Emilian Marcu: articole critice despre Emilian Marcu

Evenimentul, 22 decembrie 2001

Despre cultură, cu dragoste
Poezia patriotică

Poetul Emilian Marcu a tipărit recent două masive cărţi de poezie (însumând aproape 250 de texte şi peste 400 de pagini), Feţele insomniei – Editura Augusta, 2001 şi Muzeul de sate – Editura Junimea, 2001, care abordează zone extrem de sensibile ale poeziei şi mai cu seamă ale ideologiei literare, ale “mesajului” ce sunt cuprinse acolo. Emilian Marcu are curajul – pentru că, s-o recunoaştem, e un gest de curaj – să aducă din nou în circuitul ideilor literare poezia patriotică, cu două dintre temele sale importante, istoria (în Feţele insomniei) şi satul (în Muezeul de sate), la mai bine de un deceniu de când aceasta va fi fost expulzată din literatura noastră. Mai mult, sentimentul patriotic ( atât de firesc în Europa, unde vrem să ne integrăm, şi peste Ocean, unde privim cu speranţă, încredere şi teamă), la noi, a fost compromis de propaganda regimului trecut până la deriziune şi deplină golire de sens prin confundarea sa cu excesele naţionalismului. Prefaţa lui Gheorghe Lupu, intitulată semnificativ Resurecţia poeziei patriotice, dar, mai ales, poezia din cele două volume, ne invită la o discuţie serioasă despre patrie şi patriotism, acum când se poate vedea bine de către oricine faptul că succesul societăţii occidentale se bazează şi pe respectul simbolurilor, valorilor şi sărbătorilor naţionale, iar, la noi, un sondaj de opinie dat de curând publicităţii indică un procent important de subiecţi care “se simt mândri că sunt români”. Să fie acesta un semn al resurecţiei sentimentului patriotic, un reflex al raportului atât de tensionat, aici şi aiurea, dintre mondializare (europenizare) şi ceea ce numim identitate naţională (specific naţional) ?
Un răspuns poate fi conturat printr-o dezbatere publică serioasă şi în afara emoţiilor de tot felul; un posibil punct de plecare pot fi chiar aceste cărţi de poezie ale unui autor nu tocmai răsfăţat de critica de întâmpinare, ieri şi azi, exact din pricina opţiunii sale.
Feţele insomniei şi Muzeul de sate sunt, într-o altă ordine, ilustrarea unui program alternativ, în polemică deschisă cu acea parte a elitelor care îşi refuză (în amintirea cenzurii şi a umilinţelor din trecut) sentimentul patriotic; câţi poeţi de azi ( chiar dacă gândesc astfel ) au curajul de a scrie: “Mă simt de patrie legat / ca de un izvor cu apă vie, / aici e tot ce am curat / aici în patria din glie” (Clipa de nemurire) ? Oda, imnul ( în tradiţia liricii lui Ioan Alexandru din Imne), mesianismul romantic, o imagistică specifică, unde evocarea marilor figuri ale istoriei naţionale se face totdeauna cu ajutorul metaforei ( Decebal cu visul “Daciei Felix”, luptătorul pentru identitate şi unitate naţională, Negru Vodă, Doja, Mihai Viteazul, Ioan, Petru, Ştefan “un Cristos al nostru”, Brâncoveanu, Cantemir, Miron Costin, Horea, Cloşca, Crişan - “trinitatea”, Tudor, Bălcescu - “Conştiinţa clară”, Cuza, “însemnul sfânt” – acestea sunt simbolurile identitare în jurul cărora se structurează lirica din Feţele insomniei: o mitologie şi un spaţiu unde e loc şi de “osul mistreţului” şi de “cântecul apelor”, de la hotarul care departe / uneşte Legenda şi adevărul istoric. În Muzeul de sate, poetul rescrie un spaţiu liric, compromis în bună măsură de sămănătorism (puţin împlinit estetic) şi, peste ani, de realismul socialist (cu a sa retorică de propagandă, departe de formele lirismului).
Ioan Holban

****

L-am cunoscut pe poetul Emilian Marcu la o reuniune în 2004, când domnia sa mi-a dăruit o carte, “Coroanele Împărăteşti”. Când am deschis şi am început să citesc cartea, o carte de poezie, am avut senzaţia că descăpăcesc un fagure de miere. Continuând să citesc, am avut impresia centrifugării fagurelui, mie rămânându-mi mierea, o miere parfumată, dulce-amăruie.
Ulterior i-am citit şi alte cărţi, de exemplu, “Muzeu de sate” sau “Melancolia şarpelui”, şi scriitura lor mi-a întărit senzaţia iniţială, pentru că autorul acestor cărţi scrie poezie adevărată, o poezie care izvorăşte ca dintr-un ALTAR şi umple sufletele noastre de un fel de “Rugă pentru lucrarea deplină”. Poezia lui produce o stare de linişte, de împăcare cu tine, cu semenii tăi, cu Dumnezeu, tristeţea din poezia lui purtând un nimb de lumină.
Acum însă stau în faţa unui roman, “Suburbii municipale”, scris tot de Emilian Marcu. L-am citit dar m-a descumpănit puţin, fiindcă scriitura din faţa mea nu seamănă deloc cu poezia lui Emilian Marcu. Aici Emilian Marcu e altcineva, abordarea lui e alta, cartea e aluzivă, mesajul cărţii este ca o băutură halucinogenă, entitatea divină pare să vină din spiritul sacrificiului animalelor, care se întâlnea se întâlnea în zoroastrism, la început (mai târziu aceste sacrificii sângeroase fiind interzise).
Romanul “Suburbii municipale”, prin însăşi titlul lui, e un fel de oracol, un fel de profeţie, personajele ei fiind un amestec de rase, nu de cea mai bună calitate, amestec supus unei voinţe necontrolate, ele bâjbâind, rătăcind, mergând fără un punct de vedere propriu, fără discernământ, aproape inconştient.
Totul e alambicat, totul se petrece într-o lume eterică, acoperită de fum sau de ceaţă, cu anotimpuri amestecate şi cu ceasuri care arată anapoda orele.
Personajele principale, Primarul şi Bătrânul Anticar sunt stăpânii acestei lumi, o lume ce seamănă cu o distilerie, în care totul se amestecă, se transformă, se separă după nişte reguli aberante, sau, mai ştiu eu, după nişte reguli corecte, dar greu de înţeles de oricine.
Citind “Suburbii municipale”, parcă aş fi în faţa unei doctrine mistice din antichitate sau ev mediu, care îşi propunea să prefacă metalele simple în aur şi argint.
Romanul este excesiv de subtil, rafinat şi, deşi îi înţeleg intenţia autorului, credeţi-mă, mie mi-e dor de încă o porţie de miere amăruie.
Speranţa Miron

Top Business, nr. 17, aprilie 2006
Forţa imagistică a cuvântului – “Suburbii municipale”, un nou roman al scriitorului Emilian Marcu

După publicarea romanului “Iadul de lux” (editura Junimea, 2004), bine primit de critica de specialitate, poetul Emilian Marcu şi-a propus să demonstreze că trecerea reuşită la registru narativ n-a fost doar o simplă întâmplare şi că are un cuvânt greu de spus şi ca prozator. O dovedeşte prin noul său roman “Suburbii municipale” apărut la editura Augusta, mai exact primul volum al acestui roman, scriitorul având deja în lucru volumul al doilea.
Romanul “Suburbii municipale” reuşeşte să capteze atenţia cititorului nu atât prin dinamica discursului, de altfel destul de complex, alambicat şi plin de metafore poetice, cât prin imagistica pregnant simbolică, impregnată parcă de un realism magic, neancorat într-un timp sau spaţiu anume dar veridic pentru cei iniţiaţi în tainele ezoterice. După cum precizează şi criticul Constantin Dram: “ romanul lui Emilian Marcu este o probă de virtuozitate, într-o încercare de a rupe tipare comune naraţiunii, inventând o paradigmă singulară, ce plasează necesara poveste ce alimentează epicul, sub semnul ambiguităţii iniţiale (“În acea zi ploioasă de toamnă, sau de primăvară, căci era octombrie spre sfârşit, dacă nu martie pe la mijloc”), de fapt singura care poate fi considerată definitorie, textul având pretenţia de a-şi fi propriul ordonator, creând nu o copie ci o replică la lumea reală”. Personajele, fie că sunt omniprezente (Zoroastro) sau sunt doar liantul necesar către un element simbolic al comunităţii (Batofix, Danauto, Mavrocosta) sunt tributare unui statut mistic, consistent la nivel filosofic, apariţii, deşi bine individualizate, exponente ale mentalului colectiv al suburbiilor municipale. “Primarul, Zoroastro, Sava Gotul, Hristina-fecioara, Bătrânul Anticar, într-o naraţiune clasică ar fi reprezentat acele personaje care determină acţiuni şi sunt reprezentate prin acţiuni. În “Suburbii municipale”, aceste nume devin mărci ce ţin de specificitatea acestui tip de scriitură” remarcă criticul Constantin Dram. Astfel, potrivit domniei sale, “relevarea directă a semnificaţiilor suburbiilor municipale în care se întâlnesc Anticarul şi Primarul, cu inserturi de elemente poematice şi esoterice, cu un jurnal al căpitanului Oswald Zaur Austriacul (…) demonstrează forţa unui scriitor ajuns la acea maturitate care îi permite să exerseze în registre diverse, ca un adevărat virtuoz, o unică temă care a fascinat lumea de la începuturile ei:clipa cea repede…”. Cu “Suburbii municipale”, scriitorul Emilian Marcu oferă cititorilor un roman amplu, complex, profund, ce aspiră întemeiat la un loc între marile reuşite ale prozei contemporane.
Gabriela Ioniţă

