiesc cheile secrete ale magiei. Ele se repercutează şi la nivel semantic întrucât rostirea în ordine biblică, înseamnă făptuire : „o mie de semne stelare-n priviri/ O mie de semne şi magica floare…/Cuvântul cel magic pe buzele tale va încolţi.” Încă o dată, se relevă semnificaţia irepresibilă a rodirii prin deschiderea seminţei spre o nouă identitate. Numai aşa, femeia va fi încoronată de recunoştinţă: „şi ramul uscat pe fruntea ta va-nmuguri/ mult prea slăvindu-ţi coroana de glorie.”
Condiţia umană dinamizează structura intimă a materiei. Viitorul îşi anunţă naşterea prin cântec asemeni imnelor de slavă închinate triumfului existente încă din preistoria rupestră; cu atât mai mult acolo unde miracolul coabitează cu sacrul : „Ascultă cum cântă pasărea sfântă în ou”. Dintr-o dată – trei dimensiuni: orficul, zborul, increatul. Dezmărginirea prin naştere şi ea limitativă se resoarbe salvându-se „în câmpiile cerului”. Treimea amintită poate fi asociată cu o alta : dragoste – copil – moarte: „Iluminată pasăre închide pleoapa copilului…/către mormântul încălzit de lacrimi.” Supravieţuirea constă în succedarea onticului prin individual, exclusiv sub zodia rodului, care conţine el însuşi melosul rostit: „Buzele mele de cântec încărcate”.
Proprietar al unor grădini romantice, cultivate la rigorile clasicismului, Emilian Marcu se metamorfozează metaforic cu dezinvoltură de prestidigitator în mânuirea limbajului plasticizat, cu carnaţie luminoasă şi diafană. În viziunea sa, primează frumuseţea drumului spre făptuirea erotică. Prilej cu care se şi nasc cele mai memorabile versuri. Şi încă ceva : calea spre fiinţa iubită îl iniţiază şi în dezlegarea tainelor spre cunoaşterea de sine. ‚O dublă împlinire care, la rândul ei, îmbogăţeşte şi întreţine armonia lăuntrică. Cu alte cuvinte, iubirea nu este un act gratuit ori ratat prin maculare conjuncturală, ci o victorie a sufletului în raport cu un nivel asumat.
Flori pentru Augusta însumează, în convingerea mea, trăsăturile plasticizate ale unui orfism în care predomină echilibrul şi neliniştea existenţială.
Gheorghe LUPU
15 februarie 2001
MĂRŞĂLUIND PRIN CENUŞA METAFOREI
Pentru Emilian Marcu, anul 2000 a marcat o dublă ipostază editorială : Scoica sonoră, cartea despre care voi încerca o repede ochire analitică, şi Umbra şi îngerul – încununată cu premiul pentru poezie, la Chişinău.
Scoica sonoră, Fides, Iaşi, 2000, emite, chiar din titlu, pe incontrolabile lungimi de undă, în spaţiul dens al metaforei. Subtilitatea rezidă într-un temei ideatic şi afectiv, întreţinut, încă din primul poem al cărţii, unde se manifestă simbolismul fonetic prin întreita prezenţă a vocalei o , sunet sugerând ţipătul primordial, dar ascunzând şi sensul de meditaţie nostalgică. Într-adevăr, nostalgia paradisului pierdut, între Eros şi Thanatos, guvernează în cele mai multe dintre poemele acestei cărţi. Ea devine sisifică prin obstinaţia repetată, dar totdeauna în contexte diferite şi cu semnificaţii arborescente, a cuplului biblic, tocmai în condiţiile fiinţării limitate în timp şi spaţiu, prin păcatul originar, cu consecinţa dramatică a izgonirii din rai. Odată ajuns în lumea fenomenală, cuplul ideal – „Intrăm în amiază pereche de vis” – se sprijină pe ocrotirea şi cultivarea misterelor din universul subacvatic, unde rodeşte perla cântătoare. Astfel, ea „în casa de var visează de câteva milioane de ani”. Artistul este omonimul acestui imperiu de incantatorie decantare, de răsfrângere şi depozitare cristalină a muzicii astrale. Îndrăgostiţii intraţi „în amiază” – semn al armoniei strălucind la zenit – sunt predestinaţi să multiplice orfic străfundurile mării în visare fertilă : „Sub tălpile noastre perla cea neagră/ perla cea rară s-a făcut paradis”. Perla, în numeroase sintagme bogat conotative, domină metamorfozele lirice, conferindu-le distincţie şi originalitate. Pentru că nu din imaginea finală se revelează personalitatea viziunii poetice, ci din însuşi procesul său de elaborare. Numai aşa substanţa latentă întruneşte şi armonizează, cu fiecare poem în parte, trăsăturile, fie şi în miniatură, ale genezei. Refuzându-se poncifelor ori experimentelor autodistructive, Emilian Marcu nu-şi trădează structura şi vocaţia; dimpotrivă, şi le cultivă temeinic şi plenar, străin de zgomotul gloriilor pasagere. Materia primă se dovedeşte cea validată de timp, prin asumarea temelor marii literaturi din antichitate până în prezent : prietenia, dragostea, naşterea, moartea – toate raportate la soarta noastră în cosmos. Pe ele se întemeiază creaţia poetului, cu motive surprinzătoare, într-o proteică diversitate plastică. El abordează predilect o materialitate aflată, programatic şi polemic, sub zodia emoţionalului. Din această perspectivă, poezia lui se revendică unei muzicalităţi tutelare : nu doar în poeziile supuse rigorilor clasice, ci şi în cele unde primează versul liber, aşa cum se întâmplă aproape în toate poemele din prima parte a volumului de faţă în care domneşte simbolul perlei – depozitar de esenţe cantabile. Tocmai în acestea, născute şi dezvoltate în afara oricăror încorsetări prozodice, esteticul rodeşte abundent şi viguros, străbătut de un fior melodic indicibil, triumfând în forme artistice memorabile. Toate se subsumează, încă de la început, într-o succesiune ascendentă, scoicii sonore. Ea întruchipează taine inaccesibile, sub dominaţia dublă a oglinzii şi labirintului. Ambele motive capătă, aici, valenţe complexe prin racordarea lor la altele, aflate sub semnul încifrării : scoica, sipetul miresei, valul subtil, amiaza în adâncuri. Prin puritate, mireasa va fi asimilată cântecului concretizat „în sipetul mort o mistică perlă”. Iată că oglinda reală se suprapune oglinzii acvatice. Simbioza lor generează o sinteză a lumii exterioare cu aceea lăuntrică, trecută prin filtrul magic al spiritului creator. Se poate vorbi despre plenitudinea solarităţii decantate : amiaza din adâncuri conţine perla sacralizată prin melos. Reziduurile ancestrale ale oceanului planetar transformă moartea în strălucire, încât, graţie orficului, „Peste apele moarte,/ miracole îndăltuiesc veşnicie”. Legăturile alchimice din laboratorul poetului echivalează cu refacerea universului prin logosul revelat în cânt. Puterea timpului esenţializează bruioanele cosmice, generând un element sfânt, de reculegere şi purificare. Fiinţa roditoare se eternizează prin armonie şi împăcarea cu sine : „Milioane de tone de apă/ ctitoresc perla aceasta la care tu poţi să te-nchini./ Iluminare deplină, deplină iluminare: /Muzici irepetabile zidesc această minune în mare.” Efortul şi încorporarea sacrificială în creaţie îl apropie pe om de divinitate. De aici, se nutreşte conştiinţa prometeică şi orgolioasă că artistul are o misiune civilizatoare şi ocrotitoare a fiinţei. În mod fatal, fiinţele poetului sunt cuvintele. Păstorindu-le, el scoate la iveală cu „mâinile de rouă tremurânde…/ poemul uitat/ din cuvintele înţesate cu miros de levănţică”. În acelaşi timp, oficiază sacerdotal, din amvonul său sufletesc, astfel încât „cuvintele să nu fugă din poemul fără sfârşit”. Numai aşa rostirea se întâlneşte cu semnificaţia plurivalentă a perlei. Împreună, ele topesc, în aceeaşi cupă incandescentă, „plajele submarine, fluturii pe aprinsele plaje, varul pereţilor subacvatici sculptând cu migală – scoica sonoră”. Perla împrieteneşte hotarele dintre muzica apelor, ea fiind o răzvrătire a realităţii în labirint. Cu alte cuvinte, haoticul se supune legilor imuabile, de regăsire a armoniei iniţiale. Orfeu îmblânzeşte forţele telurice redând lumii dominanta ordonatoare a luminii auzite cu inima. Cel care controlează acest topos invizibil este insul demiurgic, văzut într-o triplă interdependenţă, de fapt o aceeaşi proiecţie de sorginte şi finalitate similare: „Magul cel trist, Înţeleptul, Împăcatul cu sine/ Mărşăluieşte prin cenuşa metaforei”. Prin acest vers paradoxal înţelepciunea poetului pare iluzorie dacă nu cumva se anulează de la sine, cu bună ştiinţă. Dar din straturile rafinate ale figurativului, arderea reprezintă zbuciumul, iar rezultatul acesteia – cenuşa, care, la un loc conduc materia emoţională la o victorie tragică,numai aparent concretă. Realitatea, prin sublimare transcendentă, se abstractizează în „esenţa poemului”, perceptibilă intuitiv, dar inefabilă şi evanescentă ca însăşi suflarea cuvântului prin care se legitimează.
De observat că, acolo unde ele există, aluviunile culturii livreşti sunt retopite şi reordonate, renăscând într-o dinamică personală, întreţinută de cuvântul cu conţinut bogat. Limbajul poetic impresionează printr-o materialitate când difuză, când compactă şi grea, prin care textul acţionează ca o făptură independentă şi puternică. În virtutea unui nucleu iniţial miezos, poemul reverberează centrifugal, cucerind noi teritorii expresive. De pildă, „În cenuşa cărţilor cu poeme de dragoste”, apar structuri antinomice, dar care, în final, converg într-un întreg de o excepţională vitalitate estetică. La început, între prerogativele forţei brute („blănuri de urşi, războaie”) şi cele ale fragilităţii („pistil, mugur, picuri de rouă”) se deschide zborul vibrat al păsării colibri, care cuibăreşte chiar în cenuşa cărţilor. Peste toate cavalcadele sângeroase ale istoriei, triumfă puiul minusculei zburătoare – izbândă a gingăşiei potenţate prin cântec împotriva agresivităţii: „Mătasea multicoloră – starea de vrajă -/ îl îndeamnă la cântec”. Construcţia de aici o consider congeneră cu aceea în care, parcă „în memoria morţilor tineri…/firavii ghiocei bat la porţile cerului.”
Nu întâmplător, prima poezie din Scoica sonoră plasticizează datina creştină de pomenire a morţilor : „printre mormintele celor tineri miroase a busuioc, a tămâie şi a lacrimi.”
Chiar şi în momentele de maximă delicateţe, actul creator îşi dezvăluie statutul masculin prin înlăturarea efuziunilor de orice nuanţă. Este apanajul unei energii spirituale bine temperate. Poemele erotice şi de meditaţie – în special sonetele – oferă privelişti inedite şi proaspete, pe orbita cărora gravitează câteva motive constante : marea, scoica, cenuşa, valul, oglinda, labirintul, Orfeu, sămânţă, floare, rod.
Totul se află sub stăpânirea inefabilului izvorât dintr-o stranie convieţuire între acvatic, terestru şi astral.
Scoica sonoră este o carte care emană forţă şi naturaleţe, definind un lirism autentificat de freamăt metafizic.
Gheorghe LUPU
(CRONICA, august 2001)
CÂNTECE DE LEAGĂN DIN „SCOICA SONORĂ”
Evident că o scoică sonoră te duce cu gândul la freamătul mării sau al lumii, sau al minţii omeneşti avidă de cunoaşterea misterelor ce încorsetează „facerea”, explicată juvenil în Biblie şi deductiv de ştiinţă. Rămâne însă o obsesivă întrebare a misterului din noi şi din întreaga materie. Cum funcţionează? Cine a implantat programul inteligenţei genetice, cine a ordonat frecvenţa vibrativă a mişcării, a culorilor, a sunetelor, a macro şi micro formelor?
Dacă vei putea să descifrezi vreodată perla din scoica simbol pusă pe coperta mănunchiului de poeme zămislite la ceas de profundă meditaţie şi înălţată inspiraţie de către Emilian Marcu, atunci, noi, fiii întâmplării – zis şi Dumnezeu – ne vom confunda cu măreţia lui.
Şansa acestei iluminări zace însă pe fundul mării, înnămolită în sedimentele începuturilor, mult mai vechi decât cele biblice, sau chiar fără început, ci doar curgătoare ca timpul.
A aborda literar această delicată temă, echivalează cu încercarea zadarnică a lui Sisif. Asta nu înseamnă că mitologia greacă a fost cumva creată zadarnic. Ea a înălţat omul pe aripile utopiei şi i-a dat credinţa că ştie adevărul, că zboară deasupra minunilor şi a murit crezându-se Dumnezeu.
Emilian Marcu nu face această greşeală. El se predă pios în mâinile Creatorului : Pe pământ deodată, umbra ta mă luminează: Tată al meu, Tată. Se predă ca o recunoaştere deschisă a neputinţei sale de a recolta perla de pe fundul oceanului imens. Dar încercarea de a ajunge până la ea, înfruntând labirintul metaforic, rămâne meritoriu, omenesc, aidoma fântânarului ce sapă-sapă, pân’ ce dă de apă, numai că pârdalnica de scoică, precum o fata morgana, continuă să stea ascunsă sub stratul de mister. Şi totuşi nu poate fi vorba de o înfrângere. Omul sisific are această nebunie : să caute, să sape, să scotocească. Dar cu ce mijloace? Abia de aici înainte trebuie să amintim de poematica lui Emilian Marcu, poematică guvernată de o cumplită tristeţe şi o măiastră disponibilitate artistică de a stoarce din realitatea concretă fiorii efemerităţii omului: „Vameşul vine, vameşul pleacă/ Se aude tăcerea unei săbii în teacă…”
Emilian Marcu, prin versurile sale, nu calcă pe pământ, ci doar pe efectele mersului, pe senzaţii, pe simboluri, pe metafore, pe trimiteri în credinţe, pe amăgiri şi lumi inventate, pe ascunzişuri unde ar putea să se afle minunea vieţii, pe adâncuri cu scoici şi perle, nebănuite microcosmosuri, potenţiale începuturi de cauze şi efecte. Emilian Marcu ar putea fi încadrat ca ghid al profanilor între cer şi pământ, pământ şi cer, viaţă şi moarte, moarte şi viaţă.
Întreaga poezie emiliană constituie un manual de cercetare continuă a neliniştilor ce torturează omul dus de valurile vieţii, aproape nepercepută, spre limanul cel de nepătruns al morţii. Emilian Marcu clădeşte sihăstrii de meditat, în care sufletul captiv încearcă să găsească o fereastră prin opacitatea trupului destinat pieirii: „Gândul loveşte-n varul pereţilor/ Sculptând cu migală nebănuit diamant.”
Dar spiritul autorului, avid de cunoaştere, navighează şi pe incertitudini, pe mistere încuiate în materie, pe sentimente şi culori anotimpale, de toamnă, de primăvară. Pe găurile negre ale cunoaşterii, el pune mereu ceva, pentru că decât un Nimic, pe foamea de a şti a minţii, mai bine o himeră, o minciună sau o frumoasă metaforă. Durerea se potoleşte, drama alunecă spre o posibilă salvare în raiul cuvintelor mistificatoare. Arealul ţinuturilor imaginare prin care călătoreşte este cu predilecţie : neatinsul, stelele, căile galactice, florile exotice, lacrimile, cenuşile, ceţile, cu semnificaţia lor de dezintegrare şi confuzie existenţială.
Metafora lui Emilian Marcu pluteşte pe aripa unor cuvinte metaforă :În piatra timpului tăcut ascultă valul-ncet cum bate… sau : Se surpă Timpul peste noi, îngropându-ne-n mistere… Sau şi mai semnificativ : Se lasă noaptea-n gânduri, trecutul înteţeşte/ în mintea noastră jocul trecutelor mirări/ Precum
talazu-n mare,respiră printre creste/ Aşa şi noi aevea suntem doar respirări.
Aproape că nu ai timp şi loc să respiri de atâta metaforă, simboluri şi atmosferă încărcată cu îndepărtări selene sau recuzită creştinească : icoane, îngeri, pustnici, libaţii, taine, epitalamuri. Drama trecerii este zugrăvită în varii ipostaze : Şi ninşi de brume groase în toamna asta mută/ Vom bea din cupe ambră şi lacrimi de cucută.
Stăpân desăvârşit pe un întreg inventar-arsenal de cuvine, Emilian Marcu construieşte un castel florilegiu de idei, un castel poematic, de stat la umbra zidurilor sale, ca să-ţi tragi răsuflarea după o goană nebună prin tainele lumii. Dar din cauza criptării personale, lectorul neavizat are impresia că parcurge o poezie fără subiect. Degeaba îi caută el un fir narativ. Rămâne la poarta codificărilor, pe preşul unde odihneşte Carina, câinele uriaş al poetului. Şi totuşi cartea nu se aruncă din mână, ea conţinând o poezie născută din poezie. Nu trebuie să cauţi nimic, ci doar să te laşi purtat ca pe o letcă din care descoperi la tot pasul frumuseţi nebănuite : Cum se topeşte timpul răpus de calendar; Surpări de clavecine se vor simţi-ntre frunze; Se-aude în geamuri luna cum se rupe/ De frigu-aprins în lacrimi şi dureri.
De altfel, nici Emilian Marcu nu a găsit titlul potrivit la multe din poemele criptate, pentru că titlul incumbă un subiect, o naraţiune. Ce titlul să pui unui poem de degajă doar o poezie galactică? Ce pluteşte pe imagini şi sentimente sugerate de melosul necăutat al cuvintelor? Ca de exemplu : Cărări cu frunze moarte ne cercetează pasul….; Răşina-n răzvrătire aşteaptă tragic ceasul…
Rezumând, desigur prea repede, în „Scoica sonoră” se aud paşii vieţii tropăind spre sfârşit. Timpul şi distanţele sunt anulate şi convertite în imagini de vie contemplare a nevăzutului, a imperceptibilului, a mirajului din spatele lucrurilor : Mirări din alte veacuri ne cugetează-n vis; Cum sfinţii în icoane sunt umbră-n mânăstiri. Emilian Marcu practică cu virtuozitate incizia metaforică în microcosmosul lucrurilor, dar rana odată deschisă, ascunde în continuare misterul lumii. Disperat va diseca până la epuizare faţetele nevăzutului şi îngheţului cosmic: Armura tainei tale mă-mbracă-n disperare/ Suntem atât de singuri sub muntele de sare.
„SCOICA SONORĂ” – o carte de recitit, de recitit şi recitit, atunci când umbre negre coboară peste sufletul nostru. Pentru că la Emilian Marcu, drumul spre moarte este presurat cu cântece de leagăn.