Observatorul Tecucean, 19 mai 2006

Piaţa cărţilor – “Suburbii municipale”
Emilian Marcu şi literatura sa fantastică

N-aş zice că n-am fost încercat de ceva reticenţe când, fugos şi cu grabă, am răsfoit cartea lui Emilian Marcu, îndemnat de o curiozitate nereprimată. Era primul meu contact cu proza autorului ieşean, făcusem imprudenţa s-o deschid la întâmplare şi dădusem peste numele unor persoane ciudate precum Zoroastro, Mavrocosta, Sava Gotul şi eram nerăbdător să le văd aglutinate într-o partitură articulată, desfoliată şi fluidică. Sesizasem atmosfera tenebroasă, amestec de Kafka şi medievalism întârziat, sesizasem fabulosul netimorat de realitate şi-am admis, aşa, la o primă vedere, că autorul este dăruit cu neîndoielnice daruri epice.
Romanul “Suburbii municipale” (Editura Augusta, Timişoara, 2005) se resoarbe din universul literaturii fantastice – piatra de încercare şi de confirmare pentru mulţi scriitori traversaţi de fervorile creaţiei epice. Nu ştiu dacă genul în sine este o constantă a scrisului procesat de Emilian Marcu sau este o alegere de dată mai recentă, dar e sigur că autorul stăpâneşte bine exerciţiul şi noimele prozei fantastice, ba putem spune că exersează o variantă mai personală a genului. Cele două planuri – ale realului şi imaginarului – nu sunt chiar aşa de etanşeizate şi nu se află într-un raport de excludere, ci mai mult în relaţii de complicitate, de coabitare.
Să precizăm; de unde cei mai mulţi scriitori plonjează într-o ontologie fabuloasă pornind de la realul banal, apatic şi polimorf de care se rupe printr-o translaţie detabuizată (cum procedează, să zicem, Mircea Eliade în “La ţigănci”, dar şi în “Nopţi la Serampore”) Emilian Marcu pare dispus să parcurgă un drum invers. Nu realul se prelungeşte în fantastic, ci imaginarul cată să se prelungească în real. Nu ajunge, e drept, nici fabulosul decât în anticamera obsesiei noastre pentru ordine şi rânduială, dar (ce mai contează ?) ghidonarea demersului spre real rămâne o opţiune, o constantă şi un dor nevindecat.
Pe unde intră imaginarul în creaţie ? Sunt mai multe căi de drenaj şi forme de asumare a fantasticului. Cel mai adesea, se supralicitează tulburarea bezmetică a uneia din cele două forme apriorice ale sensibilităţii umane postulate de Kant – spaţiul şi timpul. Mircea Eliade, bunăoară, mizează pe o desfoliată tulburare a unităţilor temporale în timp ce Emilian Marcu îşi arată preferinţa pentru toposul bântuit de dezordine şi vraişti. Toposul romanului nu este o urbe oarecare, cu un primar despotic amintind de un personaj al lui Gabriel Garcia Marquez, ci suburbiile acesteia, labirinturile tainice care scapă controlului raţional. Aici, în aceste cartiere mărginaşe se smintesc lucrurile şi se procesează fabulosul.
Să subliniem totuşi că dispunerea antitetică a relaţiei dintre margine şi centru este o constantă a direcţiei postmoderniste la care, bag seama, autorul şi-a conectat definitiv partitura discursului epic.
Nu s-ar putea spune că oraşul nu era condus profesional, ba chiar cu mână de fier; mai clevetea câte unul din consiliul municipal, dar primarul ştia cum să-l readucă în brazdă şi să-l facă să-şi înghită vorbele cu o reticenţă filistină; “Ce, eo, domnule Primar, eo care v-am fost şi vă sunt câine credincios…” (p. 30).
Dar nu oraşul este locul tuturor întâmplărilor ci, aşa cum sugerează şi titlul, suburbiile lui. Aici, în marginile lui se găseşte faimoasa Prisacă unde Batofix şi Danauto fabricau lumânări pentru nunţi, botezuri şi înmormântări – fiecare tip de lumânare cu mirosul specific (“într-un fel trebuie să miroase la nuntă şi altfel la mort”) şi tot aici îşi avea casa Bătrânul Anticar, o autoritate pentru lumea suburbială bântuită de himere. Aşezate în paralel, cele două lumi – una controlată de Primar şi cealaltă de Bătrânul Anticar – se studiază şi se suspectează reciproc. Între ele există o rivalitate cronică şi o gelozie opulentă, fiecare căutând să-şi extindă autoritatea asupra celeilalte.
Spuneam că acţiunea romanului este plasată într-o ontologie imaginară, dar curios, agentul epic care o nervurizează este Primarul autoritar, care devine un liant, un agent coordonator şi un mesager al lumii statornicite în timp şi în linii oximoronice evidente. Marea invazie de şoareci albi abătuţi peste “universul lui” este, oricum, un semn că închipuirea nu are margini şi nu răsfrânge doar lumea imponderabilă a suburbiilor lunatice, ci se revarsă nestăvilit asupra existării în totalitatea ei.
Dezechilibrul este evident şi sporeşte curiozitatea noastră faţă de continuările anunţate.
Ionel Necula

Bucovina Literară, mai, 2006

Note de lector
Emilian Marcu, “Privilegiul giulgiului”, Sonete, Editura Alfa, Iaşi, 2005

Emilian Marcu ne reaminteşte, prin noul său volum (Privilegiul giulgiului) că este unul dintre puţinii noştri autori de sonete, cartea de faţă relevând (şi nu pentru prima oară) capacitatea sa specială de a meşteri asemenea esenţe lirice. Pentru că el deţine arta dificilă de apropiere şi selecţie a cuvintelor devenite astăzi un teren aproape intangibil (în condiţiile în care poezia pare să fi ajuns o simplă înşiruire de vorbe, mai mult ori mai puţin trăsnite). Căci cine se mai hazardează să asculte sonorităţile ascunse ale cuvintelor şi cine are răbdarea să le găsească apropierile şi potrivirile necesare ?
Este de altfel şi ceea ce spune criticul Constantin Dram în deschiderea acestei cărţi: “Volumul de faţă cuprinde o riguroasă încrengătură de simboluri, care probează că pentru Emilian Marcu poezia este o tot atât de desăvârşită lucrare ca şi pentru Grădinar”. Ciclul de versuri ataşat la sfârşitul volumului, sub genericul “Taina dintre gânduri”, intră în perfectă consonanţă cu sonorităţile iniţiale. Aşa cum, de altfel, Emilian Marcu se defineşte în unul din aceste poeme: “E taină grea lumina zăcândă-n policandre/ Cum trupul de fecioară prins în nebunul dor/ Nici un cuvânt din toate tăcerea n-o va cuprinde…”
Ion Beldeanu

Biblioteca, Galaxia Gutenberg

Sensibilitate şi artă

O mare parte dun recentul volum tipărit de Emilian Marcu la Editura Alfa realizează un adevărat tur de forţă în poezia cu formă fixă. Sonetele sale, în linia unei ilustre tradiţii, obligă simţirea lirică să se supună unor constrângeri prozodice, dificil de atins, mai ales când struna poetului doreşte să cânte în aceleaşi tonalităţi. Ceea ce, să recunoaştem, nu-l impiedică pe autor să insiste într-un domeniu unde a creat mult şi mai ales de calitate. Emilian Marcu este unul din acei creatori ce-şi impune ritmuri de lucru puţin obişnuite chiar şi pentru un contemporan susţinut de unele progrese ale tehnicii, care nu fac altceva decât să scurteze drumul de la elaborare la tipărire.
Privilegiul giulgiului continuă şi adânceşte atmosfera lirică cu tot mai profunde nuanţe religioase anunţată în volumele anterioare. Şi îndrăznesc să afirm că elemente ale acestei atmosfere le aflăm încă înainte de 1990, prin apropierea frecventă de temele sacre ale istoriei noastre, cu deosebire de cele înscrise în monumente săpate în piatră, pictate pe zidurile mănăstirilor moldave sau în scrieri vechi. Or, este ştiut, evul mediu românesc a fost unul creştin săpat adânc în spirit sau în multiple forme artistice. Emilian Marcu a simţit toată această realitate, şi mai mult, s-a născut în ea şi a lăsat-o să picure în doze homeopatice în creaţia sa de început. În ultimul timp nu au mai fost necesare precauţiile, astfel că filonul religios se regăseşte la lumină pe cât de bogat pe atât de profund în înţelesuri. Sub această zodie se alcătuieşte partea a doua a volumului de faţă, Taina dintre gânduri, care dă prin ultima poezie şi titlul cărţii.
În cele duoăzeci de taine descoperim o grădină luxuriantă de simboluri biblice sau folclorice dezvoltate în adevărate meditaţii lirice. “Întâia taină a Grădinarului” primeşte chiar comuniunea dintre creaţie şi harul divin produsă într-un moment precis al anului astronomic: “Din cuibarul de sub lanul de rouă/ Grădinarul primeşte chiar taina/ În noaptea de Sânzâiene./ Albinele în ceară-l îmbracă. Ce rug/ Pe trupul lui sfielnic se-aprinde-n amurg//” ( Întâia taină a Grădinarului sau despre meditaţie în noaptea de Sânzâiene). Iluminarea este primul moment al creaţiei, urmează migala, desăvârşirea “călătoriei prin metagalactice lumi”, unde rodeşte “Odată cu bobul de grâu intrat în desăvârşire/ Grădinarul, în taina lui, este mire”. O infinitate de stări bântuie sufletul creatorului de la minune, mister, vise, la scrierea poemului: “Scriu poemul acesta în zori,/ Scriu poemul acesta buimac/ Stăpân întru risipire totală/ Cu sentimentul unui inevitabil final//”. (Taina a şaptea sau despre scrierea poemului în zori). Meditaţiile asupra tainelor trec prin truditoarea zidire, îndoieli şi nelinişti, prin geometria incertă până la gestul final al oricărui muritor: “În giulgiu-nvelită şi-n patrafirul cel roz/ Preafericită iluminând dintre stelele în mişcare/ Mai curată ca pomu-nflorit/ Mi te arătai în lumina viitoare./(…)Căutam înspre tine, cărările veşnice/ Mâinile-n rugă deveniseră sfeşnice !//” (Taina a douăsprezecea sau Despre privilegiul giulgiului).
Partea cea mai întinsă a volumului îmbracă în haina sonetului universul niciodată stăpânit al iubirii. Varietatea infinită a sentimentului găseşte în struna poetului acel receptacol gata oricând să rezoneze cu cele mai intime trăiri. Poetul nu se lasă atras de latura superficială a sentimentului, de izbucnirile carnale sau de efuziuni însiropate. Arta sa coboară din nou spre simbolurile profunde ale existenţei, spre deplinătate şi împlinire. Chiar în poemul de debut, “Tăcerea mării moarte iubirii este pază” descoperim reliefurile molcome, tonalităţile adesea sumbre în care se dezvoltă iubirea, mai mult un sfârşit de ciclu biologic decât un debut în arta împlinirii. Dacă, dintru început: “Eu, ţie dintre toate-ţi aduc această lume/ Cum templierii jertfă pe misticul altar./ Mă-nchin iubirii tale cum marea, toată spume,/ Se-nchină tărâmului de-aiurea, nisipul lui Icar.//” ( Eu, ţie dintre toate-ţi aduc această lume), elanul erotic promite multe desfătări, treptat, după lungi meandre şi racursiuni galante, poetul se întoarce spre eternitate pentru a cugeta în sensul unei phanta rei atât de profund ilustrat în versetele biblice. Tocmai în acest punct, lumescul fiinţei omeneşti se întâlneşte cu metafizicul înţelepciunii într-o logodnă ce-şi pune pecetea pe întregul volum de poezie: “Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte/ Vibrândă ca o strună în magicul concert./ Lumini din emisfere ciudat contorsionate/ Se zvârcoleau prin spaţii, îmi înfloreau pe piept.//” (Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte).
Privilegiul giulgiului ne aduce la lumină o creaţie ce se desăvârşeşte pe măsură ce, precum vinul, se învecheşte.
Emil Vasilescu

Revista Crai Nou, sâmbătă, 19 august 2006

Exerciţiu de admiraţie

Pentru că în copilărie, găsind în casă numai volumul II din “Cei trei muşchetari, l-am citit mai întâi pe acesta; evit, cu rare excepţii, până şi lectura la distanţă a componentelor unei trilogii. O astfel de excepţie, datorată avertismentului autorului, “Sfârşitul volumului I”, abia după cele 234 de pagini ale sale şi nu la începutul cărţii, a constituit-o recent romanul Suburbii municipale de Emilian Marcu, Editura Augusta, Timişoara, 2005. Din fericire, spre deosebire de scrierile lui Dumas, de exemplu, acesta nu te lasă cu sufletul la gură; epicul ocupând un loc secund în Suburbii.
Ceea ce frapează încă de la primele paragrafe este profunda admiraţie a lui Emilian Marcu pentru Gabriel Garcia Marquez. În anii `70, la apariţia primei versiuni româneşti a capodoperei scriitorului columbian, Un veac de singurătate, Eugen Barbu spunea că ar fi murit de fericire să fi scris o asemenea carte. Mai târziu, romanul său Săptămâna nebunilor avea să-i întărească, şi evident şi subtil totodată, entuziasmul. Este şi cazul, peste timp, al lui Emilian Marcu, cu Suburbii municipale. Acţiunea romanului se desfăşoară în timpul ambiguu al realismului magic (“În acea zi ploioasă de toamnă, sau de primăvară, căci era octombrie spre sfârşit sau noiembrie spre început, dacă nu martie pe la mijloc”; “Anotimpurile se răsturnaseră unul în celălalt fără de veste cum se răstoarnă prunele în alambicuri toamna”) şi dezvoltă aparent relaţia complicată dintre Bătrânul Anticar şi Primar. Curgerea ei lentă, spre deosebire de ritmul impus de protagonist în Toamna patriarhului, seducătorul roman consacrat puterii de Marquez, îi oferă Primarului prilejul unor meditaţii pe această temă de permanentă actualitate ( “Sunt nişte vulpi” spunea Primarul, “ nişte guvizi gata să apune îmbucătura de pe toate mesele. Nici una nu le scapă.S-au organizat în asociaţii pe sectoare şi se anunţă unii pe alţii…”), iar autorului, inserţia unor amănunte edificatoare: “ insul acela palid, secretarul paticular cu mâinile pergamentoase, că Primarul chiar spuse : întinde bă mâinile să scriu un nou Ordin pe hârtia lor, că am uitat să ne înarmăm cu cele necesare. Secretarul particular întinse mâinile… “ Sau “ lumea începuse deja să vorbească, cei drept în şoaptă, despre prea desele vizite ale Primarului în acea parte a municipalităţii. Străzile care până mai ieri nu erau altceva decât nişte depozite publice ale mizeriei oraşului, acum arătau cu totul altfel. Vizitatorul care a avut posibilitatea să străbată oraşul prin acele locuri, ar fi rămas surprins de brusca schimbare şi de marele interes de care se bucura acea zonă. Circulaţia se mutase, spre necazul multora pe aici, deşi cartierul era mult mai dosnic şi mai ocolit. Întreaga linişte ce domine secole în şir se vedea izgonită cu bruscheţe spre centrul civic…” .
Cititorul este cucerit de micile poveşti ale poveştii cărţii, povestea Cristinei Fecioara, povestea afacerii lumânărilor ş.a., de descrierile în care acumularea amănuntelor generează fantastic sau în care fantasticul pare molipsit de realismul lor: “ Din când în când câte un poştaş buimac trecea şi lăsa într-o cutie din fildeş, agăţată la poartă, plicuri de diverse culori pliciri groase sau subţiri, doldora de cuvinte care începeau să lunece de pe rânduri şi să umple cutia poştală şi apoi curtea, cu cerneluri diverse…” sau “ manuscrisele trimeteau spre el o lumină cenuşie, o lumină difuză. Se apropie să le pătrundă mai în amănunt, dar ochii refuzau să prindă conturul literelor, a cuvintelor, a frazelor. Puse totul pe seama prafului ridicat din sala armelor. Era un praf roşiatic de rugină. Şi parcă se auzea rugina picurând ca o ploaie pe pardoseală”. Aceasta când fantasticul nu este practicat ca atare : “ Dosarele lipite de tavan îşi pierduseră consistenţa şi inraseră într-o stare de imponderabilitate, o stare de levitaţie aşa cum avea să i se întâmple lui Zoroastru ( …) El, întins cu cearceafuri albe pe trup, în aer…”.
În concluzie, preluând chiar pilda autorului, care acordă calificative cărţilor citite într-o revistă ieşeană, Suburbii municipale de Emilian Marcu este un încântător roman de trei peniţe!

Doina Cernica

Revista Literatura şi Arta nr. 37 ( 3185),
joi 14 septembrie 2006, Chişinău

Masa de taină

Un poet rătăcit printre prozatori încearcă să fie Emilian Marcu. El “ recidivează” cu un nou roman, Suburbii municipale, vol. I, Editura Augusta, Timişoara 2005. Continuitatea cu Iadul de lux mi se pare evidentă. Tot un “ iad de lux” sunt şi “ suburbiile municipale “, dar de o mai “rotundă” unitate stilistică.
Dacă în poezie Emilian Marcu oscilează între gravitatea dispariţiei unei lumi ( cum e cea a satului tradiţional ) şi tonul echilibrat, solemn din “ odele” închinate lui Ştefan cel Mare ( am numit doar “ extremele” arcului său liric ), proza tinde să fie o sinteză a contrariilor, punându-i în valoare atât remarcabilele sale potenţe stilistice, cât şi o vocaţie reală de recunoaştere epică a unor lumi concrete şi exotic fabuloase, în acelaşi timp.
Subliniez că Emilian Marcu este un creator fără o structură lirică bacoviană, dar şi fără extrema parodic-caricaturală a lui Caragiale. Lipsindu-i aceste modele, îmi explic, în bună măsură, de ce el n-a urmat experimentul modei generaţiei sale postmoderniste, preferând să treacă drept un “ tradiţionalist”. Interesant e că, în Suburbii municipale, punctul de plecare e unul “bacovian”: prozatorul-poet ne introduce într-un cronotop al “suburbiei” care nu e altceva decât o altă ipostază a oraşului provincial bacovian aflat în năruire, cu acea igrasie a zidurilor despre care vorbea Eugen Lovonescu. Aici, însă, e vorba de o ciupercă devastatoare, pe care nici specialiştii şi nici autorităţile oraşului n-o pot opri din ofensiva lor apocaliptică. De regulă, în viziunea gânditorilor postmoderni, marginea e factorul disolutiv al Centrului şi are menirea să i se substituie. Acesta e sensul dialecticii deconstructiviste a lui Derrida sau al teoriei secundarului, la Virgil Nemoianu. Aşadar, am putea deduce că “suburbia” lui Emilian Marcu oferă o insolită poveste postmodernă la un scriitor fără afinităţi postmoderniste. Să remarc însă, că în Suburbii municipale Emilian Marcu nu are organ pentru “concretul” de tip postmodernist, adâncitor în mizeria de suprafaţă a lucrurilor, cu plăcerea scatofilă a scabrosului. El rămâne, funciarmente, un poet care aruncă, eminescian, strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. Partea surprinzătoare e că între suburbie şi centru antiteza nu devine monstruoasă. Postmodernitatea lui apare răsturnată, căci nu marginea “salvează” Centrul, ci invers. Deşi ascunde o lume izbitor de concretă, universul lui Emilian Marcu este pur ficţional. Ba, am impresia că originalitatea lui vine din acestă capacitate de ficţinare pură care-l poartă spre o logică stilistică de tip fuzzy, ceea ce în limbaj transmoden se numeşte zonă de maximă transparenţă, opusă evident, opacităţii concretului. De aceea, centrul gravitaţional al ficţiunii lui Emilian Marcu îl constituie povestea morţii Hristinei Fecioara, imagine a albului, a transparenţei. Salvarea suburbiei vine de la Centrul părăsit chiar şi de Primar, atras în lumea Bătrânului Anticar. Numele personajelor sunt mai toate simbolice, exotice, amestec de propensiuni oculte, livreşti, într-o experienţă mistic-neognostică, ce ar putea fi reinterpretată în sensul curentului feminist actual ce tinde să răstoarne patriarhalitatea creştinismului. Hristina Fecioara poate sugera o insolită simbioză a unui Hristos feminin, o adroginizare a Fecioarei cu Fiul, pusă la cale, printr-o îndelungă pregătire de către cercetările Bătrânului Anticar sprijinite de Primar întru salvarea “suburbiilor”, a luminilor căzute. Se pune la cale o nouă “cină de taină” masa de taină , cum e numită în roman care pare să stea sub semnul pentagramei sau a cincizecimii creştine (care coborâre pe pământ a Duhului)? Pregătirea mesei de taină îi prilejuieşte lui Emilian Marcu crearea celor mai frumoase şi mai viguroase pagini ale noii sale cărţi. Metafora descriptivă (care-l apropie de Fănuş Neagu) sugerează rafinamente vânătoreşti şi culinare de dimensiuni pantagruelice, surdinizate, însă de sensul lor ezoteric, valid în planul artistic dar confuz în cel mistic şi doctrinar, arătând o insuficientă familiarizare a autorului cu fineţurile şi adâncimile teologiei.
S-ar putea ca Suburbii municipale să fie cea mai reuşită carte de proză a lui Emilian Marcu. De aceea, să aşteptăm şi volumul al doilea.