Constantin HUŞANU
POETICA NUMIRII, O STRANIE LECŢIE DESPRE SINGURATATE
Din când în când (şi nu chiar des) mai apar şi cărţi pentru care un potenţial interpret are latitudinea re-descoperirii autorului, uitat sau acoperit pe nedrept de un con de umbră, atât de la locul lui în acest ţinut despre care s-a rostit sugestiv Poincaré pe la începutul unui veac dominat frumos-dictatorial de poezie. Este cazul celei mai recente cărţi de poezie apărută sub semnătura lui Emilian Marcu, Lecţie pe Ostrov (Editura JUNIMEA, 1995). Poetul numit mai sus a avut o perioadă destul de îndelungată de absenţă din peisajul editorial românesc şi această stare de fapt a fost catalogată (şi) ca o legitimă şi necesară recluziune într-un purgatoriu ad-hoc, asumat(ă) de poetul în discuţiune, identificat, mai mult sau mai puţin, ca autor, în primul rând, de poezie encomiastică. S-a spus, destul de răspicat de altfel, că nici într-un caz nu ar ocupa poetul în cauză un loc de frunte într-un posibil clasament de acest gen, şi totuşi…
Dimensiunile reale ale poeziei lui Emilian Marcu sunt identificabile, însă, în remarcabilul discurs liric încorporat în volumul Lecţie pe Ostrov care, plecând de la titlu, se impune ca o veritabilă frondă, faţă de sine însuşi şi faţă de lectorul cel mai exigent al actualului moment poetic.
Deosebit de dens (cam optzeci de poeme, dispuse pe parcursul a o sută douăzeci de pagini), volumul se impune de la început prin ordinea ciclică ireproşabilă, denotând nu numai simţul poetic corespunzător dar şi o bună cunoaştere a limbajului poetic contemporan, a acumulărilor de bună poezie universală şi de cultură filozofică aferentă, inerente conceperii textului poetic modern. Titlul cuprinde în structura sa două semne majore ale construirii semnificaţiilor: lecţia şi Ostrovul (numit mai încolo şi insula Miozotis). Lecţia (de poezie, de viaţă, de dragoste) capătă valenţele unui concept operatoriu, textul volumului rezervându-ne lecţii despre „iniţiere în astre”. „despre singurătate”, „despre prima construcţie pe Ostrov”, „despre prima migraţiune a lăstunilor”. „despre incunabule (I şi II), „despre astronomie” şi despre altele… Maniera de zicere a acestor lecţii alternează între o maieutică originală („Vezi cum plouă culorile-n flori?/ Aceasta e prima lecţie despre singurătate”) şi asumarea unui discurs deja consumat („Despre logica astrelor/ într-o noapte cu lună cât bobul de linte/ şi despre cometele fără de nume/ ţi-am vorbit până bruma pe noi înflorise,/ Până bruma pe noi crescuse de-o palmă./”) neuitând nici aparent simpla expunere didactică („Imaculate precum cortul/ precum cortul de luptă al lui Alexandru Macedon,/ acele incunabule de pe ostrov, de pe insula pustie/ povesteau despre dragoste, precizau despre flori./”)
Al doilea semn de mare semnificare poetică este Ostrovul, cu varianta deja numită, insula Miozotis, loc de refugiu, fără îndoială, aceasta fiind o primă conotaţie ce sare oricui în ochi, când ne referim la insularitate. Numai că într-un spaţiu rezervat sieşi, poetul re-ordonează Cosmosul, special pentru sine şi pentru afinii săi, după criterii care ţin de eros, de sacralitate, de înger şi de demon, de cifra cea sfântă care este unu şi de cea misterios-rotundă care este doi (începutul de dinainte şi de după cuplul primordial)… Rezultatul este o altă lume: o stranie lume, cu trimiteri la o stare de spaimă şi la o stranie stare de cântec, venind firesc, ca o imagine complexă, dintr-o poetică a numirii, cea care caracterizează textele din volumul de faţă.
Cum se poate accede aici? Scrupulos până la pedanterie faţă de normele sistemului, poetul anunţă, uşor orgolios : „Mesagerul straniei lumi este un manauscris”, acesta căpătând pe parcurs şi alte întrupări lingvistice: papirus, incunabul, carte, litere, semne, toate golindu-se într-o bibliotecă: „Trosnet subtil-orgă de manuscrise./ Biblioteca se mută în flăcări sub băile publice./ Literele muşcă din trupuri lascive…/”
Şi totuşi în acelaşi demers încărcat de parcimoniozitate, poetul se va întoarce de nenumărate ori asupră-i şi asupra propriei poezii, neuitând să o încadreze în versuri definitorii: „Poezia îmi dă târcoale, ca o frunză,/ ca o frunză-ntomnată, gata să cadă./… Poate că poezia înseamnă chiar prima zăpadă!”
Ca mai apoi, în alt text, mirarea (în sensul îndepărtat al cuvântului) să exulte : „Ce stranie stare-n zăpada aceasta târzie…”
Referindu-ne, în treacăt, la o posibilă discuţie despre poetica titlurilor din volumul de faţă, remarcăm o proprietate asumată aproape integral de acestea şi anume dimensiunea lor enunţiativă, unele dintre ele mergând până la narativitatea imediată : „În păstaia virgină se odihneşte şarpele Phylon”, „La capătul unei uriaşe explozii şarpele Phylon se arată”, „Cum fluturii noaptea respiră-n frunzare”, etc. Este de reţinut, de asemenea, predilecţia pentru folosirea celor două macro-semne din titlu, lecţia şi Ostrovul, în enunţuri predominant explicative sau reluarea enunţului-titlu într-unul sau mai multe versuri din poemul aferent. În fine, o particularitate care ţine de registrul retoric caracteristic lui Emilian Marcu este determinarea în cascadă, un singur titlu citat aici fiind edificator : „Sălbatecă ploaie în imperiul fantastic al cosmicei seri. (s.n.).
Într-o abordare rapidă a textelor componente, se distinge, după cum anunţam deja, acea poetică a numirii, poetul denotând o plăcere rară în acest sens, mergând deja până la un manierism care nu trece, totuşi, de o elegantă suportabilitate. Această referenţialitate expresă operează aproape întotdeauna cu nedeterminări generatoare de poeticitate imediată : „o stranie stare de cântec”, „o ploaie terestră”, „o ciudată pereche pe Ostrov”, „o orgă imensă pe Ostrov”, „o ureche de melc în cochilie”, un habitaclu ciudat”, „o alee de ulmi”, „un oracol deschis”, „un ciudat animal”… În opoziţie cu aceste forme, se impun câteva permanenţe ale textelor, constând în individualizarea extremă a unor imagini cu valoare de motive în întregul volum : şarpele Phylon, licorna şi miriapodul cu un singur picior. Dacă despre primele două literatura cunoaşte manifestări suficiente, cel de-al treilea motiv numit pare a fi rezultatul imaginaţiei poetice a lui Emilian Marcu : „Cu o mie de aripi şi un singur picior/ Marele Miriapod clamează pe ostrov/ O stranie răcoare pare a-l purifica,/ o stranie răcoare îl îngenunchează sub eşafodul stelar./…/ O mare tristeţe-nconjoară, o mare tristeţe./ Trupul lui uriaş răstignit pe bobul de rouă;/ toate acestea abia de-l încap, abia de-l cuprind/ în acest labirint atât de ciudat./…/ Eşafodul stelar peste eşafodul de iarbă/ stranie imagine de promontoriu./…şi peste toate clamează miriapodul cu un singur picior…/”
Aşadar, distingem anumiţi centri semantici în poezia lui Emilian Marcu care personalizează la modul benefic discursul poetic, conferindu-i un fel de hieratism al rostirii (căci, în cele din urmă, poetul se vrea un Mare Preot sau un Mare Profet…): cântecul sau libaţia, zăpada, ploaia, şarpele Phylon, cuplul, alaiul (procesiunea), licorna, miriapodul, vietatea, floarea, toate elaborând, ca să-i parafrazăm limbajul, o stranie stare de cosmos…
În afară de această marcă de specificitate care este plăcerea numirii elementelor pentru a-şi compune un cosmos, se mai impun câteva observaţii în aceeaşi linie a particularităţilor stilistice. Ca şi la nivelul titlurilor şi în interiorul poemelor se manifestă aceeaşi obstinaţie a elaborării de sintagme pletorice, cu un belşug de imagine obţinută prin multiple determinări frizând uneori şi o anumită redundanţă imagistică („ploaia rece de toamnă”).
De cele mai multe ori însă, procedeul este productiv la nivel de poezie : „O sanie de argint lunecândă pe ape/ părea culcuşul în care dormeai,/ o sanie lunecând printre ferigi, printre şopârlele speriate, o sanie părea coliba de flori.”
Cultivând asemenea veleitate a iconicităţii, dublată de o anumită psalmodiere de mare efect de cele mai multe ori, Emilian Marcu creează versuri pe care le putem numi memorabile : „lupul încolţit de mirare/ hăituit, în orbitele lui cuprinde tot Ostrovul.” „Picurii mari-ropot şoptit pe tabla cea roşie;/ Par a plânge îngerii dintr-o biserică din mijlocul lumii”, „Curg licuricii într-un semn de mirare./ O cruce din ierburi uşoare adie pe Ostrov.”, „Numai greierii-aburi subţiri de-nserare”, „o sanie părea de departe,/ o sanie părea luna printre frunze de frasin/ dar era imaginea ta răsturnată.”
Aproape inevitabil, într-un volum de asemenea dimensiuni, precum şi datorită exagerării (altminteri de bună intenţie) a procedeelor poetice aplicate, se ajunge la o anumită prolixitate (în cazuri puţine, ce-i drept) cauzatoare de versuri nu tocmai reuşite, susceptibile chiar de o anumită stângăcie nespecifică unui poet verificat. Repetăm, sunt relativ puţine şi, cumva, motivabile, în cadrul sistemului propus: „platoşă huruind ca un car mortuar”, „luna pe noi picură printre frunze/ de parcă valuri uriaşe ne-ar fi înconjurat” (orişicât!), „pădurea-o mare uzină de oxigen”, „megalitice forme sub umbrare/ ne arătau existenţe primare.”…
Scăzând ce-i de scăzut însă, rămâne poezia adevărată, de o foarte bună calitate, şi se îngroaşă literele care alcătuiesc Numele Poetului, fiinţă din ce în ce mai ciudată a zilelor noastre… Şi apoi :
„În geanta poetului-bibliotecă ambulantă-/ Rindeaua şi dalta, reviste şi un manuscris./ Coperţile lui roşii ca gura înfometată a morţii/ Îmbătrânesc cu fiecare secundă.”
Constantin DRAM
(Contrapunct, 1997).
IADUL DE LUX
Uitat printre manuscrise din anii 1977-1978, cum mărturiseşte autorul, şi publicat la Editura „Junimea” din Iaşi acum un an şi jumătate, Iadul de lux (Editurta „Junimea”, Iaşi, 2004) este o veritabilă reuşită romanescă. (Al. Dobrescu, C. Dram) a unui poet consacrat.
Iadul de lux este o proiecţie a lumii rurale zdruncinate psihic de colectivizarea forţată. Începe cu obsesia unei crime cu motiv derizoriu : Zece zile şi zece nopţi a umblat Antim cu hainele mortului în spate (.,..) lumea zicea săracu’ domn Antim a înnebunit, vezi prea multă carte nu-i bună. Înconjura satul să poată fugi cât mai repede de umbra acelui ins care parcă încă se mai zvârcolea cu capul tăiat în două, ”de parcă ar fi un harbuz dom’ Antim, aşa m-a măcelărit” şi iar auzea vocea ăluia horcăind.
Imaginea obsedantă este reiterată de câteva ori cu tot noi conotaţii ca un lamento thanatic, corelată cu altele dramatice şi tragi-comice precum cea a praznicului : Hă, hă, hă, se auzeau gureşe sunete din capătul celălalt al mesei; apoi încet încet se trecu la bancuri; cei din jur începuseră să joace şi să plângă şi să le caute pe femeile vecine cu mâinile pe sub masă. Atmosfera de dincolo de praznic este stranie : Era duminică şi ai fi zis că era începutul atavic al lumii. Că abia s-au liniştit planetele dintr-un dans haotic, un dans al facerii şi deodată trăsnetul, pentru că trăsnet era acea întâmplare peste sat…
Personajele naraţiunii au evadat din „imperiul necesităţii” comuniste şi construiesc în sânul naturii o lume a libertăţii pentru conservarea omenescului lor traumatizat anterior de sistemul refuzat. Rupte de sat, ieşite din determinismul imediat, ele îşi permit vieţuirea în plan subiectiv, într-o irealitate proprie, numite de ele „de lux”. În aceasta îşi fac loc prin introspecţie şi secvenţe autobiografice (episoade din copilărie, şcoală, război şi adolescenţă, din profesoratul lui Antim). „Iadul de lux” este, într-un sens, o replică la Cer (care – a observat cineva – i-a uitat pe oropsiţi), un spaţiu al izbăvirii de calvar şi constrângeri. Nu numai naratorul, ci şi unele personaje ca Savu, piticul Viorel, Liana, Marta şi altele ilustrează eminesciana „lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”. De exemplu, Savu, supranumit Împăratul Nebunilor : Noaptea (…) pun urechea pe coaja copacilor (…) şi ascult cercurile cum se împlinesc fibră cu fibră şi cum cântă seva care trece ca prin conducte spre vârf şi iar vîjj, vîîj în sus şi în jos, doamne şi eu cu urechea aşa lipită, de am uneori impresia că s-a unit cu coaja copacului şi mi-e frică să rupă logodna aceasta şi cred că în loc de ureche am o frunză şi sângele meu a trecut în sevă şi seva în sângele meu: suntem fraţi de cruce. Cred că sunt frate de cruce cu toţi copacii din pădurea aceasta…
Cea mai mare parte a întâmplărilor se desfăşoară în pădure, tărâm al unei existenţe fruste. Personajul-pivot este Savu, un maestru de ceremonii năstruşnice, amestec de religios şi laic. Îl secondează piticul Viorel, mergător pe catalige, în organizarea unei serbări spectaculoase, cu note burleşti, la care participă personaje ciudate, dezmoşteniţi ai soartei şi întreaga fire. În cadrul acestuia Viorel vesteşte venirea primăverii şi a lumii celei noi.(…) Pentru voi care sunteţi viitorul vine circul acum. Eu să fiu cel mai mare din sud-estul Europei. Aluzia la Ceauşescu este evidentă şi ocazionează ipoteza nedării cărţii la tipar din cauza cenzurii de atunci.
Universul cărţii este populat şi de alte personaje, câteva cu roluri esoterice: Maleahi, Papil Areopagitul, Lazăr Terapont, Anghel Salapa. Personajele nu se interdetermină, ci se asociază doar într-un fel magnetic şi se succed în acte insolite, de multe ori hiperbolice, ori de-a dreptul fantastice.
Multe pasaje/peisaje sunt produse ale viziunii lor halucinatorii, magice şi semnifică plenitudinea trăirii în spiritul tradiţiei. Mai multe personaje arată propensiunea pentru teatru/comportament teatral şi parodic (inclusiv cu conţinut religios), semne de inocenţă şi poftă de comunicare neconvenţională. Acestea nu exclud trăirile profunde şi rolurile simbolice (precum, la Liana drumul lui Iisus pe Golgota). Foarte des naratorul le integrează „vocea” discursului său : „Zece zile şi zece nopţi (…) a umblat Antim pe câmp, „să nu văd figură de om”, „o, cât de monstruoşi au fost”, „Ochii, cum rămăseseră deschişi să poată intra în ei tot cerul într-o parte, celălalt în cealaltă şi soarele curat de dimineaţă, unul aparte.”
În roman predomină descrierea, nu naraţiunea. Autorul nu a intenţionat să construiască un fir epic controlabil, Iadul… fiind o juxtapunere de momente epice, frecvent copleşite de descriere. Chiar şi retrospecţiile sunt succinte, fragmentare, subsidiare. O retrospecţie foarte reuşită este cea legată de cutremurul din 1977; deşi febrilă, aceasta este tot precumpănitor descriptivă. Rar când autorul portretizează (sumar), profilurile personajelor rezultând din evoluţie şi din poezia naturii ambiante desfăşurate cvasi-baroc. Deşi i se poate reproşa autorului o relativă uniformizare a câtorva personaje prin densitatea conotativă a limbajului, este potrivită încheierea comentariului cu următoarea concluzie din postfaţa criticului Alexandru Dobrescu : Iadul de lux este (…) o amplă şi edificatoare demonstraţie de virtuozitate literară, semănând în destule privinţe cu o plimbare prin „iadul de lux” al metaforelor.
Apariţia acestui roman în deceniul opt ar fi contribuit la climatul literar susţinut de scrierile lui Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu şi D.R. Popescu.
Constantin BLĂNARU
(Ateneu, februarie 2007).
SUBURBIILE LUI EMILIAN MARCU
S-a tot spus că în clipa în care un poet se apucă de proză, rezultatul e un fel de struţo-cămilă literară, deopotrivă de incomodă şi pentru lectorul cu afinităţi lirice, cât şi pentru cel cu tentaţii narative.
Emilian Marcu, poet cu acte în regulă, consacrat pe linia aceasta, îşi asumă riscul şi scoate la iveală două volume de proză realmente seducătoare . „Suburbii municipale” (I şi II), Editura Augusta.
Calofilie şi bun gust
De la bun început e bine de ştiut că avem de-a face cu o carte ce pune probleme de lectură, în sensul unui rafinament scriitural ce pretinde de la cititor o doză cel puţin egală de rafinament perceptiv. Nivelul stilistic este suficient de ridicat pentru a îndepărta cititorul grăbit, care nu practică lectura ca pe un act în sine, ci este interesat mai degrabă de informaţie şi fir narativ. Plasându-şi actanţii într-un târziu Ev Mediu balcanic („Balcanism curat”; exclamă un personaj), Emilian Marcu îşi asumă şi riscul revenirii la acel soi de proză exotică, pe care o exersa cândva un Eugen Barbu în „Săptămâna nebunilor”. Într-un peisaj dominat de suprarealismul cultivat de generaţia tânără şi de reorientările ideatice (ideologice) ale optzeciştilor, e, desigur, un risc să propui personaje precum Bătrânul Anticar, Mavrocosta, Zoroastro, Hristina Fecioara, Sava Gotul, Fratele Damian, Danauto şi Batofix, Oswald Zaur Austriacul ş.a. Dacă nu ştii să le conduci destinele printr-o foarte bună stăpânire a limbajului vremii lor, le ratezi iremediabil. Tocmai aici pare a fi marele merit al lui Marcu : o incredibilă cunoaştere a termenilor şi gesticii cotidiene de veac XVII-XVIII, fin diluate într-o reţea lingvistică mustindă de metaforă. Nici o frază nu e lăsată de capul ei, ci şlefuită minuţios, pârguită la soarele bunului gust literar şi livrată cu dezinvoltură aproape scandaloasă. Nimic nu e întâmplător, nimic nu e în plus sau în minus, există un echilibru intern de care se agaţă naraţiunea, asemenea unei viţe de vie, neregulată şi profund mascândă ciorchinii înţelegerii. Probabil s-ar mai putea scrie o carte numai analizând în detaliu instrumentele stilistice puse în joc de poetul-prozator. Iată doar câteva exemple din volumul I : „Când îşi reveni din somn şi din visare, chiar şi masă spatele: mă dor coastele de la colţurile norilor”; „În seara aceea de noiembrie târziu sau de martie timpuriu (temporalitatea este lipsită de importanţă la Marcu – C.C.), când anotimpul mormăie indecis la capătul universului…”, „Ceaunul clocotea, bolborosind ca o femeie oftalmică gata să nască”; „Mirosea a fulger, aerul obositor purtând în măduva lui bufnitura tunetului care parcă ar fi prevestit numai lucruri rele”; „…un zâmbet de cenuşă din pene de prepeliţă vânturată prin voal de mireasă şi clătită cu lacrimi de fecioară…” „… focul începuse să încingă soba înaltă, sfinţii să trosnească în icoane”. Vorbire directă intercalată cu vorbire indirectă, frazări spectaculoase, ritm bun, piste narative ce se desfăşoară aparent paralel – tot atâtea ingrediente ale unei calofilii de mare raritate în literatura românească actuală.
Recompense auctoriale
E aproape imposibil să povesteşti cartea lui Marcu. Ar însemna s-o mai scrii odată sau pur şi simplu să eşuezi lamentabil. Un Primar, a cărui personalitate nu e deloc străină de cea a majorităţii primarilor actuali, devine obsedat de cucerirea suburbiilor (atât în sensul de periferie, cât şi de subterană a centrului), acele locuri stranii, îmbălsămate în mister/ superstiţii/ practici străvechi. Lipsit de scrupule, însetat de putere, Primarul marcusian are de înfruntat opoziţia personajelor ce simbolizează permanenţa istorică, zonele ascunse ale raţiunii, corola de necunoscut ce guvernează lumea, dar şi, la rigoare. „geografiile” incerte ale subconştientului omului de pretutindeni şi de totdeauna. Deşi adesea naraţiunea capătă doar alură de pretext pentru explozia stilistică, ea trăieşte acolo, în subteranele scriiturii lui Marcu, ieşind brusc la iveală în pagini de o autentică proză. Bine stăpânite, teme incitante ale literaturii – tema bibliotecii, tema practicilor mănăstireşti, tema femeii de moravuri uşoare, tema dezmăţului gastronomic, tema călătoriei iniţiatice, a zidirii manolice etc – seduc ca o recompensă cititorul răbdător şi fidel.
Volumul trei, anunţat de autor, se anunţă de pe acum un vârf de trilogie, fie numai şi prin evoluţia firească, de aşteptat, a acestui prozator-poet ce nu încetează a produce literatură de bună calitate.
Călin CIOBOTARI
( Flacăra Iaşului, 6 septembrie 2007).
La porţile singurătăţii
I.
„Evaluarea stărilor de conştiinţă şi ierarhizarea facultăţilor sufletului s-au reunit în icoana gândului dezvăluit de Emilian Marcu şi poemele sale (…), o carte a stăpânirii existenţialismului, pe ruinele determinismelor, printr-o asimilare supremă (…), ca un contrapunct axiologic al acţiunii (C.P. Latiş).
Apărut la Editura „Junimea”, Iaşi, în anul 1998, volumul de poeme „La porţile singurătăţii”, semnat de domnul Emilian MARCU, se deschide cu o „linie fără sfârşit”, „printre portaluri de gheaţă şi mirt”, poetul, mai sensibil ca nimeni altul observând că „e toamnă şi-i frunza albastră” şi cele „două inele” întrupate ireal şi peste fire de observat cu ochiul trupului, se destramă încet; „umbrele intră-n ele”, „ca-ntr-un ritual fără vină”, lacrimile fiind poate singurul martor al acestei tăcute imortalizări… Cine să observe dansul de nuntă al frunzelor, dans nupţial care nici seara „în amurg” nu încetează, râuri uriaşe căutând, neliniştite „fântâna din munte”, „Precum turnul de fildeş al propriei tale supuneri” (Fântâna din munte I).
Mesager al toamnei, poetul, transfigurat, caută el însuşi „sămânţa învelită în fulger”, ştiind că odată aflată, cu siguranţă va descoperi nemurirea… O va găsi într-o zi, când îmbălsămat într-un vârtej va ajunge „pe singuratica stâncă sub cuibarul de vultur”. Ca un deja-vu, trăieşte acea „respirare sublimă, respirare în clipocitul izvorului”, şi trupul său „imaterial”, „se va oglindi…fără sfârşit în semne, iradiere de semne” pe care Universul le ascunde ochiului profan. Atunci va fi altfel de om însă! Observaţia fină prin ochiul de vultur, îi revarsă în gânduri „fluvii”, „din eternul clipocit al izvorului” fierbinte, care, „în tăcere încinge oul de vultur”… Magică întrupare! Aude „a treia strigare-n pustiu”: „De trei ori te-am strigat în pustiu/ de trei ori, Ioachim, te-am strigat/ O fântână în umbra ta se săpase târziu/ cu apa ei sufletele ni s-au spălat.”
Este pământul curat, este aurul ale cărui carate nu pot fi cântărite pe talgerul negustorului de rând, este cea mai curată parte din noi care „se tot trage-n pământ”, şi, precum sămânţa de muştar căzută pe teren fertil, dacă moare, din ea va răsări „o poeniţă de flori”. Trecătorule, ne îndeamnă poetul, să nu te ducă „în ispită”, „acest cortegiu de vis”, acest „ciudat ritual, cu o lumânare în mână”, în imprudenţa curiozităţii, fireşti, umane, să nu rămâi cu mâinile întinse spre celelalte „mâini de lumină” din această stare de şoc să nu-ţi mai revii nicicând… Poate sub stare de hipnoză, poate într-o realitate nedefinită între trezire şi vis, trăitorul acestei ciudate şi inefabile întâmplări, păstrează în memorie, pentru câtă vreme? „lumânările arzând cu lumina de azur”, „paşii fiindu-i ţintuiţi” într-o alergare „de granit”, „către doamna aceea”…
Dar, „Nici ea la noi nu putea să ajungă…/ nici noi s-o întâmpinăm nu era chip./ Ea devenise o cosmică stea;/ noi un pumn de nisip.” „o luptă imemorială…” pe care o duce omul, aflat la „poalele muntelui”, să ajungă la „izbăvire”, mântuirea de care, continuu ne vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos, mântuire care pentru sufletul nostru pribeag este ca „o limbă de apă” printre munţii de nisip ce „caută ornice încă neinventate” – apocaliptice stări ale sufletului obligat a le parcurge, „un zid de corali, o stâncă” să ajungi acolo în mijlocul muntelui, să-ţi astâmperi setea cu apa vie ce nu oricui îi este sortit să o soarbă…
Uriaşă zbatere. Înainte. Binefăcătoare linişte. După sosirea primei înghiţituri! Sau sete continuă… Mereu sete, viaţa de aici încolo, supunându-se morţii fizice : „Viaţa acestui zid i se supune/ cum moartea vieţii i se supune…” Este lupta continuă, imemorială pe care o duce aspirantul de aici încolo, după ce depune „steagul alb de pe crestele valului”. Faţă către faţă cu infinitul, în sufletul poetului încep „să-nlumine cuibarele”, „întreg trupul fiindu-i cuprins de o pânză albă, subţire”, ce-i va şterge rănile şi înveli goliciunea de până atunci. Întreg trupul, „un câmp nins” acum, va fi sălaş de păsări, palmele, „cuiburi ciudate”, iar pânza de pe piept „pod către eternitate”.
Şi se întreabă poetul : „Cum să calci pe acest pod…/ dacă stau cu podul de pânză pe mine?/ Rănile toate mă-nvelesc şi eu tac: cuiburile din palme încep să-nlumine.” Este lumina ancestrală, cealaltă lumină, imaterială pe care o vede cu ochii sufletului, care-l orbeşte de nu va închide grabnic ochii sau se va clătina…, pentru că „numai în acest cuibar de lumină” i se va profila înainte „drumul mătăsii…/ spre care călătoresc sfinţii şi cei care vor să-L cunoască pe Dumnezeu… Atunci rănile sale vor fi sfeşnice de lumină, aspirantul putând călători „printre stele, prin vid, dus de două mistice cuibare” Atunci, din „pânza albă” de pe trupul său, din „cuibarul uscat”, ouăle vor prinde viaţă şi lacrimile, în zborul lor ciudat „vor prinde rădăcini”.
Trăitor al acestui pământ, vremelnicul şi materialul său trup, trece prin „cercuri de apă”, „o uriaşă ploaie de aripi de înger”, în noaptea de Bunavestire, „prin hubloanele cerului”, după primirea Marelui Botez. Îmbrăcând „cămaşa de nuntă din sipet”, „va înflori sub ploaia de aripi”, „Şarpele Phylon” – un uriaş de cenuşă, fiindu-i „singura pereche” în această lume astrală, când vor călători în înalturi…. Îmbrăcat în „cămaşa logodnei” aspirantul la nemurire percepe „miraculoase mişcări” inedite, „frunze de lotus… învelindu-i nebănuitele răni”.
„Prin aceste cercuri de apă”, prin „hubloanele cerului” şi prin „Ploaia de îngeri” ochii şarpelui Phylon caută începutul, trezind adormitele căi lactee ale simţirii şi lăsând în urmă „nor gros de cenuşă” din urma arderilor continue ale vechiului trecut. Veşnic duminică în sufletul său, ochii novicelui „ca un vis de copil”, „sub paşii feciorelnici” dăltuieşte un „început de mister” pentru sine nemaifiind „nici o taină-n parfumuri”, „nici o zvâcnire-n culori”, în ochii săi ascunzându-se acum tremurul tăcutei ploi de duminică.
Curioasă această nouă privelişte! Emoţionantă această nouă trăire! Transparent până la „capătul drumului” prin faţa ochilor i se perindă „ciudate asocieri de întâmplări” aidoma cu cele ale sfinţilor, autorul simţind că în locul mâinilor i-au crescut aripi pentru a se putea ridica spre înaltul cupolei cereşti dar, ca „un vultur orb” orbitele-i sunt goale de sens aici, pe pământ simţindu-se aproape de „văile somnului”, într-o tăcere pe care o înţelege doar el şi-i e teamă ca, ajuns la „capătul drumului”, întreaga sa fiinţă „o ninsoare acum” să nu afle „sfârşitul începutului”; „ghidul sau vameşul său – Şarpele Phylon, cu „cămaşa de zale pe trup” să nu înceapă – la infinit, drumul între „pajiştea Raiului” şi „îndepărtatul pământ…” mereu un cerc al cunoaşterii, fără început şi fără sfârşit, mereu o întoarcere a roţii către noi începuturi, schiţele, degetele de la mâini, fiindu-i pline de roadă luminoasă de această dată. Rămâne cu un gust nedefinit : de pe întreg trupul îi curg râuri de miresme plăcut mirositoare; cuvintele, puhoaie de lacrimi ascunse, curg în versuri, interminabila materie cenuşie, matrice impecabilă pentru cei ce vor veni şi vor voi să afle şi să cunoască „dumnezeiasca imagine ancestrală”, „rămâne deschisă” memoriei pentru a-i lăsa observatorului să-şi vadă încontinuu rănile vechi din „îndepărtatul hăţiş” al trecutului – „un halou inimaginabil”, acum, „un safir nedescoperit”, „împletit din fire de aur” pe care stă, „cu cămaşa de zale pe trup”, şarpele Phylon în meditaţie, întrupat într-un războinic. „Dumnezeiasca imagine ancestrală” luminează până în adâncuri imaginea războinicului „în haine de gală”, culegând din „oceanul galactic-marea cea mare” semne din „alambicul cel tainic/ sprijinit pe trei pleoape de înger/ fiertură din miraculoasele prafuri” ale „Magicianului”. Mintea „racordată la astre/ desluşeşte tăinuitele semne” pe care mintea lui le vede şi, dintr-o dată devenit înţelept, „decodifică” scrisul scrijelit „cu migală pe o cochilie de melc”. El însuşi proroc acum, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, alcătuieşte noul „alfabet al viziunilor ancestrale” fiindu-i dat să cunoască, cum altădată lui Moise – noile Table ale Legii. Descoperindu-le, cu un fel de bucurie şi teamă le păzeşte ca „un uriaş câine de pază/ cu colţi lucitori ai iernii”. Timpul, ucigător de rapid, îl găseşte la „ umbra sărutului printre frunze-n cădere”, dormind de un secol pe memoria sa. Acest uriaş cu ochi de miel,/ blânzi, serafici, imateriali” îşi odihneşte albele plete la „picioarele ciutei”, printre „foşgăit de frunze uscate” şi „umbrele lor se-mperechează în taină”.
II.
În „bulboanele fără sfârşit” prin „ţipătul frunzei căzute” toamna, „în liniştea dintre gânduri se întrupează” în „sălaşul de taină”, la umbra păsării pământ încolţind noua sămânţă. Pe întreg mapamondul se aşază „o pace universală, o stare de beatitudine/ între liniştea dintre gânduri,”- zărindu-se – difuză, „lumina de aur din adâncul splendorii”. Este „lumina ceaiului pe banchize de gheaţă”, „o bolboroseală uşoară, o fierbere de milenii” din ibricul din care lunecă pe „gheţarii demult adormiţi” o rază de soare. Copacii stau ţepeni, în „fântânile minţii” lunecând înspre „coliba de flori de pe Ostrov” „miriapodul cu un singur picior” ce se „întrupează în sine”. Sunt timpuri biblice ale acestui sfârşit şi început de Mileniu, sunt „contururi precise” ce nasc din „bulboanele fără sfârşit ale memoriei” care, într-o uşoară tremurare pe „vergeaua de zarzăr” a unei „zăpezi târzii” îşi încep ritualul desăvârşirii florale…” „În desăvârşirea misticei misii”, în clipa în care, iluminat, zidul luminează printre „straturi de rouă”, ca un damnat, îşi ridică privirea spre „ogiva monahalelor ziduri”, „în biciul luminii” încingându-l o lumină ce parcă îl devoră. Cerul de aur se deschide, pe fereastră intrând „porumba sălbatică” a acestui inefabil decupat din cercul de aur al eternităţii. Îşi adună palmele; brusc, pleoapele i se dilată, în privirea „imaginară” apărându-i apoi în căuşul palmelor „porumba sălbatică” culegând „boabele ochilor” săi. În locul „ochilor ciuguliţi”, orb acum în „cercul de aur” caută, caută în neştire „cuibarul” acesteia- Găseşte „două ouă gata de rod, două seminţe-ncolţite”, pe care le plantează, trezindu-se dintr-o dată alt om. Vede soarele „mângâindu-i fereastra”, vede „porumba sălbatică aşteptând amurgul” să-i intre în vis şi înţelege, mai bine ca oricând greaua misie ce-o are de îndeplinit să ajungă la desăvârşirea imposibilului vis, acolo unde „atâtea miracole” îl vor tămădui prin „esenţele tari” ascunse-n „săculeţe cu aromă”, în vase de lut sau „casete de bambus” acolo unde descoperă ritualurile sacre inserate „pe frunze de peliniţă, de obligeană, muguri de magnolie (…), trestie mirositoare”.
Prin aceste „incunabule” grădinarul strecoară speranţa, casa veşnică a fericirii, unde „cea mai mare încăpere este sala de aşteptare”.
Odată ajuns, „sprijinit de bolta stelară”, păstrează în minte aceste mistere aflate la „ porţile grădinii bucuriei solitare” şi „ca un fluture de mătase” ce „răscoleşte fruntea drumeţului pelerin” este însoţit de cântec „într-o ploaie de argint”, în „periplu-i drum” fără nume fiind străjuit de trestia care-i deschide calea pe urmele ciutei descătuşate. La porţile „mult visatei împărăţii”, în „grădina bucuriei” solitare de la umbra pelerinului, printre „intarsii înflorate” pe mozaicul roşu, este proiectat un arbore imaginar; printre stele „respiră” picturile de mătase „înfoite de vânt”, unde „lumina picură taina pe dalele fără număr.”
Ajuns la capătul acestora, ca o „geană de lumină” zăreşte pe „visătoarea stăpână” pe o blană de tigru, printre „firimituri şi boabe de mei” care „într-o ploaie de argint” aruncă cu gingaşa-i mână păsărilor şi pelerinului seminţele aflate la „porţile grădinii bucuriei”.
Cuprins de o „stare de vrajă”, printr-o stranie „ploaie de îngeri” aflaţi într-o biserică din mijlocul lumii ce „par a plânge” într-un „ropot şoptit” pe strania tablă roşie, izvoarele pogoară din cer pe „olanele roşii”, „floarea cea rară din imaginea noastră” Această serafică floare o mai putem afla doar în dicţionare, „descrisă fidel” în reflexii solare cu „picuri de rouă”, în ciudate poteci pe care le parcurge pelerinul aspirant, în zborul fluturelui din floare în floare, purtând pe petale „nectarul” iubirii şi urii, în taine şi plânset „dinainte de moarte”.
Este floarea cea rară pe care o caută de două mii de ani pelerinii, floare care, o dată „descoperită pe o buclă de fildeş”, pe var răzuit „pe vechi catedrale” şi „îmbătrânite biserici din uitate ţinuturi”, luminează căi necunoscute, unde „calmul parfumului de magnolie înflorită” se ascund fragmente „dintr-un manuscris uitat”. Plutind apoi „pe aripi de fluture” prin camera obscură a „infinitului”, asemenea valului – ultimul val, spumegă-n vâltoarea apelor umbra cochiliei cu care, în sfârşit se împreună. Moarte şi viaţă. Viaţă prin moartea trupului, a simţurilor, a lumescului. Acum nu-l mai tulbură, „nici amurgul”, nici zgomotul valurilor nu-l mai înspăimântă, în „umbra perechii de îndrăgostiţi”, în ”mirifica lume a culorilor” plimbându-se. Calea, luminată de licurici, este o „hartă” a călătorilor. Este desenat cornul de munte purpuriu, „caliciul albastru închis” şi „crenguţele roşii-albăstrii şi cafenii/ armonizate într-o eleganţă deosebită” ţin ascunse de ochiul profan, luna, amurgul şi răsăritul; chiar şi clipocitul izvorului – matricea primară a acestor creneluri.
Dezlegarea misterului (I) întâlnită „odată la o mie de ani” îi este dată s-o afle chiar lui, poetul aflând-o sub „un clopot de apă” unde „în ouă de vultur de secol uitate” au încolţit „boabe de grâu, de orez şi de mei”. Nu este numai atât : aici descoperă un întreg arsenal : patru sicrie, puse unul în celălalt pentru protecţie pe care Grădinarul trebuie să le desfacă, din ultimul trebuie să respire, decorat, „vulturul pregătit de zbor”. Este clipa ultimă. Grădinarul „cu degetele iluminând în amurg” printre celelalte morminte „desenează infinitul în clipa de reculegere”. În „deplină descătuşare acum” trece peste linia magică a orizontului, dincolo, în aranjamentul floral, Grădinarul respirând „aerul dintre gânduri” - această minune din microcosmosul universului magic. „În stare de vrajă, de beatitudine”, Şarpele Phylon trece prin grădina suspendată unde, continuu, veghează Grădinarul şi unde „prin aranjamentul floral” respiră aerul dimineţii de toamnă.
„Atât de curate” sunt versurile domnului Emilian Marcu!… Misterele versului său, original până la jertfa supremă, implementând cititorului, la prima vedere teama de trecut, prezent şi…ce va fi. Te întorci apoi şi te întrebi citind aceste „porţelanuri înflorite” ca marmura sângerândă a propriului eu, cum a reuşit să deschidă poarta mistică, trecând prin „ noaptea de foc” a Botezului, Lui fiindu-i dat să cunoască privelişti aproape statuare, icoane adânc îngropate în memorie, nu de puţine ori Grădinarul, prin dedublare, fiind om şi semeizeu… lumina tainică aprinsă în suflet de cuvintele nu înflorate de vis, ci reale „precum talazu-n mare respiră peste creste”, noi, cei care respirăm aburul răsăritului de soare al dimineţilor grăbite, adesea ne înşelăm crezând că am cuprins parte din Tot. De îmbrăţişarea aceasta se bucură doar pustnicul care „veghează” din „blânda strană”, intrarea şarpelui în Salon, printre rafturi, unde îngălbenite de vreme, pergamentele îl hrănesc cu laptele crud şi nesăţios ca un „ceai de logodnă”. „Pătate de sânge” acestea îmbracă „în tăcere” mormane de griji şi melacolie, şarpele Phylon – „fulger printre cuvinte” fiind ornicul vremilor viitoare.