Theodor Codreanu

Iadul de lux – Proză de lux

Emilian Marcu, cu ani în urmă, a pus jos condeiul din care-i picurau vaporoasele sale sonete şi a scris un roman, încercând probabil, prin acest gest să-şi demonstreze şi calităţi de prozator şi să spargă tiparele clasice sau avangardiste. Ceea ce a şi reuşit. Ca şi în alte volume ale sale, Emilian Marcu se refugiază din lumea reală, care nu-l satisface, fiindcă-i efemeră, într-un spaţiu de basm, anume inventat, unde să poată chema muzele la sfatul cel mare al creaţiei. De data aceasta a ales o pădure a nimănui şi un sat cu oameni ciudaţi. Chiar dacă de-a lungul cărţii mai străbat prin paginile ei câteva raze dintr-o realitate pământească, ce ne facilitează câteva indicii asupra vremurilor în care se petrece acţiunea, în rest o mână de personaje groteşti, oligofrene, nişte plăsmuiri umane anume inventate de autor pentru a hălădui printr-o lume ireală, o lume a marilor metafore luate cu sine atunci când a părăsit pentru o vreme “turnul cu sonete imortele”, personaje ce poartă în cuvinte potrivite firul romanului, nu pentru a dezlega vreun mister, ci pentru propria lor plăcere de a dialoga despre frumuseţile şi urâţeniile lumii. Astfel, din metaforă în metaforă, autorul ţese o proză poematică, tot aşa de abstractă, de ideatică, de eseistică, ca şi poemele sale de o rară supleţe, profunzime şi complexitate. De altfel subiectul e în subsidiar, iar personajele sunt un pretext.
O scurtă prezentare a eroilor acestei cărţi numită roman – Antim, un profesor ce alerga de 10 zile prin jurul satului cu hainele unui ucis cu bestialitate, după care lectorul cărţii ar trebui să deducă cine-i criminalul; Marta, amanta sau prietena lui Antim – îngrijorată de ţicneala lui care-şi risca postul de la şcoală; Savu, împăratul nebunilor, care-şi construise o biserică de bureţi în imaginara pădure, prin care bântuiau hoţi călare pe cai din pâclă; piticul Viorel (Ignaţiu Pasat), pe catalige, cel mai mare din sud-estul Europei; un măgar dat cu var, care atunci când alerga, varul de pe pielea lui sărea lăsând în urmă o dâră albă, fosforescentă; Liana Agop, o fostă spălătoreasă, ce-şi plângea amărăciunile vieţii, lângă biserica din ciuperci, la o harfă făcută din două picioare de căprioară, cu strune din aripi de libelule, bătute în cuie făcute din ciocuri de pitulice: “ (Doamne pe o gură de rai / creşte iarba pentru cai / …; un ţigan, Bubulete, şi alte ţigănci; Agatanghel, unul din hoţii miraculoasei păduri, pus de Savu să tragă clopotele; Paramon, dascălul bisericii din bureţi, Papil Aeropagitul, pictor de portrete însufleţite; Maleahi, care făcea păpuşi din lut şi apoi le însufleţea; Glicheria – alungată prin satul acela al nicomidienilor, Niomedia, atunci când Agatanghel, cel adevărat, o bătea şi ea fugea ca o flacără albă peste sat şi peste câmp; Părintele Lavru; Lazăr Terapont, adus în roman deja mort, dar învie în sicriul adus în crâşma lui Papir, sub privirile lui Anghel Şalapa, un fost torţionar, poreclit Mareşalul; Parascovia, soţia lui Lazăr Terapont şi alte personaje episodice, pentru a împlini o galerie cu totul şi cu totul originală.
Dacă aceste personaje, din oameni modeşti, care la viaţa lor au practicat meserii manuale, n-ar avea şi capacităţi paranormale şi n-ar aduce în pagină, din când în când, retrospective din altă viaţă, una reală, Iadul de lux s-ar constitui într-o ficţiune S.F. Dar Emilian Marcu nu se îndepărtează cu totul de verosimil. El foloseşte natura, folclorul, toată bogăţia spirituală românească, pentru a ne servi un exerciţiu de virtuozitate. Doar Fănuş Neagu mai scrie astfel, uitând de acţiune şi piezându-se într-o pădure de metafore. Din această pădure vom rupe câteva rămurele:
Frază bogată în adjective, atribute, frază stufoasă cu trimiteri surprinzătoare:
“ Hai, bă, calcă mai apăsat, nu te duc la spânzurătoare. Mergi de parcă ai avea vânt în oase, că de fapt aud şi nişte sunete ciudate. În trupul tău şi-a făcut vântul cuibar şi, pesemne că ouăle lui au început să zornăie, de-ai zice că se lovesc la miezul nopţii două oase de mort”.
“Ţine calul aproape să ne pască pasul”.
“Noaptea când stau aici, pun urechea pe coaja copacilor, ca pe burta unei femei şi ascult cercurile cum se împlinesc, fibră cu fibră, şi cum cântă seva care trece ca prin conducte spre vârf…şi cu urechea aşa lipită, de am uneori impresia că s-a unit cu coaja copacului şi mi-i frică să rup logodna aceasta şi cred că în loc de ureche am o frunză şi sângele meu a trecut în sevă şi seva în sângele meu: suntem fraţi de cruce”.
“Am să te spăl cu spumă de iarbă şi cu ceai de lună mâncată de gură de un viezure şi am să-şi pun în urechi şi în nas ceai de parfum de liliac, să turbeze femeile când vor trece pe lângă tine, şi să simtă cum zvâcnesc copiii înzămisliţi în burta lor”.
“Cum sună bănuţii pe pieptul lor, pe sânii lor, ca nişte mere întomnate şi eu le aud, că sufletul lor vine la biserica mea să se întâlnească cu hoţii, să facă dragoste cum n-au făcut ele decât în vis şi hoţii cu labele mari le apasă şi le torc de parcă ar fi nişte caere sfinte din care se ţese cămaşa răbdării”.
…” respiraţia lor se aude cale de trei sute de oftaturi”.
“Ignaţiu Pasat, zis Piticul…se întâlni cu Lazăr Terapont abia după câteva zile de la dispariţia acestuia din sicriu din acea noapte mâncată de ciori, când luna trece pe sub case, ca o viperă scurtă, dată în flăcări, şi când caii rup în dinţi, stele din boabele maşcate de rouă”.
Şi exemplele ar putea continua transcriind întreaga carte. Prea limpede nu se dezleagă enigma acelui odios omor cu care se deschide romanul şi cine-i criminalul pierdut în imensitatea câmpului alb al paginilor zugrăvite cu duhul pădurii, respiraţia pământului, comorile cosmosului, patimile omeneşti şi binefacerile dragostei, cu grijă şi perdea intercalate printre pasaje halucinante ce dă scrierii senzaţia de plutire între real şi ireal. Dar cine mai are nevoie de subiect, când lectura cărţii îţi oferă un reuşit exerciţiu de virtuozitate metaforică ? Există în roman o multitudine de micro-romane, ele constituind partea pământească a transcrierii şi puse la un loc cu personajele fantomă, imateriale, din ceaţă, din aburi, din vestimentaţie îngerească şi plăsmuiri din altă lume, autorul ne oferă un “Iad de lux”, care, de fapt este o proză de lux într-o concepţie poematică proprie poetului Emilian Marcu.
Constantin Huşanu