Curioasă această carte a domnului Emilian Marcu! Curioasă până la jertfa de sine, ştiut fiind faptul că nimeni din cei care „gustă” din mărul cunoaşterii nu se întoarce „acasă” pe drumul firesc, obişnuit, muşcătura fiindu-i fatală la cea mai mică adiere de gând. Poezie de care nu te mai saturi, printre rânduri citind veşnica Geneză a tuturor lucrurilor, Creatorul dând posibilitatea Fiului să rupă „sigiliul” celor şapte portaluri, cu arsuri la tâmplă însă, să guste din rodii încă din timpul vieţii, faptele acestui fruct, trecut de copt, să-l pregătească de iertare. Şi de mântuire.
Elena OLARIU
O METAFORĂ CÂT UN ROMAN
În volumul Iadul de lux al lui Emilian Marcu (Ed. Junimea, 2004), noţiunea de „roman” nu mai este înţeleasă în accepţiunea sa canonică, clasică, de specie a genului epic, cu secvenţe de acţiuni ordonate la modul succesiv-consecutiv, temporal, într-un discurs narativizat. Un astfel de cod aproape că este anulat, romanul devenind de la un capăt la celălalt o metaforă dilatată pe sute de pagini, într-un limbaj a cărui funcţie este preponderent poetică, un „amplu exerciţiu de stil” (cum observa criticul Alexandru Dobrescu în postfaţa cărţii) pe care autorul ni-l propune, fiind mai puţin preocupat de situaţiile narative sau de timpul acestora (unul anistoric).
Chiar dacă volumul debutează cu relatarea unui odios fratricid în lumea rurală, urmat de spovedania postumă a victimei, Emilian Marcu deplasează imediat atenţia cititorului de la misterul situaţiei la misterul incertitudinii, pentru autor contând mai mult bizareria ambianţei acestei lumi desacralizate în care circul şi carnavalescul, biserica şi grotescul se profilează în imagini infinite ce înfăţişează incoerenţa şi resping orice semnificaţie. Secvenţele nu avansează spre o finalitate, rolul lor este de a instaura un univers ce va rămâne suspendat, obligând cititorul să se replieze asupra imaginilor care vor trăi la infinit prin rotirea oglinzilor în jurul unei imagini centrale, fixate pe Antim (profesorul) şi pe Sava (numit adesea, perifrastic, Împăratul Nebunilor).
În ceea ce priveşte fizionomia colectivităţii din Nicomedia ( o distopie, variantă coşmarescă a societăţii rurale), reacţiile ei sunt de o stranietate totală : hoţi şi cai de aburi, ţărani ce refuză colectivizarea, pitici, cadavre în levitaţie, ţigănci a căror seducţie e îmbibată cu otrava fatalităţii, toţi gravitează în jurul a două toposuri importante : biserica de bureţi a lui Savu şi biserica de lemn ivită din apă şi nămol („biserica se înalţă încet, încet, trasă de caii de pâclă, căzuţi în genunchi, se înalţă, încet, ca o sanie trasă de o herghelie de îngeri, peste spaima şi peste bucuria hoţilor, peste muţenia morţilor căzuţi în genunchi în strane şi în faţa altarului, cu mâinile albite de moarte şi de cântecul greierilor, întinse pe uşile mari din lemn de la intrare”). Aici nu faptele surprind, ci rezonanţa lor în colectivitatea umană dedată plăcerii într-un spaţiu paradiziac, un spaţiu demonic unde se petrec toate. Personajul care circulă senin în spaţiile sacre şi impure, de pantonimă existenţială, este Împăratul Nebunilor, stăpân al vieţii şi al morţii, întruchipând, într-un alt sens, mitul manolian; dar retragerea sa în biserica de bureţi îl aşează pe acesta la periferia măscăricilor. Raportul dintre ins şi mediul său produce senzaţia de constrângere şi este rezultatul concret al psihologiei instituite de evenimentele istorice care au creat dezechilibrul la toate nivelele existenţei. Izolându-se în biserica sa, Împăratul Nebunilor are acces la atributele visării şi ale magicului, un agent al absurdului care călăreşte pe măgarul său vopsit cu var şi tolerează în preajmă un grup de hoţi şi cai de ceaţă cărora li se refuză odihna de după moarte) ”şi eu am să trec ca o umbră şi pietrele lor n-o să mă atingă. Să calc încet de să zici că aş fi un abur subţire, să cal încet în această împărăţie de-ai zice că plutesc şi nu că merg pe tărâmul viselor cu haina uşoară, de împărat, pe umeri şi calul alb numai aburi, încordat ca pentru o bătălie, să lovească încet treptele din frunză de brustur şi cele trei sute de coarne de cerb să ne lase să intrăm în biserica de bureţi […[ Hoţii în strane vor tremura de spaimă să nu-i arunce şi Savu afară din biserica lui, că ce, bă, v-aţi hârjonit tot timpul cu muierile prin pădure şi eu, plin de sudoare şi de întristare, căram bureţi cu spatele să fac o biserică aici în inima păcatelor”). Este un ins fabulos, capabil de toate mişcările spectacolului, pendulând între sublim, inocenţă şi grotesc, magician şi clovn în acelaşi timp, un simbol al trăirii abstracte în imperiul libertăţii absolute. Amestecuri de imagini hristice şi diabolice, Savu şi Antim sunt parcă străini de această lume dezechilibrată, nu se solidarizează cu nimeni pentru că ei văd falsitatea, având toată libertatea de a maimuţări, de a hiperboliza realitatea seacă, de a o parodia. În această lume absurdă omul se simte străin, un exilat, iar cele două biserici devin imagini parabolice sau metaforice ale unui paradis derizoriu, ale unei realităţi de coşmar din care până şi tragicul a dezertat. Pentru a supravieţui e nevoie de o deghizare, nu atât ceea ce fac stârneşte nedumerirea, cât mai ales nebunia lor liber asumată care e o mască a purităţii în mijlocul unei umanităţi sărăcite de visare şi de speranţă.
Reprezentant jalnic al existenţei, Piticul completează acest spaţiu fabulos, ambiguu şi dezeroizat, devenind un prototip al condiţiei umane, al omului neconsumat de timpul-nebuloasă fără repere. Aducându-i alături, în procesiune, pe pictorul Papil Areopagitul şi pe păpuşarul Maheahi, Emilian Marcu pune indirect în discuţie condiţia princiară sau abjectă a două ipostaze diferite ale bufonului, amândoi „reprezentanţi” alegorici ai unei concepţii „sacrificiale” a artei (J. Starobinski): „Antim în capul gloatei acelea formate din Savu călare pe măgarul lui dat cu var, tras de cei trei copii, îngerii mei cei adevăraţi spunea Savu şi scotea un râs straniu, Piticul Viorel pe cataligele lui uriaşe încheia acest cortegiu ca o procesiune.”
Vedem în această preferinţă a autorului ceva din gustul lui Fellini pentru un univers deformat, pentru dezlegarea de contractul morganatic cu realitatea spre a ridiculiza literatura cu personaje, cu evenimente şi cu o atitudine despre viaţă. Realitatea fixă sau „îngheţată în siguranţa de sine” (cum o numeşte Maria Luiza Cristescu în Politici ale romanului românesc contemporan) s-a destrămat, ea e ascunsă de cortine de timp insesizabile. Am mai spus, pare că timpul este acela al tulburărilor şi agresiunilor declanşate de colectivizarea agriculturii, când oamenii se ascundeau sau fugeau încercând să deturneze mersul nătâng al istoriei; însă autorul alege banalitatea faptelor neeroice, se abandonează unei comunicări inexacte, căutării stilistice la nivelul frazelor şi intenţiei baroce. Şi pentru că poetica romanescă a lui Emilian Marcu refuză categoric evenimentul şi eroul, rămânând una consecvent de atmosferă, cititorului îi revine sarcina riscantă (prin capcanele posibile) de a introduce logica şi coerenţa în universul pe care i-l dezvăluie lectura. Evidentă rămâne (cum s-a mai spus) imaginaţia luxuriantă a discursului descriptiv, lirismul pictural al „naraţiunii” lui Emilian Marcu, amânând la infinit intriga şi proliferând perspectivele.
Iubirea ca miracol, iniţierea în eros şi moartea sunt alte toposuri ale volumului. Antim, fascinat de povestea de dragoste a ţiganului Bubulete, se lasă el însuşi prins în mrejele unor ţigănci pe care le caută mereu din ochi. Găsim aici puţin din amestecul de angelic şi diabolic al Sacuntalei lui Vasile Voiculescu, din fantasticul eliadesc şi din pasiunea pătimaşă a sufletului suav îndrăgostit. Erotism tulburat, dar şi grotesc, şi parodie întâlnim în discursul acelei „cântări a cântărilor” rostite nu de Solomon şi Sulamita, ci de Liana (mireasa) chemându-şi mirele (pe Împăratul Nebunilor): „vino, tu, mirele meu, melancolic vino, uşor, către mine. Calcă agale, ca într-un dans nupţial cu braţele întinse, să mă ajungi şi să mă atingi cât mai repede. Cuprinde-mă aşa, să-mi astupi răsuflarea şi bătăile inimii. „Huoo, huoo”, auzea corul nebunilor şi al hoţilor de pâclă, sunându-i în urechi. Di, boală, di gloaba dracului, şi-şi şterse cu o mână broboanele de sudoare care-i şiroiau pe frunte până la nări, pe buze şi pe barbă”. Ritualul grotesc al nunţii este continuat de viziunea chagall-iană asupra morţii lui Lazăr Terapont văzute ca levitaţie, ca zbor magic : „Acolo, întins, aproape înţepenit după atâtea zile de moarte, Lazăr Terapont simţi că acest zbor nu poate fi decât izbăvirea lui. Cearşaful alb curgea ca o ploaie uşoară de o parte şi de alta a corpului său, cuprins de o transpiraţie rece, lipicioasă şi grea […[ Zborul îl făcea să simtă că nu-şi mai aparţine, că trupul lui a trecut în alt trup, că sângele lui s-a subţiat şi că venele sunt fără sfârşit”. Estomparea epicului şi deplasarea interesului spre sistemul descriptiv sunt evidente şi aici…
O ultimă observaţie, aş face-o asupra prezenţei „autorului” în text. Dacă teoria post-structuralistă vorbea despre dispariţia autorului spre a sublinia impersonalitatea sensului şi a scriiturii, la Emilian Marcu „autorul” îşi arogă drepturi depline şi reintră spectaculos în scenă nu doar pentru a intra în dialog cu virtualii cititori, aceşti alter-ego-uri care trebuie să devină conştienţi de condiţia lor textuală: „Lazăr Terapont plutea (unii spun că el chiar îşi mişca braţele în sus şi în jos, ca aripile unei paseri, dar aceasta nu se ştie prea sigur şi de aceea autorul pune sub semnul îndoielii aceste păreri) către ei.”
Rodica MUREŞAN
(Bucovina literară, nr. 3 (169) martie 2005)
ROMANUL ŞI „CLIPA CEA REPEDE”
Se poate spune că asistăm, în ultimii ani, la o recrudescenţă a genului romanesc, manifestată nu atât prin numărul mare de apariţii de gen, cât şi prin convertirea ce se produce la nivelul unor diferite categorii de creatori, care adoptă, mai mult sau mai puţin incidental, discursul romanesc. Aventura se declanşase de la postmodernitatea ce avea să deschidă nebănuite zăgazuri unei imaginaţii care începuse să se simtă încorsetată de canoane şi, mai cu seamă, de anticanoane. Chiar dacă, la început, principala repoziţionare pleca de la re-considerarea atitudinii faţă de trecut, considerat la nivelul impunerii de modele ce limitau noutatea/modernitatea, treptat, atitudinile postmoderne aveau să se diversifice şi să se reconsidere inclusiv faţă de ele în sine, generând forme şi structuri aparent paradoxale dar şi, adeseori, incitante şi conducând la structuri legate de modernitate, post-modernitate, post-post-modernitate, inclusiv atunci când autorul era/este mai puţin dependent/afiliat/motivat faţă de o asemenea estetică.
Desigur, rămâne definitorie relaţia dintre autor şi text, un text tot mai imprevizibil, tot mai frecvent asociat cu texte, în general, conducând, adeseori, la ideea că literatura trebuie privită, mai întâi, din perspectiva acelei uriaşe reţele de noduri care se bifurcă neîncetat, obligând un lector atent să caute, să remarce, să treacă de la un teritoriu la altul, să realizeze mereu noi şi noi legături, depăşind astfel faza unui câmp al imaginarului caracterizat de discontinuităţi impuse de orgolioase unităţi artistice de sine stătătoare, greu de relaţionat, în sincronie sau în diacronie. Aşa că, dincolo de necesare şi curente aşezări şi re-aşezări teoretizante, fenomenul literar în sine nu se pliază consecvent cu acestea; cu atât mai mult, observaţia este valabilă pentru ultimii ani din secolul încheiat şi primii din noul secol, când sunt evidente mişcări de re-definire şi re-poziţionare literară, cu o puternică tendinţă de intersectare a discursurilor. Acest aspect este mai vizibil la nivelul prozei: mulţi dintre prozatorii contemporani sunt şi poeţi sau, în primul rând poeţi, într-un mod care obligă la re-gândirea unor tradiţionale categorisiri ale scriitorilor.
E un aspect pe care îl vom comenta cu trimitere la recentul roman publicat de Emilian Marcu (Suburbii municipale, Editura Augusta, 2005), cunoscut fiind faptul că autorul este receptat, dar, mai cu seamă, după publicarea acelui volum cu adevărat notabil, prin originalitate discursivă şi coerenţă imagistică, intitulat Lecţie pe Ostrov (Junimea, 1995). De altminteri, Emilian Marcu nu se află la primul său roman, în 2004 publicând Iadul de lux (Junimea, 2004) volum ce proba o uriaşă sete de metamorfozare, deloc gratuită, angrenată în canoanele impuse de o construcţie epică reuşită; dar, dacă acest prim roman fixa cadrele unui univers rural (între mit şi un real acceptabil), noul roman, nu doar fiindcă titlul o impune, trimite la un imaginar al citadinului, tratat însă într-o risipire cu mult mai amplă de imagini. În postfaţa la precedentul roman, Al Dobrescu se referea la un iad de lux al metaforelor; acum însă, într-un context pe care titlul nu îl sugera, romanul depăşeşte cu mult un posibil orizont de aşteptare impus de relaţia poet-prozator indusă cititorilor familiarizaţi cu scriitura lui Emilian Marcu. De altfel, titlul acestui roman ridică anumite probleme de interpretare, atât prin structura sintagmei în sine (suburbii municipale) cât şi prin aparenta opoziţie ce se creează între un posibil fascicul semantic degajat de o categorisire impusă deliberat drept administrativ-oficial-rece-ne-poetică şi uriaşa, generoasa risipă de imagerie poetică dezlănţuită într-un discurs ce trimite, de la bun început, spre volutele dantelăriei baroce.
Aşa că o vom spune de la bun început, romanul lui Emilian Marcu e o probă de virtuozitate, în competiţie cu sine însuşi, depăşindu-se şi autodepăşindu-se, într-o încercare de a rupe tipare comune naraţiunii, inventând o paradigmă singulară, ce plasează necesara poveste ce alimentează epicul, sub semnul ambiguităţii iniţiale, de fapt singura care poate fi considerată definitorie, atunci când textul are pretenţia de a-şi fi propriul ordonator, creând nu o copie ci o replică la lumea reală:
„În acea zi ploioasă de toamnă, sau de primăvară, că era octombrie spre sfârşit sau noiembrie spre început dacă nu martie pe la mijloc (aici relatarea Bătrânului Anticar suferă de o groaznică inconsecvenţă, pierzându-şi din când în când chiar logica, pentru că memoria lui devenise asemenea caşcavalului la modă mult mai târziu în urbe, cu suficient de multe găuri nefolositoare), municipalitatea oraşului, însuşi Primul om al ei – Primarul, veni în dugheana scundă, igrasioasă, cu pereţii burduşiţi de rafturi după care pete mari de mucegai se arătau, unde ca să poţi pătrunde trebuia să cobori câteva trepte, să te cocoşezi îndoindu-te de spate, ca într-o continuă şi fără de noimă plecăciune; să te transpui fără de voie într-un umil limax al timpului, să-ţi rupi coastele la care cântă îngerii când treci pragul în infern, să te însoţească această muzică diafană şi acolo în tainiţele pământului că doar aşa i-ar fi suferinţa mai suportabilă în eternitatea ei.
E începutul unui roman, având rolul de a trimite la câteva semne esenţiale ce vor ordona aventura textului în sine: ambiguul existenţial, relatarea (ca replică a istoriei reale), Anticarul, Primarul, oraşul, eternitatea. Un text care se joacă (deliberat) cu ingenuitatea unor cititori determinaţi de înţelegerea restrânsă a citadinului, a urbei, a relaţiei dintre centru şi periferie, supusă atenţiei unei administraţii riguroase. Pentru că Anticarul, Primarul (cărora li se vor adăuga Zoroastro, Batofix, Danauto, Hristina Fecioara, Sava Gotul, părintele Damian şi alţii) într-o naraţiune clasică ar fi reprezentat acele personaje care determină acţiuni şi sunt reprezentaţi (şi) prin acţiuni. În Suburbii municipale, aceste neume devin mărci ce ţin de specificitatea unui text elaborat după alte reguli decât cele cunoscute la nivelul unui roman clasic, adică acelea care respectă în primul rând o definiţie forsteriană, care vedea în povestire coloana vertebrală a romanului. Desigur, aceste mărci pot fi receptate ca atare în condiţiile în care parcurgem romanul ca pe un text ce transgresează obişnuita naraţiune, inerentă genului, după cum se ştie. Or, se pare că la acest nivel a fost exercitată şi capacitatea maximă a unui prozator ştiutor al meşteşugului poeticesc, după cum aminteam chiar la început, autor care nu ezită să investească un maximum de poeticitate atunci când simte nevoia spargerii curgerii unui text ce îşi caută un drum sinuos, relevând, dincolo de importanţa secretă, inefabilă, a cuvintelor, a gândurilor, a vorbirii, a memoriei, termeni care apar obsesiv, denotând intenţia autorului de a se lăsa vorbit, atât naratorul, cât şi textul şi personajele, cu toate fascinate, marcate existenţial de o continuă invazie a cuvintelor, aşa cum i se întâmplă Hristinei Fecioara :
„Din când în când câte un poştaş buimac trecea şi lăsa într-o cutie din fildeş, agăţată la poartă, plicuri de diverse culori, plicuri groase sau subţiri, grele, doldora de cuvinte care începeau să lunece de pe rânduri şi să umple cutia poştală şi apoi curtea, cu cerneluri diverse, unele drepte şi clare, altele tremurate şi nesigure, dar toate pline de sinceritate. Hristina Fecioara le aduna, în poala rochiei, amestecate cu rouă şi, cu migală le aşeza la loc în plicuri. Ştampilele erau puse din mari metropole despre care cei mai mulţi din urbe auziseră doar în predicile lungi şi obositoare ale preoţilor. Apoi Hristina Fecioara le aşeza pe culori, pe sentimente, pe mărimi, şi începea o lectură adâncă, o lectură ca din clasici până cuvintele i se lipeau de creier ca nişte mărci poştale. Le citea cu glas tare luându-le din poala rochiei sale încărcată de cuvinte şi rouă; o, ce blestemăţie să le încurci între ele, să le aşezi, să le reordonezi mai apoi, pe sentimente ca pe nişte ostaşi şi să le ordoni înţelesuri, uneori bizare, alteori clare ca lumina lunii abia răsărită de sub geana dealului neguros.”
Între claritatea mesajului şi imediat ambigua comunicare ulterioară, între cuvintele care se supun emitentului şi cuvintele care se răzvrătesc, impunând o dulce-amărui dictatură a unei scriituri ce nu lasă nici o şansă lectorului mai puţin interesat de imagine, deoarece proza lui Emilian Marcu reuşeşte să impună necesitatea de a semnifica în primul rând prin imagine. De aici textul alambicat, cu aparenţă barocă, cu trimitere spre intertext şi post modernitate, pe de o parte prin raccourci-urile ce se pot face la proza mare contemporană (şi în primul rând, la texte ale lui Eugen Barbu) pe de altă parte prin inerente trimiteri spre spaţiul poeziei propriu-zise, cu menţiunea că Emilian Marcu poate intertextualiza, subtil, cu propria-i poezie, de care nu se poate desprinde, desigur, inoculând discursul în proză cu fulguraţii desprinse, parcă, din volumele de poezie de după 1990.
Şi toate acestea într-un roman care nu uită, oricum, necesarul de story: însuşi Primul om al municipalităţii, adică Primarul, vine în acea zi ambiguă („de toamnă sau de primăvară…”) spre a aduce Ordinul unui Bătrân Anticar, cel care e numit şi ca autor al unei relatări de la început considerată de o „groaznică inconsecvenţă”; cât priveşte Ordinul, acesta, dat de Primul Administrator şi privind desfiinţări sau transformări, este asimilat potrivit unei „grile” ce caracterizează mai tot textul („introdus într-un sul de carton, ceruit la ambele capete, „să nu curgă cumva din neatenţie cuvintele bine ticluite””), apoi totul se metamorfozează în sunet de trompetă (goarnă), căci Ordinele erau frecvente într-o municipalitate dominată de ideea schimbărilor, transformărilor, mutărilor, toate percepute ca mişcări de cuvinte („cuvintele cădeau sacadat pe privirile blajine, tâmpe sau scorojite ale celor din suită…”) şi apoi îşi face apariţia Primul Administrator al şefului, pe numele său Zoroastro; naraţiunea evoluează spre prezentarea graţioasei şi unicei Hristina Fecioara, dimpreună cu cele patru surori Caraculacu, stranie adunare antitetică, prilejuind autorului notaţii captivante, în care poezia, pamfletul, observaţia sociologică, insertul de natură specios-administrativ, cu intenţii de şarjă admisă, într-un roman care îşi derobează constant intenţia primă, se reunesc fără să se excludă, ci, dimpotrivă, par a avea nevoie de coexistenţă. Iar romanul îl prezintă apoi pe Mavrocosta, paznic al Grădinii Publice, continuă cu vizitele Primarului la anticariatul căruia i s-a aprobat prelungirea activităţii (din secolul XVI, datând, de altfel), şedinţe furtunoase la consiliu, descrierea unei simbolice stupine, apariţia fratelui Damian, relevarea directă a semnificaţiilor suburbiilor municipale, în care se aflau aceste hrube în care se întâlneau anticarul şi Primarul, filosofări despre multiplele probleme ale urbei, cu inserturi de elemente poematice şi esoterice, cu un jurnal al căpitanului Oswald Zaur Austriacul, cu imaginea Bătrânului Anticar, ajuns un fel de „împărat al suburbiilor municipale”, cu ideea care dă suport întregii aventuri (epice şi poetice) de a aduce prostituatele oraşului în „salonul umbrelor, o idee cel puţin trăsnită dacă nu chiar nebună”, idee care înseamnă transformări, adaptări, mişcări uriaşe cu edicte, suluri, gravuri vânători, mese ceremoniale, toate puse sub semnul cifrei cincizeci, prilej pentru apariţia esoterică a părintelui Sava Gotul dar şi de prezentare festivă a celor cincizeci de prostituate, într-o imagine de referinţă în acest roman care continuă în aceeaşi manieră şi care metaforizează insolit „stabilimentul din suburbiile municipale, vizitat seara şi dimineaţa de Prima Doamnă, soţia Primarului care însoţită de un lung alai de cucoane rasolite şi chifnoase, grele de osânzi şi de transpiraţie loveau cu putere în gratiile de la uşi, „să le verifice trăinicia” se răţoia guiţat câte una, mereu alta de fiecare dată,, „să nu care cumva să scape cineva la ele”.
Şi de aici romanul se adună în sens invers, aidoma şarpelui mitic care caută să-şi apuce coada: înmormântarea Hristinei Fecioara (…”patru şoareci albi purtau pe spate sicriul ei încărcat de o ciudată melancolie”), un concert care aduce cu sine, definitoriu, toamna, nebunia naturii ) ”vara ieşea în chiloţi cu sânii goi”) şi a elevilor de la Şcoala de Arte şi Meserii, rememorarea unor dorinţe ale Hristinei Fecioara, imaginea „celor cincizeci de cadavre chircite de femei, copii, bărbaţi şi mai tineri şi mai în vârstă (care) stăteau aruncate la marginea urbei”, discuţiile Bătrânului Anticar cu Zoroastro şi cu Mavrocosta, exodul elevilor, venirea intempestivă a unor străini, comportarea ciudată a Primarului („ultimul an al unor mari şefi sau despre cum se retrag elefanţii spre cimitirul lor când simt că moartea-i înconjoară”) iar Sava Gotul reiterează un botez, cu vin fiert amestecat cu prescură, şoarecii albi invadează urbea, şi „fişele, toate un nor uriaş de litere, se amestecară”, două mari semne (crucea de lemn de ulm şi cartea) guvernează un final aleatoriu, deschis oricărei interpretări.
Romanul, spune Albérès, este substitut al morţii, dar relatările din această carte, despre viaţă, fie ea şi în suburbii municipale, nu pot fi decât fragmentate, supuse unei discontinuităţi alimentate poetic, deoarece memoria Anticarului, se spune la începutul romanului, „devenise asemenea caşcavalului la modă mult mai târziu în urbe”.
Iar romanul lui Emilian Marcu (în fapt, un prim volum, cum se anunţă în final) demonstrează forţa unui scriitor ajuns la acea maturitate care îi permite să exerseze în registre diverse, ca un adevărat virtuoz, o unică temă care a fascinat lumea de la începuturile ei: clipa cea repede…
Constantin DRAM
(Convorbiri literare, ianuarie 2006)
„SUBURBII MUNICIPALE”
Note de lectură
După Iadul de lux, Emilian Marcu recidivează ca romanciar şi, la editura Augusta din Timişoara apar primele două volume ale trilogiei Suburbii municipale. Scriitor complex, Emilian Marcu nu se dezminte ca poet, mai mult, utilizează ca mijloc de exprimare în proză, limbajul poetic, inducând prin acesta, o anume stare cititorului său. N-am să afirm că, după lecturarea şi relecturarea celor două volume, m-am transformat în decodificator de mesaje. Nu voi analiza tema, una extrem de subtilă (mistică şi ritualică). Ci voi exprima un punct de vedere, sigur, unul foarte sincer, ţinând cont de momentele de meditaţie la care am fost supusă. Suburbii municipale este un roman de atmosferă structurat în manieră SF. Un roman simbolic şi ritualic, grafica susţinându-mi argumentul. O parodiere a spiritului uman într-o succesiune metaforică, o parodiere a luptei dramatice şi incerte a Cuvântului, întru veşnicirea sa. Naraţiunea oarecum haotică trimite cititorul în confuzie. Lentoare şi perpetuă metamorfoză într-o sugestivă imprecizie – acestea sunt stările insuflate de lectură. Totul se mişcă, se schimbă, se repetă, se uită… Parcă. Populaţia romanului migrează de la oraş în Suburbii, aşa cum prozatorul Emilian Marcu schimbă planurile, în joacă, glisând unele în altele, atât de delicat. Personajele alcătuiesc o populaţie a iniţiaţilor, într-un ritm eteric şi continuu. Povestea pare o eternă aventură, ruptă pe alocuri de fragmente poetice de mare sensibilitate. Anume făcute pentru momentele de respiro cerute de cititor. Sugestia şi simbolul sunt imperative, contribuind la reuşita acestor pagini autentice, la fel de indispensabile ca şi personajele sale mirifice şi terifiante : Bătrânul Anticar, Hristina-fecioara, Zoroastro, gnomii Batofix şi Danauto, Oswald Zaur Austriacul, Sava Gotul, Primarul, etc… Un imens tablou alcătuit din zeci de imagini (un joc de puzzle), un macro-poem al iconiţelor ce pare că a găsit cheia (calea) spre inima cititorului. Cartea nu se citeşte uşor. Parcă avizat, romancierul Emilian Marcu reia fragmente de poveste ca şi cum naratorul ar suferi de amnezie. Ermetismul scrierii sale lasă loc descifrării, nu neapărat al vreunui mesaj (deşi sunt mai multe). Frumuseţea poetică a paginilor, autenticitatea, dar nu aceasta are importanţă ci reuşita acestui gen de literatură, atractivitatea, starea de reverie şi revelaţie transmise cititorului, cred, contează cel mai mult. Trebuie să accentuez lumea lumânărilor, o lume care m-a copleşit, înadins personificată, simbolizând, în opinia mea, TOLERANŢA, forţă mistică prin care lumea poate fi controlată. „Trup cald lângă trup cald” –spune romancierul atunci când descrie lumea lumânărilor. Ce poate fi altceva, decât îngăduire şi acceptare? Prin Cina-cea-de-Taină, cartea pregăteşte Apocalipsa spiritului, o mutaţie genetică, aş îndrăzni, suferită de lumea Cuvântului, unde ritul cosmic previne căderea postmodernismului (sper că am înţeles bine?) reprezentat de Bătrânul Anticar. Ca spaţiu şi timp naraţiunea poate fi oarecum definită. Dar, nu aceasta ne preocupă. Ci formidabila forţă a cuvântului fluviu, neobosita fascinaţie a figurilor de stil, spectacolul într-o continuă desfăşurare. Cu o aură specială, cartea (cărţile, sunt două volume de fapt) sunt speciale şi atractive. Diabolic atractive. Numeroasele fragmente, de o rară sensibilitate trădează poetul, fără a delimita graniţe între genurile literare – proză-poezie- declarând cu îndrăzneală că, prozatorul Emilian Marcu poate fi citit oriunde în lume cu aceeaşi bucurie. Redau mai jos un fragment, nici nu-mi închipui că-i cel mai reprezentativ, dar este unul care demonstrează marele har al romancierului : „În noaptea de dinainte de masa de taină, în noaptea aceea lutoasă, pământ gros, mănos, roditor şi nepereche, când se învârtoşau diavolii în gândurile Primarului prinzându-se ca nişte laţuri dibace, laţuri de prins iluzii şi arome de lumină de lumânare, lumină ce spintecă burta nopţii, în noaptea aceea căzută în genunchi ca un bivol înjungheat cu multă dibăcie după ce fusese lovit cu maiul între coarne şi apoi tot pe acolo se strecoară pe furiş lama ageră şi fermă ca privirea de închizitor, în noaptea aceea catifelată ca pielea curvelor din stabiliment, din cămăruţele joase de nici să nu poţi sta ca lumea în picioare… Oswald Zaur Austriacul şi Zoroastro se strecurară în suburbii.”
Mister, într-o cadenţă poetică de mare rafinament. Acesta este stilul prozatorului Emilian Marcu, stil folosit pe parcursul celor peste şase sute de pagini în cele două volue.
„SUBURBII MUNICIPALE” - carte, ce n-ar trebui să lipsească niciunui iubitor de frumos.
Mariana VÂRTOSU
(Oglinda literară, 71)
VIRTUŢI ALE ROMANULUI POEMATIC
Volumul 2 al romanului Suburbii municipale – mormântul călugărului ioanit, semnat de Emilian Marcu la Editura Augusta, Timişoara, 2007 – reconfirmă principalele aprecieri ale unor critici literari prestanţi de azi la adresa volumului I. Fiind un roman de o originalitate aparte, se cuvine enumerarea celor mai importante concluzii ale acestora, utile receptării şi a prezentului, şi a aşteptatului volum 3 : Suburbii… a rupt „tiparele comune naraţiunii” clasice, „plasând povestea ce alimentează epicul în ambiguul iniţial-replică la lumea reală”, fiind un roman „poematic şi esoteric” complex – Constantin Dram (Convorbiri literare nr. 1, 2006); „am putea spune că „suburbia” lui Emilian Marcu oferă o insolită poveste postmodernă la un scriitor fără afinităţi postmoderniste” – Theodor Codreanu (Literatura şi arta, 14.IX.2006); „Emilian Marcu, credem noi, devine (…) un sol de pace, un propunător al condiţiilor de armistiţiu între tradiţionalismul parabolic, magico-mitologic, al lui Bănulescu, la noi – sau, în lume: al lui Borges, Buzzati, ba al lui Marquez - şi postmodernismul cărtăresciano-angelescian [Silviu Angelescu: Calpuzanii – n.n.-[. Ba chiar se înscrie, cu succes, în conceptul lansat, de curând (2005), de Theodor Codreanu, de transmodernism” – Adrian Botez (Ardealul literar, 2006).
Ceea ce se petrece în a doua parte a trilogiei adânceşte semnificaţiile şi reevidenţiază cele mai multe simboluri (impecabil explicitate de A. Botez), incitând şi mai mult interesul pentru lectură, cu atât mai mult cu cât pletora de sensuri fundamentale refuză progresiv limitarea la ontologia naţională şi se deschide spre transnaţional/universal. Poematicul, cu faldurile, „arpegiile” şi refrenurile lui armonizatoare ale ansamblului, este expresie intrinsecă a psihologiei/reflexivităţii iniţiaţilor (aproape toţi, preoţi masoni). Acţiunile exterioare sunt foarte puţine, dominând net stările personajelor. Putem urmări înnoiri în strategiile paranoice ale Primarului (ipostază a „materialităţii” satanice) pentru înveşnicirea suveranităţii sale) între altele, montarea unui portret uriaş – „punte a suspinelor” – deasupra uşii de la intrare pentru stârnirea psihozei terifiante la subordonaţi: „Chipurile celor ce-l ascultau în picioare, mici mogâldeţe, se lăţiră, se blegiră neuniform. Bucăţi de carne flască văzu Zoroastro”), intensificarea spionajului pentru aflarea tainelor deţinute de Oswald, a suspiciunilor/ temerilor lui legate de colaboratori şi de duşmanii din urbea vecină, căutarea unei embleme a viitorului oraş („o foşgăială cu imagini erotice”), coruperea ziariştilor pentru a nu putea comunica nici un adevăr despre proiectul acestuia (încât unii oameni se gândeau „la cele mai negre situaţii”), sustragerea sa de sub privirile soţiei sale, supraveghetoare drastică a stabilimentului magnetizant nu numai pentru elevii şcolii profesionale ci şi pentru el etc.; continuarea de către Zoroastro (Noul Visător/ Tălmăcitorul Visurilor Vieţii) a „citirii” cu ajutorul lunetei (identificatoare de realităţi suspecte şi provocatoare de „fulgere din senin pe cerul înstelat”) şi notări detaliate pe fişe a gândurilor „strategului”, executarea misiunilor cvasi-punitive încredinţate şi intermediar în relaţiile „supremului” cu Oswald; rememorarea formării, a drumului pe Calea Robilor şi a ritualurilor esoterice ale lui Oswald (purtătorul Cufărului, cu Harta şi jurnalul, întruchipare a Spiritului Cărţii cu Cheia Logos-ului, reprezentantul Rigorii-Logos, premisă a Demiurgiei) învăţate de la călugărul ioanit Beniamin )”Este mai important să scrii o carte decât să conduci un imperiu”), îndeletnicirile lui sub semnul unicităţii (trasarea hărţii viitoarei localităţi, fabricarea cu „maşinăria savantă” a mierii ca lumina şi inventatorul maşinii de produs hârtie, al cărei ţăcănit „se auzea prin crăpăturile cerului”, întru împlinirea misionariatului său plurisensual cultivat de sacerdot; reactivarea mistic-ritualică în sufletele adoratorilor a Hristinei Fecioara (Hristos Feminin şi mamă Cosmică), sub sicriul căreia Oswald adăposteşte săculeţul cu cenuşa lui Beniamin (”Înmormântarea în grâu, ritual zilnic pe care abatele îl săvârşea ca şi cum ar fi un botez în repetare, o încercare de iniţiere în puterea divină a grâului”); adâncirea surorilor Caraculacu (pentru care Logos-ul este Dansul de Foc, din care renaşte Pasărea Psoenix şi Viaţa Veşnică) în devoţiunea mistică; încercarea Primei Doamne de a purifica lumea prin arderea cămăşilor soţului ei („Le jertfise pe toate pe rugul dragostei făcându-le cenuşă, să însămânţeze cerul cu această cenuşă grea de parfumuri şi de păcate”); drumul lui Danauto şi Batofix cu ceara pentru lumânări şi incendiul de la Prisacă - semn al Iubirii-Credinţei în menire; explicarea, dar şi tăinuirea de către Bătrânul Anticar a scopurilor construcţiei, reamintind motivul perpetuării umane prin jertfa creatoare.
În contextul mai dens al acestui volum 2, autorul atinge foarte adesea adâncimi şi subtilităţi abisale, din care izvorăşte un imaginar covârşitor, unic în proza noastră contemporană. Mormântul… este o văluroasă revărsare de mesaje iniţatice şi revelaţii sacre, de poezie a naturii terestre şi cosmice, de metamorfoze şi transgresări ale realului în real, ale imediatului în imemorial, ale concretului în misteric şi fascinant, ale obişnuitului în fabulos. Unele dintre acestea revin ca laitmotive, armonizând faldurile maiestuoase ale poemului în proză. Pe parcursul romanului sunt foarte multe pagini de descriere a unor meserii vechi, de satiră, de pamflet şi de viziuni luminoase sau macabre, acestea din urmă indicând „boala temeliilor” oraşului, „lepra pietrelor” şi sugerând viciile, dezumanizarea/rinocerizarea. Pe acest fond, poezia tragică străluminează. Cea mai frumoasă este imaginea privighetorilor îngheţate pe lac, reiterată în consonanţă cu miraculosul din fondul amintirilor lui Oswald: „Şi cântecul ciocârliilor acelea cu picioarele şi cu cozile îngheţate se auzi cum spală cerul”; „cântecul privighetorilor (…) însămânţa pui de vulturi albi, orbi pentru că ochii lor arseseră de la drumul printre stele la lumina lor orbitoare. Puii de vultur cădeau pe pământ făcând găuri adânci, un fel de cratere cu praf stelar…” – pasaje izvorând – reînvietor – cititorilor năzuinţa „să se înalţe, odată cu ciocârliile, în cer (…), să trăiască 1000 de ani, cu vulturii)”.
Dealtfel, fantasticul, omniprezent, are pretutindeni o dimensiune luminos-revelatoare, conţinând o puzderie de valori expresive emanate dintr-un spirit inflorescent. În postfaţă, criticul Alexandru Dobrescu, într-un fel obiectând la „dictatura” poetică din Suburbii municipale (”o aventură esoterică”), o motivează prin apartenenţa personajelor la lumea iniţiaţilor, care vorbesc numai cât să se înţeleagă între ei. Dar chiar şi puţinele nuclee epice au reverberaţii meditative şi lirice, iar fluxul acestora contracarează impresia de juxtapunere. Secvenţele sunt „tangenţiate” de medium-ul magic-ocultic, cu articulaţii subtextuale, comunică osmotic, inducându-ne senzaţia de continuitate epică. De aceea, şi concretul exterior dobândeşte un aspect ipotetic şi probabilizant, o vagă obiectualitate şi o pregnantă poeticitate (la aceasta contribuie şi ilustraţia/ stampele cu iz epopeic).