Revista Pro Saeculum nr. 8, decembrie 2005

File de lector
Iadul de lux de Emilian Marcu

Iadul de lux - romanul lui Emilian Marcu, a apărut la Editura “Junimea”, Iaşi 2004. Vom face o comparaţie, dacă nu interesantă, cel puţin nostimă: dacă versurile poetului Constantin Ghiniţă pot fi adevărate liturghii, fargmente din romanul lui Emilian Marcu pot fi imnuri, ode închinate splendorilor din natură. Ne-am spus că nimic nu e mai potrivit, paradigmatic vorbind decât acestă frază, vizavi de romanul Iadul de lux : “ tinereţe fără bătrâneţe şi, metaforă fără sfârşit”. Emilan Marcu reuşeşte, pe aproape 250 de pagini, o broderie metoforică, am îndrăzni inegalabilă. Prin excelenţă… ( ce banal sună! ) … poet, Emilian demonstrează din plin acest lucru. Un macro-poem în proză, un fir epic original, unde, ca prim personaj apare Moartea. Moartea, care se ţine scai, moartea care este pretutindeni, chiar şi în cele mai intime dar atât de efemere clipe. Moartea … Etenă e doar frumuseţea schimbătoare a naturii. Un as al descrierii, al detaliului, romancierul utilizează fraza de dimensiuni uriaşe. Nu se teme de ea, nu se pierde, iar firul, esenţa transpar triunfătoare, precum Antim cu moartea în spinare. Antim … Savu… Împărartul Nebunilor … mireasa lui Singurătatea … O lume reală şi una a închipuirii, într-o spendidă împletire, într-o hiperbolică metamorfoză metaforică, repet, un poem în care … lupii valsează cu mieii. Unde Moartea este învierea … şi … unde personaje inventează personaje, dialoghează sau monologhează, nu acest lucru are importanţă. Irelevant. Stilul romancierului, abilitatea utilizării lui, imaginile caleidoscopice ale naturii – umane şi vegetale, animele, de ce nu ?, un tot ce nu poate fi feliat, disecat. Cel mult, poate primi diverse interpretări. Titlul romanului ?! o capcană pentru cititor. Şi, cum spuneam, nici Emilian Marcu nu scrie pentru mase, ori pentru critică.
Sub aceiaşi zodie, cea a scrisului inteligent, voi încheia parafrazându-l pe profesorul Florin Paraschiv : “ Asta e tot restul e literatură. Sau percepţie socială. Cum ţi se percepe lupta de cavaler în căutarea Graalului, cruciada ta personală împotriva Răului absolut ? “. … Poate, à la Cioran ?!…

Mariana Viky Vârtosu

Top Business, An XII (489), nr. 12, 18 – 24 martie 2004

„Iadul de lux” sau despre dezmăţul mitic al metaforelor

După o multitudine de volume de poezie (cincisprezece la număr) apărute la diferite edituri prestigioase din ţară, scriitorul ieşean Emilian Marcu ni se prezintă acum şi în ipostaza de romancier, prin apariţia la editura Junimea a romanului „Iadul de lux”. După cum precizează prof. univ. Alexandru Dobrescu, semnatarul postfaţei volumului, „ cartea este relatarea unei obsesii, spre a cărei descriere cât mai elocventă autorul apelează la inepuizabilele resurse ale imaginaţiei plastice. Nici o propoziţie nu-şi ajunge sieşi. Fiecare e urmată de cohortele altor propoziţii, ce ar trebui să-i precizeze contururile, însă reuşind, graţie funciarei lor ambiguităţi, numai să i le tremure şi mai tare. „Romanul” se citeşte, de aceea, ca o metaforă uriaşă, susceptibilă de interpretări diverse până la opoziţie, mai puţin ademenitoare, la urma urmelor, decât performanţele amplului exerciţiu de stil la care ne face părtaşi”.
Antim, eroul principal al romanului, „cel care a umblat zece zile şi zece nopţi cu hainele mortului în spinare” – metaforă repetată cu obstinaţie de autor, este exponentul unei crâncene lupte interioare, refulată într-un pelerinaj păgân prin propriile amintiri dublate de contorsionările psihotice ale celorlalte personaje. „Iadul de lux”, scris în urmă cu peste douăzeci de ani, dar publicat abia acum, este o frescă a revoltei mentalului strangulat de terifiante realităţi amplificate de sensibilitatea extremă a eroului principal.
Autorul jonglează cu simbolistica mitologică, freudiană chiar, trecută prin alambicul sofisticat al metamorfozei poetice, pendulând între magic şi oniric cu dinamism şi vivacitate. Virtuozitatea stilistică eclipsează discursul narativ, fragmentat asimetric, asemenea flash-urilor anamnezei psihologice. Logica interioară a mentalului personajelor impune cronologia evenimentelor, asemenea personajelor funambuleşti din „Copii Sabatului” de Anne Herbert. Travaliul eliberării de spaimele ascunse în subconştient capătă nuanţe literare sud-americane prin construcţia voit ambivalentă a mesajului ce combină fragmente de ficţiune şi real, dând naştere la adevărate paradigme ale cunoaşterii interioare. Romanul e un vitraliu în care lait-motivele (hoţii de pâclă, biserica de bureţi, hainele mortului) dau variate nuanţe filozofice discursului narativ şi pregătesc renaşterea personajului principal din tenebrele subconştientului, martor statornic al „lucrării îngereşti” pe care şi-a propus-o şi a finalizat-o tocmai în ziua de „Schimbare la faţă”.
De asemenea, după cum mai precizează Alexandru Dobrescu: „ romanul este, dincolo de unele ticuri ce puteau fi îndepărtate, o amplă şi edificatoare demonstraţie de virtuozitate literară, semănând în destule privinţe cu o plimbare prin „iadul de lux” al metaforelor. Dacă nu adaugă un alt chip talentului şi meşteşugului poetic al autorului, cel din urmă tratat cu dispreţuitoare suficienţă de fabricanţii de poezie din ultimele promoţii, această carte sui generis nici nu le umbreşte. Le dă numai o nouă confirmare”.
Gabriela Ioniţă

Revista “Convorbiri Literare”, nr. 101/5, mai 2004

“Luxul” din Infern

Poet de o rară vigoare telurică întoarsă cu faţa spre cer, înrourat de nostalgia întoarcerii în satul devenit acum “muzeu de sate” ( v. Muzeu de sate, editura Junimea, Iaşi, 2001), maestru al sonetului de tipar shakesperiano-voiculescian ( v. Îngândurat ca muntele de sare, Editura Helicon, Timişoara, 1996), disponibil unui registru metaforic surprinzător de proaspăt şi de variat, Emilian Marcu îşi menţine viu tonusul creator, oferindu-ne chiar la începutul anului în curs încă două cărţi: Atlet moldav ( editura Augusta, Timişoara, 2004) şi Iadul de lux (roman, editura Junimea, Iaşi, 2004).
Atlet moldav este un volum masiv de 350 de pagini, o premieră, se pare, în poezia românească, menit să întâmpine împlinirea a 500 de ani de la intrarea în veşnicie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
O epopee lirică închinată celebrului domnitor (simbol şi matrice a fiinţei politice şi creştine româneşti, departe de imaginea fracturant moldovenistă a ideologilor de tip Vasile Stati de la Chişinău, nu s-a scris până azi. Aşadar, ne aflăm în faţa unei premiere şi în sensul că volumul nu aparţine zonei epicului clasic, apropiindu-se mai degrabă de formula imnică a lui Ioan Alexandru, fără a fi nici o clipă copia acesteia.
Desigur, cartea lui Emilian Marcu vine în răspăr cu mentalitatea postdecembristă, când orice urmă de patriotism infiltrată în poezie este rapid etichetată ca aparţinând “naţional – comunismului”. Nu mă îndoiesc, Emilian Marcu va trebui să suporte săgeţile colegilor de breaslă şi ale criticilor înfăşuraţi în criticism şi băşcălie. Totuşi, cartea nu poartă pecetea conjuncturalului prilejuit de o comemorare a unei personalităţi ilustre, căci Emilian Marcu s-a întors la poezia patriotică, de certă calitate estetică, de mai mulţi ani, nu numai în Muzeu de sate (volum remarcabil), ci şi în Feţele insomniei (Editura Augusta, Timişoara, 2001) sau în alte cărţi pe teme “nonpatriotice”. Altminteri, poeme mai vechi au fost reasamblate în arhitectonica Atletului moldav. Desigur, nu se poate afirma că Atlet moldav face parte dintre cărţile de prim raft ale lui Emilian Marcu, fiindcă destule poeme nu depăşesc un anume convenţionalism al formulei, însă, în ansamblu, ne dă sentimentul tonic al trăiniciei tradiţiei creatoare a românilor, înnobilată de spiritualitatea Hristică europeană.
A doua surpriză editorială oferită de Emilian Marcu este romanul Iadul de lux. Surpriza e dublă, fiindcă poetul a evadat dintr-un mediu estetic în care a excelat, iar, pe de altă parte, aflăm că, de fapt, ne găsim în faţa unei cărţi de sertar, fiind scrisă în anii 1976 – 1978.
La sfârşitul lecturii, însă, ne dăm seama că, în realitate, Emilian Marcu n-a părăsit nici o clipă poezia, proza sa fiind poezie la nivelul celor mai bune cărţi ale scriitorului. Dar, într-un anume sens, evadarea în proză îmbogăţeşte registrul liric al poetului cu faţete care ne-ar fi rămas ascunse şi nerealizate, căci în plasma metaforei pure se insinuează o forţă epică indiscutabilă, modelatoare, nuanţată. Iadul de lux e un amplu poem epic, fără cusur la nivelul scriiturii şi al construcţiei. Apreciind forţa metaforelor care coagulează fantasmele întrupate de personaje, Al. Dobrescu, într-o postfaţă (cu titlu grăitor – Iadul de lux al metaforelor), sugerează că aceste metafore ar putea deveni prilej de decriptare, însă ar fi păcat să le smulgi din pura lor “gratuitate” poetică. Aşa este. “Romanul” se citeşte în superba “gratuitate” acaparantă a discursului epico-liric, convingându-ne că Emilian Marcu este una dintre cele mai puternice voci ale generaţiei sale.
S-ar putea, însă, ca această opţiune a criticii să-i displacă autorului, care a intenţionat, totuşi, să scrie un roman. Voluptatea metaforei, atestabilă aproape în fiecare pagină, îl împinge oarecum într-o tipologie a naraţiunii moldave şi balcanice, trimiţându-ne către modelul inconfundabil al insaţiabilului Fănuş Neagu. Iată, la întâmplare, două exemple de scriitură calofilă de felul jerbelor metaforice fănuşiene: “Să vii într-o noapte, de post, când se ascute luna pe limbă de miel să miroasă a primăvară şi a pocăinţă, să vii cu mine, Antime” ( p. 50), sau: “Am să te spăl cu spumă de iarbă şi cu ceai de lună mâncată de gură de viezure şi am să-ţi pun în urechi şi în nas ceai de parfum de liliac să turbeze femeile când vor trece pe lângă tine şi să simtă cum zvâcnesc copiii înzămisliţi în burta lor” (p. 53).
Paginile cărţii sunt pline de asemenea metafore plasticizante care fac plăcerea lecturii şi dau sentimentul poeticităţii limbii române. Dacă ar fi să-l înseriez pe Emilian Marcu într-o mare direcţie a literaturii române moderne, m-aş întoarce la demonstraţia din capitolul Bacovianismul al cărţii mele Complexul Bacovia. Altminteri, lui Emilian Marcu i-a plăcut în mod deosebit acest capitol, sesizând ceea ce alţi comentatori n-au putut-o face, anume că e chiar centrul de greutate al lucrării. Necunoscându-i suficient poezia, Emilian Marcu nu-şi găsise locul acolo, fapt care l-a impulsionat să-mi trimită un teanc dintre volumele sale, încât acum sunt pe deplin edificat asupra locului ce i se cuvine.
La 1900, când Bacovia avea deja scris volumul Plumb, care a deschis o nouă eră în poezia europeană şi românească, ne găseam în pragul zero al crizei spiritului european modern.
De atunci încolo, scriitorii români – instinctiv, iar adesea conştient – au mers fie spre adâncirea crizei anunţate de geniul de “cronicar” neutru al lui Bacovia, fie spre depăşirea acesteia. Indiscutabil, Emilian Marcu face parte din a doua categorie. Punctul maxim al acestei încercări îl constituie apropierea de formula sonetului shakesperiano – voiculescian, de care deja am pomenit.
Nu încape îndoială, sonetele lui Vasile Voiculescu, scrise, paradoxal, în infernul carceral comunist, suportat în sensul propriu al cuvântului, de poet, constituie cea mai înaltă izbândă postbelică împotriva marii crize a omului modern, cea mai nonbacoviană carte de poezie de după Bacovia, pe când Laa Baaad de Cezar Ivănescu este imaginea unui bacovianism de coşmar, de o extraordinară forţă poetică.
Interesant că titlul Iadul de lux, el însuşi o metaforă, vine să ne lumineze neaşteptat chiar asupra numitului tablou evolutiv al scrisului românesc din secolul al XX-lea, tablou simplificat aici la maxim, din pricini de spaţiu. Unii ar putea crede că sintagma iadul de lux e o găselniţă a scriitorului, cu scopul de a atrage atenţia prin ceva. Nici vorbă, alt titlu mai potrivit nu se putea găsi. Iadul e chiar numele crizei trăite de oameni în perioada imediată după război, aceea a colectivizării. Savu, Împăratul nebunilor, este un traumatizat de război, când şi-a pierdut şi un ochi: “Acolo mi s-a încâlcit rostul minţii” ( p. 80). Ne aflăm în plină “teroare a istoriei” (Mircea Eliade). Original e răspunsul eroilor lui Emilian Marcu la agresiunea crizei. Ei tind s-o depăşească, s-o controleze “mioritic” dar printr-o formă de dedublare stranie, făurindu-şi un alt univers care să-l oculteze şi să-l biruie pe cel real, iadul istoric. Astfel, iadul acesta se metamorfozează într-un iad de lux, care poartă în el virtuţile purificatoare ale purgatoriului dantesc.

THEODOR CODREANU

Bucovina Literară, nr. 12 (94), Decembrie 1998

Recenzii
Însămânţarea în cântec a privighetorii – Emilian Marcu, “La porţile singurătăţii”, Editura Junimea, Iaşi, 1998

“De veghe, de veghe în clipa de reculegere,/ de veghe ca într-un sicriu de zăpadă/ privighetoare în turnul de rouă/ sălăşluieşte-n culcuşul cel mic./ / (…) De veghe în clipa de reculegere/ Pe Ostrov intrăm în sfârşit/ Privighetoarea se însămânţează în cântec,/ în acest labirint al visării/ ca pe o scară înaintează.” Iată câteva versuri din cea mai recentă carte a lui Emilian Marcu, poetul ieşean care şi-a autorecuperat un lirism vizionar care i-a lipsit primelor sale cărţi, lirism sortit să nască “la porţile singurătăţii”, într-un ciudat labirint al visării, ca o “respirare eternă în clipocitul izvorului”.
Îmbăcând pe rând haina miraculoasă a Culegătorului de semne, a Magicianului, a Proorocului – “trimisul lui Dumnezeu printre noi” – , a Înţeleptului, Emilian Marcu se retrage într-un “ostrov” al tăcerii, ca într-o “seră de palmieri şi ferigi”, luându-şi ghid sau vameş “şarpele Phylon”, şi prospectează cripta cea tainică a memoriei, iluminând cărări şi tainice gânduri printre manuscrise. La truda retrospectivă a poetului, peste linia orizontului, veghează Grădinarul, emoţionat “ca în ziua întâia de la facerea lumii”. Arta Grădinarului este magic însuşită de poet, care descoperă că-i bântuie o boală în manuscrise, iar prin “sângele cuvintelor” se strecoară o ciudată “stare de veghe”. Sensibilizat, dar şi iniţiat de bagheta Grădinarului – Înţeleptului, poetul este cuprins de “iradiere de semne” şi tâlcuieşte, la rându-i, misterele Universului: “Câte mistere se strecoară în Univers !/ / Un fluviu de gânduri în apa acestui izvor:/ Misterele trec din pământ către stele./ Magică întrupare ! Magică întrupare !/ O, sublimă şi sinceră respirare”. Din “îndepărtatul hăţiş al memoriei”, imaginea iubitei devine “o dumnezeiască imagine ancestrală”, vegheată de şarpele Phylon pe pajiştile Raiului. Cămaşa de mire e înzăpezită de purpură, iar poetul “se însămânţează în clopot”, în aşteptarea privighetorii: “În turnul de rouă privighetoarea/ în cântecul ei pentru tine se dăltuieşte/ în zorii de ziuă tomnatecă,/ în zorii aceştia care ne îndumnezeiesc./ Ca-ntr-o colivie astrală, ca-ntr-o colivie/ intră privighetoarea în turnul de rouă/ în turnul acesta de poezie”.
Apelând frecvent, cum spuneam, la memorie, filonul poetic al lui Emilian Marcu nu are cum să ocolească parabola fântânii, a fântânii din munte, care respiră, eliberată de chingile pământene, în pleoapa miresei. Vibrarea cosmică a fântânii, a seminţei sau a izvorului, stau la originea misterului, pe care “Grădinarul (Poetul) melancolic” încearcă să-l dezlege: “Praful stelar acoperă-ncet memoria noastră./ Cine va păşi prin această lume virgină, cine va păşi ?/ Ce memorie va umple golul memoriei/ dacă nu chiar praful stelar/ dacă nu chiar cântecul ţăşnind înspre stele ?/ / În această fântână pătrundem înspre memorie/ în turnul de rouă unde sălăşluieşte chiar poezia !”
Ion Cozmei

Evenimentul, 4 martie 2000

“Perle” dintr-o “scoică” sonoră

Ultimele cărţi ale lui Emilian Marcu îl impun pe acesta ca pe un poet autentic, ce îşi construieşte cu discreţie şi migală de şlefuitor de nestemate o operă ce nu va putea fi ignorată. “Scoica sonoră”, recenta sa carte de poezii, pune în relief mai mult decât celelalte cărţi ale sale distanţarea autorului ei de “dezordinea” provocată de tot felul de isme, de “zgomotele” avangardei, instalându-se şi mai temeinic pe tărâmul armoniei şi râvnind să-şi construiască acolo propria “casă”. Poetul pare că nu se teme de provocarea unui tip de scriitură considerat de mulţi poeţi (sau pretinşi poeţi) ca vetust, prăfuit, epuizat total. Miza sa este o anume muzicalitate şi plasticitate în “potrivirea cuvintelor”, ca ele să se prefacă în poezie. Şi, mai presus de acestea, ca o perlă ascunsă în scoică, fiecare “piesă” a sa să aibă un mesaj artistic. Un astfel de drum, pe care Emilian Marcu se află, nu-i lipsit de capcane. Dar multe poeme din această recentă carte a sa dovedesc că este un “călător” care ştie să le depăşească, să le ocolească. Pe acel drum al său, Emilian Marcu are curajul (încă îl mai are) de a se opri, de exemplu, la imaginea omului de la ţară, întoarsă şi “examinată” pe toate părţile de autori de marcă din literatura noastră, propunându-ne un poem (“Rugă pentru lucrarea deplină”) convingător prin frumuseţea sa, care parcă ne spune că pentru poetul autentic peste nici un univers nu s-a aşternut cenuşa morţii: “E linişte pe pământ, în cer e tăcere,/ Umblă ţăranul în braţe cu stupul de miere./ Se plimbă prin grădină şi îl mângâie/ Parcă ar vrea toată viaţa lângă el să rămâie/ (…) Şi el cu ceară pe mâini, pe haine, pe pleoape,/ Poartă stupul cu grijă ca nu cumva să-l scape/ Să nu strice somnul harnicelor necuvântătoare/ Chiar dacă de greutate spatele îl doare/ (…) Albinele dorm şi visează că zboară/ Şi stau liniştite în cuibarul de ceară./ Iar ţăranul când în când le mai ceartă/ Dar se străduieşte să facă o lucrare de artă./ El duce stupul, ca pe un copil, şi se-nchină:/ Fă Doamne ca această lucrare să fie deplină!…”. Pentru Emilian Marcu poezia pare ca o grădină peste care Grădinarul priveşte cele mai mici detalii şi cu bucurie, şi cu teamă, ca nu cumva să se strecoare în acest peisaj vreo “buruiană” urâtă, dar şi ca o aleasă bibliotecă în care Înţeleptul mângâie cu ochii, cu degetele cartoanele cărţilor aşezate în rafturi. Ce vreau să spun cu asta ? Că sentimentele “topite” în poezia sa sunt întotdeauna trecute printr-un anume “filtru” de cultură. O dovadă este conturarea imaginii mării, oceanului, în care se “ctitoreşte perla” la care poţi să te închini. În “scoica sonoră”, din adâncuri, naşterea perlei se află permanent sub semnul unei repetate iluminări: “În scoică se ascunde tăcerea mării toată./ În perla care nimeni n-o poate cerceta/ Că peştii-n disperare cu cozile tot bată/ Purtând prin ape cerul şi-o neştiută stea”… Este o imagine cuprinzătoare, ale cărei reverberaţii le găsim aproape în toate poemele din cartea aceasta a lui Emilian Marcu. Şi de fiecare dată din ele, din aceste reverberaţii, parcă picură, în discrete acorduri muzicale, “vinul” poeziei stors din struguri îndelung îngrijiţi. Cum ar fi, de exemplu, în lirica sa de dragoste, “structurată” într-o formă fixă (aproape abandonată de poeţi), cea a sonetului, pe care Emilian Marcu o repune în circulaţie fără nici un complex. Iată un sonet ce mi se pare desăvârşit şi care se înscrie pe o “carte de vizită” (alături de alte poezii ale lui Emilian Marcu), una, aşa cum spuneam, ce nu poate fi ignorată decât de reaua-credinţă. “Armura tainei tale mă-mbracă-n disperare/ Incandescente semne se surpă-n infinit/ Atât de singuri, parcă, suntem în rană sare/ Ne rostuim prin stele cum pomul înflorit/ Tăceri din alte zodii ne-or duce în ispită/ Nici nu simţim ninsoarea petalelor de flori/ Că umbra noastră pare infinit lovită/ De-atâta spaimă-n greieri murim de-atâtea ori./ Mai trişti ca apa ploii în zi de sărbătoare/ Mai buni ca înţeleptul înveşmântat în frig/ Prin astre fără nume ne-om inventa-n surpare/ Ecourile toate te-ncheagă cât te strig. Armura tainei tale mă-mbracă-n disperare:/ Suntem atât de singuri sub muntele de sare”. Emilian Marcu, cel care, cu “uneltele” sale, încearcă să refacă drumuri străbătute de celebri înaintaşi, ne va dărui sigur şi alte “perle”ascunse în “scoicile” din marea sa de tristeţe şi bucurie…
Corneliu Ştefanache

Convorbiri Literare, nr. 11, noiembrie 1998

Umbra cât o fântână

O alergare prin toamne, precum o “călătorie în zori”, la ceas de taină şi de amurg, revelează făptura, conducând-o la răscoliri şi odihnitoare nelinişti. O vreme în singurătate de vei exista, spune prelatul, e ocazie pentru excurs la reculegere şi ofrande.
Chiar şi pe un munte de sare, lujerii unor flori rare sunt semnele, în primul rând, ale binecuvântării. Toate acestea precum şi “câte taine se strecoară în univers”, le desfăşoară într-o risipire plină de har, Emilian Marcu în cartea La porţile singurătăţii, apărută la Editura Junimea anul acesta.
Excursul poetului este unul al înfăptuirii tradiţionalist-romantice, în conexiune cu fragmente de postmodernism sesizabile la o lectură mai atentă.
Singurătatea, în tangenţă cu apele luminii – când reci, când fierbinţi – constituie rezistenţa unui lăcaş confesional unde are loc numai şi numai poezia. Aici poetul este, cum se spune, la el acasă. Cu mâna scriitoare, doldora de imagini poetice, precum un docar încărcat cu flori, Emilian Marcuîmprăştie în stânga şi în dreapta din abundenţă poemele sale răzvrătite şi cuceritoare: “În cadrul acelei fereşti chipul tău/ străjuit de-o armată de petunii/ iluminează până departe/ iluminează până-n afundul sufletului meu/ Clipa cea repede care mi te-a lăsat/ în ogiva zidului monahal/ în ogiva zidului iluminează/ O, cum mai luminează, preafericită iradiere,/ printre straturi de rouă/ clipa prin parfum de petunii/ îngemănează umbra ta cu speranţa./ Ridic privirile asemeni unui damnat,/ cu sfiiciunea înzăpezitului mag/ spre ogiva monahalelor ziduri/ Biciul luminii mă-ncinge şi mă devoră./ În petunii e-un tremur uşor, o zbatere graţioasă: puţină incertitudine”.
Volumul La porţile singurătăţii, chiar dacă am încercat până aici să-i identific câteva coordonate şi caracteristici, este mai greu clasificabil. Lecturi din Eminescu, Pilat, Blaga, întâlnim în această singulară carte. Mirarea ca o rezultantă a decodificării locurilor comune, dar şi ca un produs al întrebărilor existenţei şi a intrării în “zodia tainei”, poate fi întâlnită în autentice exprimări poetice.
În măruntaiele pământului, o bibliotecă regală i se deschide poetului pentru a scrie despre ciorchine de apă, focuri bengale, mătăsuri din manuscrise, turnuri de rouă, labirintul visării, până când privighetoarea în cântecul ei s-a albit.
Grădinarul descoperă în luxul grădinii sale urmele generaţiilor trecute; fiarele s-au domesticit la un foşnet al umbrei.
Remarc în cartea ce o discutăm multă lumină, taine ce spală arginţii vii ai unor respirări lirice ce merită cu prisosinţă atenţia lectorului.
Din rândurile unor poeme parcă aştept să apară făpturi fabuloase, ce coboară din trecut şi din mitologie.
Este posibil să i se reproşeze lui Emilian Marcu unele lucruri de “înăuntru şi afară” de “stânga sau de dreapta”, dar un lucru sigur nu i se poate reproşa: faptul că este un adevărat poet, iar cartea “La porţile singurătăţii” este, după a mea opinie, cea mai bună carte a sa de până acum.
“O uriaşă ploaie de aripi de înger,/ o ploaie de aripi de-a dreptul fantastică/ prin hubloanele cerului ne va împresura:/ O ploaie de aripi în noaptea de Bunavestire./ Şarpele Phylon începutului i se lasă,/ începutului în pat uriaş de cenuşă./ Cămaşa de nuntă din sipet va ilumina-ntr-un târziu/ cămaşa de nuntă va-nflori sub ploaia de aripi./ Singuri în ţinutul acela îndepărtat:/ pereche în lumea astrală, vom călători în înalturi./ Şarpele Phylon, o, şarpele Phylon/ în ploaia aceasta se îmbracă şi în speranţă./ Numai ochii sparg orizontul în noaptea de Bunavestire”.
Nicolae Panaite

Ziua de Iaşi, luni, 20 martie 2000

Valul poemului în sunet de mare

În 1976, Emilian Marcu debuta în poezie cu volumul “Nunta în sâmbure”. Urmau apoi, pe o rulantă constantă, “Amiaza câmpiei” – 1977, “Sub zodia Traciei” – 1979, “Sigiliul toamnei” – 1982, “Neliniştea singurătăţii” – 1987, “Lecţie pe Ostrov” – 1995, “Îngândurat ca muntele de sare” – 1996, “La porţile singurătăţii” – 1998, “Scrisori către Augusta” – 1999.
Februarie al acestui an de (dis)…graţie, îl readuce pe Emilian Marcu la stand, cu un volum publicat la Editura Fides, în colecţia Eidos, volum ce se ascunde / se arată cu o tuşă poetică definitivă, pentru că, după marile încercări ale metaforei, exersate de 25 de ani, Emilian Marcu nu mai poate fi pus la îndoială, într-un spectacol poetic lărgit.
“Scoica sonoră” se numeşte acest ultim volum, postfaţat de un nume important al criticii actuale, universitarul dar şi scriitorul Constantin Dram, cel care-l îndreptăţeşte pe Emilian Marcu, “sub pretextul unor călătorii iniţiatice”, cu o cercetare “riguroasă a încrengăturii de simboluri” şi cu o lirică “cunoscătoare şi degustătoare de cultură, dublată de un sensibil hiperceptiv…”
La Emilian Marcu se regăsesc “chinurile” pierdute ale clasicismului, prin prozodie, dar, în sens formal, deconspirativ, pentru că, mai departe, prin prozodia de idee, dar mai ales prin reconstrucţia modernă a metaforei, canoanele se ataşează unui modernism poetic pe care îl discutăm zi de zi. Am să-l accept deschis pe Constantin Dram, cu argumentul pe care-l aduce plasticităţii acestei metafore, şi voi continua, afirmând, fără sâmbure de frică şi fără răcoare de vânt pe vertebre, că Emilian Marcu, după volume publicate şi după “Augusta” emergenţă a inspiratoriului, nu mai este tremurând în faţa poeticului, ci doar în aşteptarea unei confirmări ce vine de mult mai departe.
Cu metaforicul şi cu ideaticul Emilian Marcu, unii s-au întâlnit din vreme. N-aş putea supune procesului de căutare formele sale înalte. Aş putea lega, însă, laboratorul poetului de substanţele rare, dorite de chimişti şi fizicieni, ascunse de alchimişti, dar şi de umanişti. Se apleacă peste sunetul scoicii meduzele, ori poate întregile ape ale mării, pe care nu le iartă începuturile şi nici viaţa incipientă.
“Adio mare în curând ne-om regăsi în alte sfere:/ Se surpă timpul peste noi că ne-ngropăm blând în mistere !”
În aceeaşi măsură viaţa se scurge spre cer, urcă, se defineşte, sub comandament moral, prin uimirea faţă de perfecţiune, pe care, totuşi, nimeni nu o revendică. Chestiune normală: cât de mult putem privi spre cer fără a ne uita la tavan ?
Sub gena stilului, Emilian Marcu “ se descurcă” prin “ştiinţa veselă” de a recompune. Nu rima se caută pe sine, ori măsura, nici nu mai vorbesc de ritm. Ci, ideile caută această formă, tocmai pentru a fi cât mai complete, în drumul de la concept către vederea lui prin poem.
Dar, cât de mult poate auzi o scoică ?
Din mirarea mărilor, adevărul începuturilor, după cum urmează: “Din lumi fără nume, fără de frământare/ perla duce lumină din afunduri de mare./ Din lumi ireale, fantastice şi supuse/ ca un prinţ călător prin abisuri ciudate,/ o viaţă de om şi poate mai mult/ stă în afunduri la pândă între gorgoane./ Din lumină se-ntrupă, din lumină – / asemenea darului dumnezeiesc,/ asemenea Fiului Omului din lumina sufletului,/ perla se înfiripă sub piscuri de apă./ Nici valul, nici umbra, nici ura/ nu ştiu cuibarul de aur,/ nu ştiu darul dumnezeiesc./ Numai taină este perla, numai Taină – / mugure cald de lumină de lună,/ mugure smuls cu răbdare înaltului./ Din lumi fără nume, fără de frământare/ perla aduce lumină din afunduri de mare”.
Liviu Apetroaiei

25 octombrie 1998
Emilian Marcu – “La porţile singurătăţii”

Apărută la Editura Junimea, în 1998, te aruncă din titlu la hotarul cu nemărginirea, nemărginire umplută doar cu respiraţia misterului ce învăluie, de fapt, şi minusculul Pământ, ca o magică întâmplare, ca o magică întrupare. Cele 76 de poeme din carte încearcă şi reuşesc pe deplin să surprindă efemeritatea biologicului. Ele te poartă prin timp, plouă în tine cu tristeţi, te vaporizează, te relativizează şi te împacă adesea, în final, cu gândul unei călătorii printre stele, spre Dumnezeu, împăcat cu sine, cu condiţia să fi lăsat ceva în urmă, pe pământ, care să-ţi lumineze calea. Meditaţia versului investigă o lume ireală. Nimic solid sub semnificaţia cuvântului, ci doar imagini mitice, imagini ancestrale din împărăţia tărâmului fără de sfârşit, prafuri stelare şi personaje simbol: culegătorul de semne, Magicianul, Proorocul, Înţeleptul, şarpele Phylon, miriapodul c-un singur picior, un întreg arsenal ciudat cu care poetul trage continuu în necunoscutul miraculos. Din fiece strofă, o vrajă te-nvăluie, vraja cuvântului rostit dar nespus: “umbra sărutului lui printre frunze-n cădere, în liniştea dintre gânduri, o fierbere de milenii în ibricul de ceai, în bulboanele fără sfârşit ale memoriei” etc. În permanenţă, poetul lasă impresia unei călătorii prin spaţii necunoscute, prin lumi fără contururi precise – biblice timpuri, dar coboară adesea şi în microstructura materiei, aşa cum o face în poemul “O zăpadă târzie”: “O tremurare uşoară-n vergeaua de zarzăr/ o zvâcnire în adâncul izvorului/ celulele-n zbucium îşi încep ritualul/ celulele toate se dedau desăvârşirii florale”. Şi minunea devenirii curge apoi într-o poezie din care se degajă culori şi parfumuri, şi îndeosebi o lumină în care poetul se refugiază, ca-ntr-o barcă de salvare, de pe toate tărâmurile reale şi ireale. Miracolul vieţii rămâne tema predilectă la Emilian Marcu şi el îl descoperă în esenţa seminţei, în miracolul ei. (Esenţe tari – atâtea miracole). Am putea spune că poetul s-a specializat în abordarea misterului, dând impresia unui acrobat în balans pe înaltul sârmei. Păşeşte pe crestele lui, dar acolo rămâne, precum magia seminţei de obligeană, de ghimbir, de scorţişoară, de orhidee, de magnolie, de peliniţă, de coarnă şi piper sălbatic, ce sprijină cu lujerii lor, atunci când irump, bolta cerească şi tot ce ne inspiră ea, făcând astfel viaţa suportabilă şi umplând-o cu speranţă.
Fiecare sămânţă – o esenţă, fiecare esenţă – un miracol ! Aici poetul nu se mai miră, ci deconspiră mecanismul miraculosului, aşa cum semănătorul nu se mai miră de metamorfoza bobului de grâu. În multe poeme te pierzi în labirintul secret al creaţiei dar rămâi învăluit plăcut de melosul poetic ce se degajă din veşmântul unor versuri urzite din fire ce duc întotdeauna spre o lume ireală, în care cuvintele au cu totul alt înţeles decât cel uzual, din dicţionare. Fauna fantastică, în frunte cu şarpele Phylon, populează grădinile poemelor, situate geografic nici în cer, nici pe pământ, ceea ce crează impresia unui tărâm “de Dincolo”, ca şi metaforele derutante ce însoţesc osatura abstractă a versurilor: “prin aerul dintre gânduri, vânătoarea tristei melancolii începe/ explozii ciudate în coaja mustoasă a adevărului,/ zâmbetul tău – o decapitare de stele”.
Spaţiul unde se adună, se împerechează, se întunecă sau se luminează întreaga suită de imagini a poemelor este cel puţin ciudat, plin de mistere, de vrăji şi îndepărtări astrale. O astfel de poezie nici nu trebuie să aibă subiect, şi chiar dacă poetul l-a gândit, şi tu nu l-ai descoperit, îţi este suficientă starea de poezie a versurilor, starea de confuzie, starea de vrajă, starea de spaimă ce ţi-o transmite imediata apropiere a cosmosului în care poţi cădea. De altfel, întreaga carte te dematerializează şi te amestecă cu elemente astrale şi pământeşti, creându-ţi o stare de nesiguranţă, de efemeritate, de destrămare, de interdependenţă, de tragism luminat din când în când de o vagă speranţă, într-o călătorie, cât de cât conştientă, prin multiplele înfăţişări cu un final fericit. Nici înviere creştină, nici metempsihoză, nici somnul veşnic a toate binefăcător, ci o ajungere în preajma unei lumini misterioase, niciodată decodificate, dar intuită ca o aspiraţie universală, demonstrată şi de fluturii de noapte ce-şi ard aripile la lampa cu gaz. Alteori, hărţuit de îndoieli, poetul îşi acceptă tristeţea, îşi abandonează aspiraţiile spre alte înfăţişări şi se lasă învins de propria-i existenţă, din care nimeni nu poate fugi şi, se pare, singura realitate fiind, dincolo de ea având acces doar poezia: “Începuturi de ziuă ne ţin loc de casă/ E floarea cea rară imaginea noastră pe cer”. În puţine cuvinte putem afirma despre Emilian Marcu că este un poet – filozof, cu predilecţii cosmice, ce ştie, cu multă îndemânare, să exprime ipotezele destinului uman, enunţate de-a lungul mileniilor, în inefabile construcţii lingvistice, cu profunzimi semantice surprinzătoare, dar mereu în preajma adevărului crud, ale cărui victime suntem.
Constantin Huşanu

Poetica imaginii şi imaginea poeziei
Iaşi, 9 februarie 2000

Într-o contextualitate poetică din ce în ce mai populată de reprezentanţi dominaţi de ambiţii mai mult sau mai puţin motivate de a releva faţete moderne ale discursului liric (apărate de cumintele şi nevinovatul –ism…) poezia lui Emilian Marcu face, fără doar şi poate, figură separată. Mai mult chiar, drumul pe care îl străbate de-o vreme poezia acestui autor poate să refacă o armonie pierdută la nivelul imaginarului poetic, reactualizând plasticitatea şi muzicalitatea versurilor, atribute ale unor mai îndepărtate discursuri poetice… Astfel, Emilian Marcu poate să-i convingă pe virtualii lor cititori că, dincolo de anumite practici moderniste şi post-moderniste încercate de congenerii săi, se poate realiza şi un alt tip de scriitură, cu avantajele şi dezavantajele sale, care să presupună, obligatoriu, relevarea unui mesaj artistic încorporat în imagine.
De altfel, s-a mai spus şi s-a mai scris despre poezia lui Emilian Marcu că este, în primul rând, raportabilă la plasticitate extremă. De regulă, sub pretextul unor călătorii cu tentă iniţiatică, pe parcursul cărora poetul re-numeşte mari teme şi motive ale literaturii (centrale fiind cartea, insula, şarpele, locul ascuns) sunt create sau re-create imagini în miezul cărora este aşezat prea plinul de sens mesaj, după modelul păstăii care ascunde sămânţa sau al scoicii care încorporează perla. E, ca să-l parafrazăm pe autor, o stranie stare de cântec şi de spaimă originară, raportabilă la un poem dintr-un alt volum al lui Emilian Marcu ( Lecţie pe Ostrov, Junimea, 1995): “Un pocnet uşor în păstaia salcâmului/ un pocnet uşor, un tremurat între trestii,/ în păstăile încinse de ploaie. / Un pocnet uşor – o mirare – / pe Ostrov ploaia-ntre trestii./ În păstăile umede zgomotul monoton/ Ca într-o temniţă medievală./ E toamnă pe Ostrov, un muzeu ireal,/ O stare de vrajă şi totuşi…/ Şuruie ploaia în tomnateca zi de duminică./ Şarpele Phylon în păstaia salcâmului/ în păstaia virgină se odihneşte.(s.n.)/ Nimeni nu-l caută, nimeni nu-l ştie./ Un pocnet uşor, un tremurat între trestii/ îl înveghează în aşteptare./ O, câtă mirare, vai, câtă mirare./ Şarpele Phylon în păstaie se află,/ acolo se află ca-ntr-o grea închisoare,/ Şuruie ploaia, o cum şuruie ploaia stelară !/ Pe Ostrov e şarpele Phylon, o candelă rară.” (În păstaia virgină se odihneşte şarpele Phylon)
Imaginea complexă a încorporării matriciale, cu atributele tainei ce le conferă doar virginitatea este reluată şi augmentată în cartea de faţă, al cărei titlu (Scoica sonoră), reflectând un conţinut aplicat – plasează definitiv poezia lui Emilian Marcu într-un spaţiu ce potenţează măiestrita plasticizare a realului, cu scopul, remarcabil, de altfel, de a se distanţa de alte semne, mai mult sau mai puţin distincte, ce marchează o dimensiune post-modernă a poeziei actuale. Pe de altă parte, aidoma congenerilor săi literaţi, Emilian Marcu nu se mai poate îndepărta de anumite tendinţe acaparatoare ce vin din sfera