Relaţionările de tip social sunt fragile, existenţele rămân într-o tulburătoare imanenţă, dar nu şi în autarhie egotică datorită aceluiaşi „climat” romanesc. Foarte puţine enunţuri au conţinut pur denotativ. Consider că nu scriitura, clasică, ci imaginarul – baroc – situează acest roman în transmodernism. Cred că Suburbii municipale este una dintre scrierile româneşti care onorează condiţia „bogăţiei axiologice” apte să prezinte interes şi în Apus, condiţie exprimată de Ion Negoiţescu într-un interviu.
Constantin BLĂNARU
(Oglinda literară)
CU MÂNA LUI IPATE ŞI NUME DE APOSTOL…
(mai ales De la şi oarecum Pentru…Poetul Emilian Marcu)
Pe bancheta din faţă, alături de el, de Poet, istoria fumegă-n tăcere, împrăştiind stare de vrajă. Mâna lui mişcă volanul atent, nici un muşchi nu-i tresare pe faţă. Totuşi, în buzunarul drept al sacoului tresare ascuns. Tresare cenuşa, „cenuşa cărţilor cu poeme de dragoste/ cu epopeele marilor războaie antice,/ cu frumoasee atlase despre poemele cerului -/ hărţi ale unei posibile lumi ancestrale -/ în cenuşa cărţilor despre lumile viitoare…” („Cenuşa”) vibrează, „cenuşa” se cere cernită pe pagina albă, dar numai atunci şi numai atunci când „răcoarea se lasă-n afunduri în scoica sonoră”, sonora scoică din urechea lui.
Însă lui, Poetului, ai zice că nu-i pasă, înaintează atent pe şosea, pe şoseaua şerpuindă, buzele-i tăcut murmură o rugăciune. Cine să ştie, cine să creadă, cine să vadă dincolo, dincolo de semafoare, cum cuvântul lui, „adiere discretă”, măsoară „o imensă incertitudine între becaţe”, ori, poate „o imensă mişcare tectonică în bătaia de aripi”. De ce? De ce nu?
Evident toate acestea şi toate, în general, se întâmplă într-o duminică, o duminică pe care el, Poetul, inspirat de zăpada aşternută pe aripi de înger, înfiorat de zăpadă, a numit-o din nou şi din nou (oare pentru a câta oară?) Duminica Orbului.
Maşina roşie opreşte brusc. Poetul coboară. De umărul drept atârnă, acoperind cumva buzunarul sacoului, o geantă. La plecare va aşeza înăuntru cu grijă tot ce-a adunat în excursie, pentru că el, acum, este într-o excursie până-n margini, de-a-n rotundul, jur-împrejur. De fapt, îl caută pe Unul, Unul Anume, cică-l cheamă Ipate. Poetul e hotărât. Calcă apăsat, ca Ţăranul. Mai încolo, uite, colo-n spatele casei, sunt stupii. Îşi lasă geanta pe prispă, prispa casei bătrâneşti şi o ia într-acolo, unde „…albinele dorm şi visează că zboară/ şi stau liniştite în cuibul de ceară// Iar ţăranul din când în când le mai ceartă,/ Dar se străduieşte să facă o lucrare de artă…”
Oamenii din sat, din satul ăsta mare, un sat de pământ, numit chiar Pământ, îl priveşte cu mirare. Ce face, ce face acest om? se întreabă, cercetează ei. Dar Poetul nu-i vede, nu-i ascultă, pentru că Poetul…/ ascultă! Ascultă cum trosneşte sămânţa, sămânţa culorilor ascunsă-n perlă, şi perla ascunsă în scoică, şi scoica ascunsă în ureche, „scoica sonoră” din urechea Poetului.
Ce face? Ce face? Se întreabă aceia. Uite-l! Urcă pe-o muchie de deal, caută dezlegare despre „lucrarea cerească” de la… De la cine? De ce? Poetul crede! Poetul ştie că acolo, sus, „colivie, pe o muchie de deal/ Pe-un fel de afet de iarbă, regal// Sprijinit în genunchi şi în coate/ Stă înţeleptul satului, unul Ipate// Oamenii îl privesc întrebători, cu milă/ Dar în locul lui Ipate văd un pui de acvilă…”
Ei se întreabă, poetul surâde, duce mâna dreaptă la ureche, la urechea dreaptă. Zăpada de pe gura îngerului nu-l stânjeneşte, dimpotrivă, răcoarea „scoicii sonore” îi face bine, îl ajută să înţeleagă, să creadă, să vadă, să…
„…Îl văd pe Ipate pe cer cum cu mâinile ară// Trage brazde adânci, un fel de blestem/ Şi din loc în loc pentru fiecare pune un semn// Puiul de vulture, în tăcere, ca-n lucrările sfinte/ Ciuguleşte pe rând, grămăjoarele de oseminte// Vrăji face Ipate, miracole, lucruri fireşti/ În hainele de rouă, împărăteşti!…”
Acestea despre Ipate, dar Poetul? Poetul se-ntoarce tăcut din casa de nouri, îşi ridică geanta de pe prispă, priveşte! Mai încolo, pe lângă stupi, printre flori-înflorite de vişini în floare, „…Şarpele Phylon fulguit se lasă-n tăcere…/Şarpele Phylon rămâne o cârjă de veghe…/ Şarpele trimite-n înalturi nectar…/ Înger damnat printre vişini în floare/ Şarpele Phylon pare o sabie de ninsoare.”
Iată! Geanta e plină, Duminica Orbului s-a sfârşit. Poetul trebuie să meargă acasă, să cearnă cenuşa pe foile albe, pentru că iute-iute, acuşi, duminica viitoare e chiar Duminica Orbului, ziua în care se joacă jocul. Unul Anume, unul Ipate păzeşte jocul de tuş…”un joc// De-a regula simplă sau poate de-a sfada sau poate de-a sfada./ Ipate poartă pe pleoape, zăpada,// De-a regula sfântă, de-a împărţitul./ Pentru Ipate jocul se taie încet cu cuţitul…”
Şoseaua şerpuie precum şerpuie Şarpele Phylon. Poetul ţine volanul cu mâna dreaptă, volanul maşinii roşii, el are o maşină roşie. Mâna stângă se odihneşte leneş pe geamul portierei, şi, din când în când, de printre degete i se împrăştie fire de cenuşă, gândurile lui să marcheze şerpuirea şoselei? Cine să ştie? Maşina goneşte, şoseaua şerpuie, Şarpele Phylon fulguie, Poetul strânge cu degetele crispate volanul, Poetul gândeşte: „..:secunda se împlineşte mai grabnic în nisipuri/ Mai tragic în clepsidră se surpă şi mă vrea./ Să scap învăţ cu grabă uitatele tertipuri,/ Rămân cu tine clipă în aşteptarea ta…”
Cuvintele, şoaptele „scoicii sonore”, adie, măsoară, dincolo de semafoare, „o imensă incertitudine între becaţe”, ori, poate, „o imensă mişcare tectonică în bătaia de aripi”.
Din nou, maşina roşie opreşte brusc. Poetul coboară, pătrunde-n holul cel mare, străbate coridoare, urcă pe scări, treaptă cu treaptă, păşeşte în odaia cu oglindă, îşi jură : „…Eu ţie, iubire, de-a pururi vie,/ mă-nchin cu această Duminică./ Aştept tăcerea cuvântului,/ aştept să pot citi în oglindă uitarea ta./ În toate imaginile gândul se-aprinde./ Într-o zi de Duminică/ oare cine pe cine-n oglindă-l va vinde?”
Ce face? Ce face? Bine, vă spun adevărul şi numai adevărul! Poetul acesta caută „lumina ceaiului în cămările sufletului”. De ce? De ce nu? Doar se ştie! Pe Poet „…focuri uşoare-l îmbracă în mătasea cea viu colorată./ focuri uşoare/ până umbra Grădinarului/ prin ceaiuri învaţă să zboare.”
Prin urmare, este limpede ce face Poetul acesta, pe care-l cheamă Marcu şi încă… încă Emilian. Aşa, ca să fie! L-a numit chiar „Înţeleptul satului, Unul Ipate”, într-o Duminică. Să fi fost a Orbului? Poate! Dar „umbra” Poetului care-i? Unde-i? Se cerne în cuvinte pe foile „Scoicii sonore”, Cuvintele ce întrupează Adevărul! Care-i? Unde-i? Căutaţi-L!” Atât ne mai rămâne. Pe pământ deodată/ umbra ta mă luminează: Tată al meu, Tată!”
Diana Petrişor
DESPRE SINERGIA SOTERIOLOGICA A LOGOS-ULUI:
SUBURBII MUNICIPALE (II) – MORMÂNTUL CALUGARULUI IOANIT (1), de EMILIAN MARCU
Iată al doilea volum al trilogiei poematico-romaneşti, promise de scriitorul ieşean EMILIAN MARCU – cu titlul generic de Suburbii municipale. Personaje interesante, din primul volum, precum Bătrânul Anticar, ori Purtătorul de Cruce-părintele Sava Gotul şi paredrul său Mavrocosta (ambii paznici ai Grădinii!) – se estompează (numele lui Sava Gotul, personaj stavrofor/hristofor, care promitea să evolueze, cel puţin incitant – nu are, în noul text, decât două relevanţe textuale) – altele, precum Zoroastro şi, mai ales, Oswald Zaur Austriacul ( zis acum Cel Sărac – adică, esoteric: Iniţiatul… - înger şi demon, Luceafăr-Lucifer eminescian : „un mort frumos cu ochii vii” – şi nu e singura „eminescianizare” a lui Emilian Marcu, în acest frumos text poematic…), Hristina-Fecioara, surorile (cvadruple…) Caraculacu (care îşi îmbogăţesc semantica lor cu starea de vitraliu mistic: cf. p. 209 – „păreau că trăiesc în focul sticlarilor, împrumutând vârtejuri de flăcări […[. Jăraticul albastru al ochilor lor păstrând în podoabe culorile dispreţuite de carnea lor” etc.) şi Primarul (2) - îşi continuă evoluţia simbolică.
1- Emilian Marcu, Suburbii municipale (II) MORMÂNTUL CĂLUGĂRULUI IOANIT, Editura Augusta, Timişoara, 2005.
2.Cel care remarcă instinctualitatea din căutările şi construcţiile umane – dar care, prin paranoia dorinţei sale de dominaţie luciferică, prin impostură, sare din propriul tablou, şi determină înlocuirea sa (prin contaminare cu paranoia luciferică), cu toţi consilierii săi, pe rând… - toţi intrând în starea de „căţărare” iniţiatic-satanică – cf. p. 229; şi totuşi, prin arderea cămăşilor Primarului (cel contorsionat, narcisiac, în jurul propriei personalităţi, mereu neisprăvite întru Logos! – „pururi tânăr, înfăşurat în manta”-i…) de către Prima Doamnă, se creează starea de transfigurare-hierofanie cosmică; cf. p. 215: „Le jertfise pe toate (n.n.: cămăşile) pe rugul dragostei (s.n.) făcându-le cenuşă, „să însămânţeze cerul cu această cenuşă grea de parfumuri şi de păcate.”
Toate aceste personaje îşi dezvoltă plenar tulburea lor semantică – iar cuplul siamez, întru faptă şi logos, Danauto-Batofix – produce modificări cosmico-semantice deosebite (incendiul ritualic al Prisăcii – ca stare mistică, de explozie victorioasă a Credinţei-Iubirii, în Cosmosul Albinelor Solare). Apar, ca personaje noi, călugărul ioanit Beniamin, călugărul-tăbăcar-creator –de-pergamente, Petruţio Barroiani - şi Marele Maestru – orice nouă apariţie corespunzând unui ritual esoteric, cu implicaţii cosmice (cf. p. 51): „Poalele tunicii marelui Maestru erau împodobite cu clopoţei de aur şi orice mişcare a lui era acompaniată de o muzică serafică, un fel de colind al îngerilor şi el ştia de toate acestea şi se mişca lent, într-un ritm numai de el cunoscut, un fel de dans al împăcării puterii supreme cu care fusese investit, încă înainte de a înălţa Cetatea Domnului aici, la capătul lumii, unde pentru el şi pentru supuşii lui se deschidea o altă lume de care începu să fie atât de mândru.”
De ce Sfântul Ioan-ioaniţii? Pentru că Ioan se numeşte „Ioan al Inimii”, „Ioan al iubirii”, deci, se arată, clar „ca lumina/ cântecul ciocârliilor dezgheţate”, Calea Soteriologică… a robi la Iubire – pe Calea Robilor Focului – pe care călăuze sunt nebunii/bufonii cosmici, „vulgarii” Danauto/Batofix…
Dar, pentru cine citeşte atent (şi reluat!) acest poem în proză, acest ritual esoteric – este evident că, de fapt, personajele adevărate sunt METAFORELE:
a-metafora Leprei Pietrei (continuând, din primul volum, sugestia de decădere a Lumii expuse prea mult non-sacralităţii, vidului de spirit autosacrificial!) – Lumea numită „a materiei”;
b-metafora Construcţiei Manolice – subteran începute, emers-relevantă prin (p.15) „pământul din jurul suburbiilor (care) se acoperea cu pământ alb de biserici, un pământ special scos din măruntaiele pământului cel mare” – PĂMÂNT ALB DE BISERICI (de forţa credinţei) care este susţinut, imers, tocmai de către cel obscurizat acum, faţă de primul volum : Bătrânul Anticar – care, mistic, din hruba lui alchimică de sub pământ, lămureşte semantica construcţiei. În ciuda simbolurilor masonice : şorţ, compas etc. – părerea noastră este că poemul romanesc al lui Emilian Marcu deschide limitele către cosmicitatea mitică a Jertfei Manolice Româneşti – ceea ce face ca metafora mormântului să aibă, clar, semnificaţia Învierii – tocmai prin dubla „îngropare” a slujitorului lui Ioan – abatele-călugărul-Beniamin-Binecuvântatul:
I-îngropare, ca săculeţ umil de cenuşă, în sicriul Hristinei-Fecioara-Hristosul Feminin, sau Androginic (cf. p. 190). „alături de săculeţul cu cenuşa călugărului Beniamin, într-un sicriu de copil aşezat cu mare băgare de seamă în sicriul Hristinei-fecioara”;
II-îngroparea călugărului-trup-Beniamin, sub Grâu: „despre înmormântarea abatelui în hambarul cu grâu” – p. 224 – p.225: „Prima fişă pe care reuşi s-o descifreze fusese aceea despre înmormântarea ritualică în hambarul de grâu al abatelui”, sau : „Înmormântarea în grâu, ritual zilnic pe care abatele îl săvârşea ca şi cum ar fi un botez în repetare, o încercare de iniţiere în puterea divină a grâului.”
GRÂUL – mereu, simbol al Învierii Cristice!
Subteran, Bătrânul Anticar susţine declarativ şi efectiv, transfigurarea emergentă a călugărului Beniamin – şi, implicit, transfigurarea Lumii (şi, în consecuţie subtilă, a Cărţii…): (cf. p. 17) „Să pot limpezi spiritul celor ce îmi vor călca pragul” – după care precizare se spune, imediat : „Pământul alb de biserici prindea putere şi formă în zidărie, dar mai ales rezistenţă la reumatism”. Uşa-cu-Emblema Urbei, care pare „o foşgăială de imagini erotice” – de fapt, ca şi Skiylla şi Charibda, este Poartă de Iniţiere (pentru cei robiţi materiei – elevii-ucenici de la Şcoala de Arte şi meserii „Ficht”) este , de fapt, „o fecioară în stare de iniţiere” – după (inconşienta şi laşa – dar adevărata!) mărturie a terorizatului (de către Prima Doamnă) Primar. Dovadă că Primarul, prin terror sacer, a spus adevărul: (cf. p. 205) Elevul care reuşea să intre, de fiecare dată altul, o aşeza pe Hristina-Fecioara, ducând-o pe braţe printre heruvimi şi demoni, într-un sicriu curat ca haina iernii. Şi în sunetul rugăciunii iernii şi al materiei, mereu altul şi altul, elevul conversa cu Dumnezeu, şi aceasta era limba pe care o vorbea Dumnezeu: limba iernii şi a materiei”;
c-metafora Cărţii de sub Cenuşa Literelor (măturate de Zoroastro): „Cuvintele sunt moneda măruntă a gândirii” – îi aminti Oswald Zaur Austriacul Învăţătorului-Iniţiatorului întru Cale-Călugărul Ioanit Beniamin;
d-metafora Ciocârliilor şi Clopoţeilor-Îngeri (metafore solar-resurgente, dacă sunt cuplate cu metafora Incendiului – preluată, cu cordialitate semantică, de la Umberto Eco – Il nome della rosa – dar cu sensul schimbat benefic: dacă incendiul abaţiei italiene consfinţea Noul Babel al Non-Credinţei – incendiul Prisăcii, de la care, se sugerează, provine incendiul Mânăstirii, consecutiv eforturilor harnic-smerite ale lui Zoroastro de a aduna literele-cuvintele – prefigurează re-descoperirea-Ante-Babelului) (cf. p. 63) „Cel mai bine îşi amintea clinchetul clopoţeilor şi cântecul trist al ciocârliilor îngheţate pe lac” – cf. p. 225. „Sensurile, dar mai ales tainele fişelor se lăsau greu alcătuite, dar truda lui Zoroastro prindea tot mai mult contur”. Aşa că, prin Incendiul Ritualico-Spiritual al Prisăcii şi prin Suflarea Sfântului Duh al Gurilor Noastre (c.p.227)” slobozim păsările (n.n.: ciocârliile!) prinse în gheaţa lacului, să poată pleca către stele” – e drept, Oswald Zaur Austriacul ratează ritualul, îşi cere (inutil şi inutilizabil, iertare Învăţătorului-Călugărului Beniamin – Maestrul Logos-ului Terestru, sub privegherea („privighetoarea” orfică…) a Marelui Maestru Angelico-Divin…
Dar romanul nu s-a terminat (se aşteaptă partea a treia…), iar Cartea este cea mai măreaţă şi mai cumplită taină a lui Dumnezeu: „Este mai important să scrii o carte decât să conduci un imperiu, şi mult mai greu” – afirmă sentenţios, Beniamin-Învăţătorul – şi tot el continuă: „Poate că va fi cândva, cu ajutorul tău, să se împlinească această carte” – cf. p. 227.
Nu putem să ne formulăm o opinie finală despre poemul romanesc al lui Emilian Marcu, când însuşi autorul aduce, în prim plan metafora femeii-Ana, a cavalerului-Manole şi a pruncului nenăscut (femeie care, prin PLÂNSUL lui Beniamin, şi-a lipit la loc capul desprins de Toporul Călăului: „Şi călugărul Beniamin notă cu un cui înroşit, ţinut între degetele subţiri ca firele de iarbă, că i se făcu milă când plânsetul copilului nenăscut, ţâşnind prin venele proaspăt deschise, îl înfăşură ca o mantie, că luă capul femeii şi-l aşeză la locul lui şi plânse pe rană până bocetul nu se mai auzi şi capul se lipise de trup şi firul vieţii intră din nou în trupul prin care începu să se vadă iar scântei de argint alergând”), ca simbol al evanescenţei Logos-ului: (cf. p. 242)” …şi femeia aceea, susţine Mavrocosta, ar mai fi spus cum că fantoma acelui cavaler…. Dar literele se risipiră în aşa hal încât nici că se mai putură reconstitui spusele ei”. Dar la coerenţa semantică a „fişelor” („cronica akasha a lumii”, ar spune dr. Rudolf Steiner…) se apucă să lucreze, în paralel, dar imers (numai pentru INIŢIAŢI!!! – nu pentru gură-cască, cei desacralizatorii, mutilatorii de paradisuri, îngheţătorii de îngeri-ciocârlii!!!) faţă de Zoroastro:
a-şi Bătrânul Anticar-Torturatorul-Răstignitul Mistic al Logos-ului (dar şi Misticul şi Negurosul Gnom al Tainelor Germinaţiei, iniţiatul în Misterele Eleusine, care privesc şi „răsadul”- Logos-carte-cu-Răzoare-Litere): „(cf. p. 284) Bătrânul Anticar ar fi vrut să reconstituie propoziţiile, frazele într-o oarecare stare de taină. Nu-i plăcea să fie văzut cum se zbuciumă să dea contur înţelesurilor dar (şi aici Zoroastro intui perfect) mai ales nu-i plăcea să ştie cineva ce se ascunde în acele fişe. Literele răsfirate de o subtilă adiere se aliniau, de parcă o forţă nevăzută le-ar fi dominat, în cuvinte, la început fără nici o noimă; un fel de ghem de sensuri apoi uşor, tot mai uşor, cu supunere şi sfiiciune, se lăsau ademenite de sensuri” dar
b- şi surorile, teribil proteice, Caraculacu (cf. p. 253), cele care văd în Logos – Dansul de Foc (şi cenuşă, din care renaşte Pasărea Phoenix!) al paradisului Orfic, al Vieţii Veşnice, întru care trăieşte stăpâna lor mistică, Hristina-Fecioara – vie şi moartă (esoteric!, adică adormită întru activitatea paroxistic spirituală), în acelaşi timp! – Hristos şi Mamă Cosmică, concomitent: „Ochii surorilor Caraculacu urmăreau cu asiduitate, până dansul se termina şi cenuşa dansului şi a cântecului era aşezată de următorul elev în nişte casete de os şi trimise, pe aripile lăstunilor, în cele 4 zări să însămânţeze cu ea universul.”
Expresia-Logos îl depăşeşte pe Omul-Logos (contemporan nouă, în definitiv!) – pentru că Expresia Logos este însăşi Hierofania Suprem-Cosmică. Până să ne reîntoarcem forţele noastre expresive la Nivelul Onomaturgului (bănuit, încă, de Platonul secolului V a. Ch.) – mai este muncit întru credinţă-iniţiere, întru „fişele” lui Zoroastru-Beniamin-Oswald Zaur Austriacul etc. – de „deparazitat/exorcizat sunetele” (cf. p. 301: „Uitase şi el – n.n.: Primarul – dar şi Oswald Zaur Austriacul (uitase sau chiar nu vruse să construiască aşa ceva), omisese să zidească o cameră antifonată în preajma mălinului în floare, aşa că sunetele răzbăteau prin labirintul din suburbii, o voce a potopului de sunete” – mai e mult de muncit la transfigurarea Potopului în Izvor – de ajuns la armonia divin-orfică a clopoţeilor Marelui maestru (ca metaforă a suprapunerii perfecte a semnificantului peste semnificat…).
Deocamdată, cine suntem noi, mă rog, să îndrăznim a nu crede că tocmai stilul non-, sau anti-narativ al lui Emilian Marcu, stilul acesta profund sincretic, muncit (din rărunchi, precum munca lui Zoroastro!) să aducă în perfectă simultaneitate şi sincronizare şi simetrie şi simpathie-empathie, toate ale totului! (aducând anistoria Construcţiei de Zid-Alb-de-Viersuire a Meşterului Manole, dimpreună-îngemănată cu anistoria Construcţiei de Logos a Psalmilor! – întru sinergia nu doar a calfelor şi zidarilor, ci şi a „călugărilor, vânătorilor, pescarilor” - cf. p. 296 – UMANITATEA SINERGICĂ!!! – ca să „trudească zile şi nopţi să zidească întru veşnicie, trainice ziduri de monastire” – de fapt, desprindere de materie, Zbor către Soare, pe Aripi şi Tril de Ciocârlie, a Paginii-de-Carte=LOGOS ELIBERAT DIN ROBA BÂLBÂIELII TERESTRE: „Las filei de jurnal plăcerea…” – întru măreaţa smerenie a Anonimului, complet supus (ascultător odiseic al sirenelor celeste: „Aş vrea să nu spun nimic de la mine în această carte” – moto-ul poemului romanesc şi spusa călugărului Beniamin – trebuie să spună-mărturisească oricare scriitor, dimpreună cu binecredinciosul Ioan Damaschinul…) – nu va fi (ba chiar se va impune!) – ca „stil” al orfismelor Logos-ului viitor al Terrei…??? Restaurator al stării Ante-Babel. Şi, tocmai prin aceasta – MÂNTUITOR ÎNTRU RECUPERAREA PARADISULUI.
Învietor, din GRÂU şi din HRISTINA-FECIOARA, a oricărui călugăr ioanit Beniamin (căci oricine poate, dacă vrea, să se supună iniţierii/ restaurării spirituale, soteriologiei… - numai să vrea a privi, fie în focul Dansului şi Oglinzii Primarului, fie în Vitraliile ori Porţile Iubirii Ioanice! – nu doar Zoroastro poate citi, vizionar, gânduri – prin luneta lui Comisiona – „cronica akasaha”… - oricine poate deveni călugăr care, cu trupul său, să încerce a dezgheţa cântecul, să vrea să se „înalţe, odată cu ciocârliile, în cer”… - cf. p. 38 – şi „să trăiască 1000 de ani, cu vulturii”… - cf. p. 42).
Adrian BOTEZ
(Ardealul literar)
ROMANUL BAROC ŞI ADEVĂRATUL FESTIN DE IMAGINI
Emilian Marcu probează, şi într-un al doilea volum din Suburbii municipale, cu titlulatura Mormântul călugărului ioanit (Editura Augusta, Timişoara, 2007), că, dezvoltând anumite calităţi de romancier preocupat de probleme de construcţie narativă şi configurare de universuri umane, nu se poate desprinde (în sensul bun) de o marcă proprie, cea care i-a consolidat, de altfel, destinul literar. E un aspect relevat de către toţi cei care au scris despre romanele sale, un aspect pe care l-am comentat, de altfel, şi atunci când ne-am referit la Iadul de lux, ca şi la primul volum al Suburbiilor.
Că astăzi mai toţi poeţii care se respectă descoperă şi virtuţile ascunse ale prozei de mai mare sau mai mică respiraţie nu e nici o noutate; problema e, mai degrabă, aceea a relaţiei ce se creează între două tipuri distincte de discurs literar, ştiut fiind faptul că mulţi poeţi nu se pot desprinde de tirania metaforei, la fel cum unii dintre ei încearcă adoptarea unei soluţii extreme, anume aceea a demitizării primului canon poetic şi transformarea acestuia într-o precisă şi bine articulată maşinărie narativă. Cu Emilian Marcu, situaţia e fericită. Deşi se pot stabili, cu oarecare uşurinţă filiaţii între scriitura sa şi cea a unor prozatori de marcă, precum Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Eugen Barbu, ca să numim doar câţiva dintre cei care excelează la nivelul imaginii elocvente şi debordante, păstrând însă şi cadre specifice unui anume gen de epic, autorul Suburbiilor reuşeşte marea performanţă de a nu cădea nici în manierism, nici în vreo altă formă de dependenţă stilistică, neocolind şi neabandonând nicicum, însă, tiparul iniţial ce l-a consacrat în literatură, anume proliferarea imaginilor dincolo de cuvânt. Să fim bine înţeleşi : un poet deja situat într-o poziţie bine delimitată se putea manifesta la nivelul narativului sub o umbrelă deloc criticabilă, la nivelul unei poetizări admise, încercând însă şi adoptarea regulilor clasice ale epicului. Or celelalte volume romaneşti ale sale, ca şi acesta de faţă, atestă, pe de o parte, o anumită vocaţie de constructor original, pe de altă parte însă, faptul că se bazează, cu toată deschiderea vizibilă, pe ceea ce îi atestase puternic deja volumul de real succes care a fost Lecţie pe Ostrov (1995, Junimea). Acolo Emilian Marcu arăta o capacitate rară de a crea imagini şi sensuri, într-o orânduire poetică dominată de un cogito sui-generis, care făcea ca filosofarea poetică şi poesia filosofândă să se întâlnească sub arcul comun al metaforei, fără eforturi şi fără sentimente ale contrafacerii.
Ceea ce este remarcabil, în primul rând, în romanul (romanele) lui Emilian Marcu este o uriaşă disponibilitate a textului de a putea fi citit în lecturi diversificate, autorul relevând, într-un acelaşi text, multiple faţete ale unei personalităţi literare, fără ca acest aspect să fie un simplu joc determinat de regulile unei orientări moderniste, postmoderniste, postpostmoderniste. Dimpotrivă, putem bănui o reacţie a scriitorului Emilian Marcu, excedat de amploarea ismelor din ultimele decenii, care operează, simultan, pe mai multe teritorii, atrăgând însă mereu atenţia, delicat, ce-i drept, că o singură direcţie adevărată ar putea exista, aceea a bunei literaturi. Aşa că textul din acest volum anulează, frecvent, delimitările clasice între sincronie şi diacronie, putând fi citit, parcă, din multiple direcţii, iar ceea ce se întâmplă în story, putând fi plasat într-un timp şi spaţiu greu delimitabil, nici măcar acel risc al inventării teritoriului propriu (ca la Faulkner) neputând fi un argument viabil. De fapt, este demolată tocmai această ambiţie a prozatorului dintotdeauna de a crea imperii ficţionale, de a construi caractere şi figuri emblematice, de a alătura conflicte imaginare celor real-istorice, de a substitui viaţa şi moartea. Emilian Marcu nu anulează romanul, nu polemizează, nu demitizează; el elaborează o altă reţetă, în care poeticul câştigă un uriaş teren în câmpul romanescului, fără ca liniile de forţă ale romanului să fie anulate. Se inventează o mitologie, un topos, o onomastică sui-generis, bazată pe forţa logosului, desigur, dar nu doar pe forţa creaţiei ci şi pe aceea a susţinerii, a motivării unei fiinţări la graniţa dintre romanesc şi poetic. Nu e deloc vorba de ceea ce se numea roman poetic sau roman al poetului sau numai vechea proză poetică. Dimpotrivă, tot ce este al romanului se păstrează, măcar în cadre generale, un degustător de romane găseşte aici o dezvoltate narativă, cu personaje supuse unor tensiuni aparente, cu o anumită intrigă viabilă, aceeaşi lume, de după moartea emblematicului personaj, un straniu amestec de sacralitate şi percepţie senzuală, de amestec între două mari tipare de percepţie a religiosului primar, identificat în Hristina-fecioara, care trăieşte o realitate învălurită multiplu, într-o lume decupată de volutele unui imaginar ce pune în prim plan invenţia şi invazia de cuvinte, cele care poartă după sine pletora de sensuri. Căci în primul volum Emilian Marcu probase periculoasa apropiere dintre Carte şi Viaţă şi sugerase o adâncă şi neobişnuită criză spirituală prin care se strecoară umanitatea. De aici acea disponibilitate pentru un timp reversibil, de aici pendularea, aparentă, între tradiţie şi postmodernitate, de fapt, autorul Mormântului călugărului ioanit urmând un drum propriu, în care intruziunea poeticului în roman vine dintr-un uriaş rezervor de imagini ce constituie opera poetică a acestuia, la care autorul nu renunţă sau nu vrea să o conteste, aflat în faţa romanului. Cuvântul este atât de purtător de sens, cât şi element ce concură la făurirea unei imagini, încât textul, cel mai adesea, relevă, dincolo de o naraţiune despre personaje cunoscute din primul volum (Primarul, Bătrânul Anticar, Zoroastro, Oswald Zaur Austriacul, călugărul Beniamin, Batofix, Danauto ş.a.) un adevărat festin de imagini, ele în sine determinând o nouă organizare semantică, venind ca un act complementar celui descris de naraţiune şi, de fapt, tinzând să-l circumscrie, închizându-l, precum conturul unui uriaş şarpe Phylon de pe Ostrov. Şi aşa ar putea arăta calul troian introdus de poet în lumea romanului. Cartea sa se poate citi în sincronie şi în diacronie, poate fi receptată ca un roman cu totul remarcabil şi nu tocmai obişnuit pe piaţa romanelor, poate fi savurat ca o uriaşă zestre de imagini de bună calitate (de cei care nu se pot dezbăra de meteahna poeticalelor), poate fi înţeles ca o parodizare şi demitizare a reţelelor romaneşti din ultimele decenii, poate fi respins ca o alcătuire barocă exagerată, depăşind obişnuinţele receptării de narativ, poate fi văzută ca o demonstraţie de forţă a asumării ludicului şi livrescului de către un autor care deturnează un vehicul cu care făcuse carieră… Sau poate fi o carte în care autorul sugerează, fără a ne violenta percepţiile şi obişnuinţele întru receptarea fenomenului literar, că la început, la mijloc, la sfârşit a fost imaginea şi apoi celelalte, iar lumea începe acolo de unde o vedem „ronţăită lent de cei patru şoareci albi.”
Aşa că nu vorbim deloc de o poetizare banală, dimpotrivă, spunem că ipostaza dorită de autor este aceea a celui care restabileşte un adevăr plasat dincolo de timpul ireversibil, adică atunci când era „toamnă sau, poate, primăvară, sfârşit de noiembrie sau început de martie”, într-o urbe (e admisă intenţionat formă pleonastică suburbii municipale!) pe care o cunoaştem sau nu o cunoaştem. Iar romanul lui Emilian Marcu, deliberat supus unor alte axe de coordonare, poate începe şi de aici, ca de oriunde, de altfel, dintr-o galerie a imaginilor şi sensurilor interferânde : „Urbea parcă era o fecioară nebună, dominată de imagini erotice, lipite pe ochi şi pe tâmple ca nişte frunze de stejar date în ruginiu într-un septembrie fericit sau poate într-un alt anotimp de care încă nici nu se ştia, aşa văzu Zoroastro cea foşgăială de imagini erotice, de gesturi primare în cutele cărora consilierii, mai ales cei din imediata apropiere a Primarului îşi duceau veacul.” La fel de profitabil ar fi putut şi astfel începe romanul unui autor nepreocupat de strategii facile : „Cu vărguţa de ambră galbenă, electron în limba greacă, aşa cum aflase din una din cărţile din curtea veche călugărul Beniamin, cu vărguţa aceea cu o măciulie de argint la capăt, un os frumos de zeu; ştia tot de acolo că zeii au oasele de argint şi carnea de aur; cu vergeaua aceea subţire şi unduioasă se lovi pe spatele gol, se biciui până la sânge alungându-şi dintre gânduri păcatul şi tot ce era provocare diavolească, închipuire, poftă zburdalnică.”
Desigur, romanul începe după o logică a sa, mult mai subtilă, cu aceleaşi parade de imagini şi cuvinte meşteşugite. Grele de sens, cu ambiguizarea unui episod de veac modern drapat în sul medieval („suluri mari, cât un stat de om”), surprins în fişele lui Zoroastro, un fel de Baudolino şi de Nicetas din Eco, notând „frânturi de emoţie, de sughiţ, de icnet, de satisfacţie”. Cronicarul înregistrase şi înmormântarea Hristinei-fecioara ca şi multe altele, „ce se derulează ca pe un ecran”, romanul crescând, proliferând, într-un artificiu nou şi vechi, un caleidoscop ce expune toate feţele sau câte una, într-o ordine mai mult sau mai puţin acceptată aleatoriu : măsurători savante şi o construcţie ce va să înfrunte veacurile, dialectica ce antrenează urbea şi suburbiile, aşa cum o înregistrează Primarul ce se simte ca „un rege” în biroul său, planurile lui Oswald Zaur Austriacul şi rolul secret, spiritualizat al Bătrânului Anticar, o interfaţă modernistă a Cabinetului ce relaţionează cu ziariştii şi o rapidă translare spre timpul nedeterminat, cu multă poliloghie atrăgătoare şi meşteşugită baroc despre meşteri, construcţii, edificii, calcule, un ax central, cel care ar merita discuta separat, articulat în jurul călugărului Beniamin şi al imnului către sfântul Ioan (”ut querant laxis/ Resonare firis/ Mira gestorum/ Famuli tuorum/ Salve polluti/ Labii reatum/ Sancte Jojannes”), călătorie de iniţiere şi, iarăşi, mult ceremonial lingvistic. Mai amplu decât fapta în sine, un secret bine articulat şi imaginea unui Mare Maestru şi multe forme de ritual masonic (toate părând a fi replici la un necesar consacrat de romanul postmodern), determinând însă nu acele tensionări superficiale ci multă glosă („-Moartea mă cheltuieşte fără teamă, gândi Oswald Zaur Austriacul, mă cheltuieşte cum un nabab îşi cheltuie averea, dar la mine nu se aşează nimic la loc. Rămâne sacul gol, deşi sunt încă tânăr, un copil abia ieşit din tuleie. Dar Învăţătorul meu mă face să mă simt bătrân, aproape la fel de bătrân ca el”), multe alte imagini şi pseudo-episoade, ce se cer a fi citite, repetate, interferate.
Căci acela care introduce mereu noi iţe, autorul metaforei ce apropie gândul de „muntele de sare” într-unul din puţinele cu adevărat frumoase sonete din poezia contemporană, este fascinat de construcţia acoperitoare a romanului, care este un uriaş halou poetic, cel care nu încurcă în vreun fel aventura romanului, dar aminteşte că la început a existat cuvântul şi o funcţie poetică, tot aşa cum, dincolo de faptul că Emilian Marcu, probând capacitatea de a scrie romane în spiritul epocii, aparent, ce-i drept, arată de fapt că rămâne un poet adevărat, unul dintre puţinii cu adevărat stăpân pe registrele ce le propune, un poet care alătură citirii romaneşti şi cealaltă lectură, singura care dilată timpul şi regulile draconice ale acestuia, lectura poetică.
Altfel, cu multe sau mai puţine probe ale epicului, acest volum este o consacrare a poetului sau, mai degrabă, a autorului complex : prozator, poet, cititor de alte texte, cititor al propriului text.
Constantin DRAM
(Convorbiri literare)
NOTIŢE LA „SUBURBII MUNICIPALE”
Genul prozei lui Emilian Marcu . poematic prin limbaj metaforic, prin scenele onirice, prin bogăţia evenimentelor descrise, prin inventivitatea surprinzătoare a punerii în scenă a personajelor.
Pentru că Emilian Marcu alunecă din real într-o lume aproape supranaturală, cu personaje fantastice, jumătate fiinţe normale, jumătate plăsmuiri ale unei imaginaţii bogate, de care autorul nu duce lipsă, ba chiar îi prisoseşte (în toate romanele sale croite pe acelaşi calapod).
Lexicul bogat, adesea încărcat cu nume rar întâlnite, foarte bine adecvat unei povestiri cu tentă medievală, cuvinte ieşite din uzul limbii noastre de lemn sau plină de neologisme de provenienţă engleză. Fraza este încărcată de poezie şi metafore cu adresă totuşi în lumea reală.
În completarea textului se adaugă o ilustraţie în peniţă (paginile de gardă nu divulgă autorul, oricum un mare maestru al desenului), ilustraţie tot atât de fantezistă ca şi scriitura.
Naraţiunea este condusă cu meşteşug, în secvenţe cinematografice, fără a trăda până în finalul volumului I deznodământul acestor fabuloase pregătiri şi nici explicarea suburbiilor care se înţeleg suburbane.
De fapt, romanul este un pretext, nici nu ar avea nevoie de subiect, un pretext de a fabula pe câteva portative fanteziste, de a crea personaje memorabile şi de a le situa într-un spaţiu adesea misterios şi supranatural, ca şi comportamentul lor. Fiecare secvenţă de povestire chifteşte de inventivitate, de viziuni inedite şi de patina unui timp de mult apus. Întâlnim o lume medievală hedonistă dornică pentru tot ce viaţa fără de griji a unor visează. Să amintim doar de reţetele culinare din vânat, de patimile fierbinţi ale tineretului de la şcoala de arte şi meserii aţâţate de o zeitate goală, de alchimia din alambicul Bibliotecii unde se fierb atâtea elemente misterioase. Şi totuşi lumea cărţii este organizată în trepte sociale, în caste, în conducători şi subordonaţi, cu funcţionari docili, ca în viaţa de toate zilele, nu ca în scrierile utopice, egalitariste şi etatiste.
Eroii ei, cu nume din cultura greacă şi evreiască, unii cu puteri supranaturale, alţii cu funcţii municipale, alţii pălmaşi (meseriile acestei lumi imaginare sunt descrise cu mare artă : un furnicar de fiinţe în căutarea fericirii culinare, sexuale şi tot ce mai doreşte omul flămând de toate) umple paginile cărţii în stil Emilian, inconfundabil prin adâncimea ficţională şi bogăţie imaginistică.
Vom simţi în lectură şi o atmosferă sodomică însă descrisă cu mult tact şi delicateţe lexicală, dar destul de sugestivă pentru a da scriiturii vraja narativă ce desprinde lectorul de lumea reală şi-l aruncă într-o lume de basm cum numai Emilian Marcu, sonetistul, poate aşterne pe hârtie.
O carte deosebită ca stil şi limbă în peisajul cultural ieşean.
Constantin HUŞANU
15.04.2007
AMIAZA CÂMPIEI
După o primă prezenţă într-o antologie a debuturilor (Zece poeţi tineri), apărută tot la „Junimea”, Emilian Marcu ne propune acum prin Amiaza câmpiei o imagine mai completă a modului său de a fi liric. Confirmă, în primul rând calitatea acelui spectacol germinativ, remarcat şi reluat din primele versuri, - montat într-o mitologie ce supralicitează mitologicul. Apologia seminţei, a semănatului şi a rodirii îl încadrează în familia numeroasă a bucolicilor, ai cărei maeştri îi modelează, fie şi involuntar, vocea. Satul şi veşnicia ar fi cele două mari teme ale acestei poezii, unite prin celebrul vers al lui Blaga, neinvocat direct, dar evident presupus într-un poem precum acest „Semn pentru veşnicie”: „Vin în oraş ţăranii din sate depărtate,/ de-atâta drum noroiul li s-a urcat pe ghete,/ stau rezemaţi de trenurile moarte/ de parc-ar ţine-n spate un perete.// Posaci, timizi, ocupă câte-un loc/ pe băncile crestate cu cuţitul/ şi-aşeaz-alăturea de ei desaga/ şi-aşteaptă-n geamuri asfinţitul.// Vorbesc şoptit şi-abia dacă răspund/ şi fiecare, lung, priveşte-n urmă/ şi văd cum iarba dintre linii e păscută/ de cea mai mare şi mai tristă turmă.// Îşi trag pe ochi căciulile lor mari/ şi cu desăgile-ndesate îşi fac loc,/ crezându-se pe-un câmp necultivat/ îşi scuipă-n palme şi îşi zic „Noroc”.// Se-ntorc spre casă şi-s obosiţi de drum/ dar încă au răbdare să mai privească glia/ şi să mai legene-ntre pleoape dealul/ unde le zace îngropată veşnicia.”
Fără a putea pretinde un limbaj cu totul nou (Ion Gheorghe din Vine iarba îşi face mai ales simţită aici prezenţa) Emilian Marcu reuşeşte în cele mai izbutite poeme ale sale o atmosferă lirică pregnantă, un arsenal tematic pe care şi-l stăpâneşte bine, elemente din care este întocmit, treptat, un univers, un stil, o carte a unui poet adevărat.
Corespondenţa dintre sat şi veşnicie pare lipsită, aici, de vreun „fior metafizic”, legătura este concretă, cotidiană. Spovedania se împlineşte în scârţâitul carelor pline, cei morţi sunt înveliţi în cămaşa pământului, acoperiţi de blănuri de ţărână şi iarbă – pământul îi îmbracă pe toţi după aceeaşi măsură, lutul din care au fost creaţi migrează înapoi sub deal. Versurile cele mai frumoase ale lui Emilian Marcu se află în aceste amintiri din subterană, prin care trec şiruri de ţărani tăcuţi, pentru ei vorbind pământul. Pentru descoperirea acestei voci tăcute, poetul explorează cărbunele (ca în „Cuaternară”), mineralul, desluşind „semnele pentru veşnicie”.
Rostirea ceremonioasă e potrivită acestor versuri, corespunzând comunicării ritualice, sacralizării ocupaţiilor profane. Din păcate, aceeaşi ceremonie e rezervată şi unor versuri ocazionale, fără o acoperire tematică egală, ori unor repetiţii mai puţin fericite a motivelor dominante. Ceremonialul devine în asemenea cazuri retorică goală. Disponibilităţile lui Emilian Marcu privesc un univers închis, căruia ar trebui să i se dedice în exclusivitate, menţinându-şi o anume duritate a expresiei, potrivită lumii căreia i-o dedică.
Mihai Dinu GHEORGHIU
(Convorbiri literare, nr. 6 din 1976)
EMILIAN MARCU, IADUL DE LUX
Junimea, 2004.
Lectura romanului am resimţit-o ca o campanie anevoioasă într-un război care mi-a fost şi mi-a rămas ostil – al noroiului, al morţii urâte. Al spaţiilor chinuite care morfolesc individul cu determinarea unei batoze pusă pe recoltat existenţe în baloatele uniforme ale colectivizării.
Mă întreb, ce copilărie, ce adolescenţă o fi avut autorul unei astfel de cărţi? De ce le poartă în spate de un sfert de veac, precum Antimul său hainele celui ucis. Când lepădarea de cel mort pe pământ începe cu pomana, iar pomana începe cu dăruirea hainelor. Ce vrea să nu uite, furişându-se prin marginea satului de vorbe, a Iaşului de ciori artizane de guano-trotuare, în pădurea în care Dumnezeu îl claustrează în hoţie, în biserica de bureţi?
Dacă a vrut să mă contamineze cu o rană, a izbutit; dar nu-i mulţumesc pentru angoasă, pentru noapte, pentru ploaia mâloasă. Musai să îmi clătesc ochii cu o poveste în care… şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe iar, dacă nu au murit…
Sătul de fermenţii furajelor literare ale celei mai ciudate ierni de Iaşi, ignorând spaima din titlu, m-am pus pe cartea prietenului cum se tolăneşte un cal în iarba rece şi reavănă a noului an. Dar nu era loc cu verdeaţă, ci durere şi întristare şi suspin. Cu acea minte de cal de plug împotmolit, tot am înţeles că Emilian Marcu le-a scris cândva morţii, nopţii, noroiului, ploii, vinei, dragostei, neputinţei.
Şi nu i-a răspuns nimeni. Nu se poate citi nimic desluşit în sângele de pe hainele mortului, în zborul haruspicial al ciorilor de la Fundaţie, în albul trupului Martei. Să plăteşti cu scrisul luxul unei rătăciri în iad! Cu toată litania către un Dumnezeu – presupus – complice.
Cartea prietenului a venit după o re-lectură a lui Zahei orbul, altă negură, alt blestem. De care mă lepăd… Mai urma să intru în Pădurea spânzuraţilor şi eram bun de pus la colţul viu. Mort.
Asemenea roman ar fi o metaforă, dar autorul nu pare a lua drumul drept ţintă, căderea drept popas. Dacă la Emilian Marcu, iadul, de lux, de clasa a II-a a unui tren fluierând deznădăjduit, paralel cu şoseaua Păcurarului, de Sfinx, de toate zilele, de Euridice şi de Orfeu ţinând – morţiş – să privească îndărăt, nu e o definiţie a repetiţiei, înseamnă că mi-a făcut o figură bruma mea de bagaj de stilistică.
Aceasta e o convingere pe jumătate; alta, la trei sferturi, e că după împărtăşirea cu anafura acestei cărţi poate să primesc din aceeaşi mână şi addenda unui vin – să nu îmi stea în gât.
Radu TĂTĂRUCĂ
(Cronica, martie 2005)
„DE-I SUNA DIN CORN O DATĂ…”
Nu demult a apărut volumul de versuri Atlet moldav închinat în întregime personalităţii covârşitoare a marelui Voievod şi Domn Ştefan cel Mare şi Sfânt, canonizat în zilele noastre pentru măreţia operei sale de ctitor de ţară şi de biserici.
Allet moldav, autor Emilian Marcu, apare la Editura Augusta din Timişoara. Cu 185 de poeme în stil clasic, consilier editorial Adrian Dinu Rachieru.
Volumul, într-adevăr foarte amplu pentru o carte de poezie, este considerat de Gavril Mârza ca un unicat în literatura română, o pledoarie pentru credinţa creştin-ortodoxă şi pentru ritualurile şi canoanele bisericii, iar acad. Mihai Cimpoi atrage atenţia asupra caracterului de călătorie iniţiatică euharistică, având ca geniu psihopomp pe însuşi Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei; este subliniată, de asemenea, armonia generală a volumului, prezentată ca o „sfântă armonie clasicistă”.
Să remarcăm şi noi, mai întâi coperta lui Camil Mihăescu, deosebit de inspirată, cu cetatea Sucevei pe fond întunecat, străjuită de chipul luminos şi transparent al marelui voievod.
În ceea ce priveşte tematica religioasă, chiar ritualică în programul prestabilit, e bine să precizăm că numai fervoarea credinţei nu este suficientă pentru a promova valoarea literară a textului, mai trebuie şi o exprimare artistică, calitate pe care talentatul autor o satisface cu prisosinţă. Poate că pentru unii din contemporanii noştri mai sofisticaţi, tehnica versurilor de un clasicism dominant adoptate de Emilian Marcu, ar putea părea desuetă, poate chiar obositoare prin prozodia imperioasă a versurilor. Nu este chiar aşa : pentru tematica aleasă se impune un limbaj clasic, bine stăpânit, agreat până şi de cel mai modest cititor, iar nu unul funambulesc, experimental, ieşit totalmente din hotarele poeziei tradiţionale.,
Este, oare, poezia lui Emilian Marcu, aşa cum este oferită de volumul Atlet moldav, în care Ştefan cel mare şi Sfânt se prezintă ca o călăuză a poporului său pe calea credinţei celei adevărate? Nu încape îndoială că în paginile cărţii Atlet moldav este vorba de un parcurs iniţiatic, dar primii şi cei mai importanţi paşi în această direcţie i-a făcut însuşi Iisus Mântuitorul, după care i-au urmat apostolii şi toţi doctorii angelici ai bisericii din toate timpurile, dotaţi cu harul clarviziunii. Ar fi, deci, vorba de o reluare în plan ritual a reperelor deja stabilite de sfinţii părinţi ai ortodoxismului.
Depăşind însă structura teologică a volumului, ne propunem să relevăm şi câteva din virtuţile legate de creaţia artistică propriu-zisă. Deosebit de convingător ni se pare apelul adresat unor fraţi auto-exilaţi, întru păstrarea limbii moderne: „Frate, frate de departe/ În ce limbă trimiţi carte/ În ce limbă tu vorbeşti/ Pe la porţi împărăteşti/ De ajungi să le vorbeşti?” (Doina, p. 29).
Este vorba de o veche şi onorabilă tendinţă a scriitorului, legată de păstrarea limbii. Întâlnim şi nişte dedicaţii prieteneşti care ne bucură, adresate boierilor Mitică Grumăzescu, Sabin Bălaşa, Adrian Dinu Rachieru şi multor scriitori şi poeţi, cei mai mulţi din voievodatul Moldovei.
Nu putem trece nepăsători pe lângă o poezie în ritm popular, religios, pe care însă Emilian Marcu o înzestrează cu o nobilă alegorie cultă : „Leru-i ler şi leru-i ler/ De atâta iarnă-n cer/ Toate păsările pier/ Printre lumânări de seu/ parcă plânge Dumnezeu/ Printre picuri calzi de ceară/ Ceru-n umeri să te doară” (Colind pe răni, p. 84).
În dezvoltarea temei generale a volumului Atlet moldav, era inevitabilă o anumită ţinută olimpiană, punctată de o discretă şi subtilă melancolie. Dar, întrucât vinul face şi el parte din ritual, element de bază al sfintei împărtăşanii, se bucură de o descriere mai atrăgătoare, uneori de o plastică la care cu greu îi putem găsi un egal în literatura contemporană: „Pe corzi, buimaci de soarele/ Ciorchinii-s gata lacrimi să ne facă…”, „Ciuberele dospind de-atâta drag/ Gem, puse, iată, harului poruncă/ Şi-n butea grea cioplită dintr-un fag/ Se-ntunecă lumina vinului adâncă” (Vinul, pag. 196).
Idealul de unitate al poporului român de pretutindeni este afirmat şi aici, poetul manifestându-şi durerea într-un mod destul de reţinut, dar nu mai puţin convingător . „Măi soldate din alt veac/ De ce ne-ai lăsat sărac/ De ce-n tine n-ai ascuns/ Hatul care ne-a fost smuls,/ hatul luat fără regret/ De pe hărţi din cabinet,/ De pe hărţi, la întâmplare,/ Cu graniţe de vânzare?” (Cu pământ în raniţă, pag. 229).
Nu avem impresia că rigorile prozodiei clasice au împiedicat cu ceva elanurile poeziei clasicizante a lui Emilian Marcu. Am văzut că tema era impusă de tonul înalt al tematicii alese. Pe de altă parte, canoanele motrice nu au micşorat cu nimic valoarea plastică a imaginilor.
Iată un fragment aproape parnasian, care ne oferă o adevărată „epodă de smalţ”, cum o numeşte autorul însuşi : „Roua-n cuvinte prinsă ca-n chenar/ O bea din răni un bor de căprioară/ Epodele de smalţ din univers/ Cu praf stelar se-mbracă vrând să zboare” (Întrupare, pag. 337).
Atlet moldav, de Emilian Marcu, un volum unicat inspirat şi foarte necesar tinerei generaţii şi unităţii de neuitat a cnezatelor româneşti de pretutindeni.
Viorel DINESCU
EMILIAN MARCU CONTINUĂ AVENTURA INIŢIATICĂ ÎN MISTERELE „SUBUTBIILOR MUNICIPALE”.
„MORMÂNTUL CĂLUGĂRULUI IOANIT”
După publicarea romanului „Iadul de lux” (Editura Junimea, 2004), deşi bine primit de critica de specialitate, mulţi au considerat demersul prozatoric al lui Emilian Marcu doar ca pe o încercare de explorare a unui altfel de tip de discurs.
Acestora, dar cred că în primul rând sieşi, poetul Emilian Marcu şi-a propus să demonstreze că trecerea reuşită la registrul narativ n-a fost doar o simplă întâmplare şi că are un cuvânt greu de spus şi ca prozator. Lucru dovedit prin publicarea primului volum al trilogiei „Suburbii municipale”, apărut la Editura Augusta din Timişoara în anul 2005. Dar şi prin apariţia recentă, la aceeaşi editură, al celui de-al doilea volum, subintitulat „Mormântul călugărului ioanit”.
Volumul al II-lea al romanului „Suburbii municipale” pare deja să fi reuşit impunerea unor personaje cu o tipologie aparte, specifică doar autorului („Primarul marcusian” după cum remarcă un critic literar, Zoroastro – omniprezent, Oswald Zaur Austriacul – un fel de cavaler templier atemporal). Şi celelalte personaje (Batofix, Danauto, Mavrocosta, Hristina-fecioara, Bătrânul Anticar), chiar dacă reprezintă liantul necesar către construcţia unui anumit tip de comunitate, capătă consistenţă atât la nivel individual cât şi ca exponente ale mentalului colectiv al suburbiilor, spaţiu aflat în continuare sub semnul ambiguităţii şi realismului magic : „măsurătorile vor începe în prima zi cu lună plină din luna a cincea, lună când florile încep să dea în copt şi luna are o misiune mult mai uşoară.”
După cum precizează şi criticul Alexandru Dobrescu, în Postfaţa acestui volum, „Chiar personajele adoptă, atunci când li se îngăduie să ia discursul pe cont propriu, bunele obiceiuri ale poetului povestitor, lansând formulări de o memorabilă, sugestivă imprecizie.
De aici şi impresia că umanitatea ce populează Suburbiile municipale se compune cu precădere din iniţiaţi, care ştiu incomparabil mai mult decât spun şi spun numai atât cât să se înţeleagă între ei (…) De altfel, cel puţin în părţile ce descriu ritualuri de sorginte masonică, „proza” lui Emilian Marcu ar putea fi analizată şi ca o aventură esoterică”.
„Suburbii municpale – Mormântul călugărului ioanit” reuşeşte să capteze atenţia cititorului nu atât prin dinamica discursului, de altfel destul de complex, alambicat şi plin de inserturi poetice şi esoterice (şi care pare să ceară un lector avizat) cât prin imagistica pregnant simbolică, baza pe care se edifică o lume stranie, chinuită de încercarea eşuată de a se înţelege pe sine, halucinantă pentru cei care încearcă să-i descifreze resorturile interioare. „Un discurs de o luxuriantă plasticitate, impresionant prin capacitatea ca şi inepuizabilă de a genera metafore şi, implicit, ambiguitate. (…) un teren mişcător, unde caracterele, gesturile, relaţiile, chiar şi acelea aparent ferme, sunt într-o permanentă metamorfoză, încurajând interpretări diferite până la opoziţie”, potrivit criticului Alexandru Dobrescu. Nu ştim dacă apariţia ultimului volum (aflat încă în lucru) al trilogiei „Suburbii municipale” va face ca proza lui Emilian Marcu să fie considerată, de critica de specialitate, la fel de valoroasă ca şi poezia sa, ştim, însă, sigur, că pentru autor provocarea a meritat efortul.
G. IONIŢĂ
(Top Business nr. 38/2007)
Emilian Marcu, Îngândurat ca muntele de sare, poeme, (Editura Helicon, 102 p )
Ultima carte a poetului ieşean se subintitulează „Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară”. Un experiment liric s-ar putea spune livresc, interesant atât prin idee, cât şi prin substanţa poemelor – o poveste de dragoste foarte acroşantă în expresia sa lirică : „Tu născătoarea morţii mele/ păcat purtat în sfântă zi/ din patruzeci de moarte stele/ mă naşte-mă a nu mai fi./ tu născătoarea morţii mele/ raclă curată-n care stai/ din patruzeci de moarte stele/ ciopleşte-ţi gura ta de rai./ Tu născătoarea morţii mele/ te-arată mie nu te duce/ din patruzeci de arse stele/ trupului meu tu fă o cruce./ tu născătoarea morţii mele/ mai naşte-mă din arse stele.” Voi reveni.
Ioan HOLBAN
Emilian Marcu
Bloggerroll
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu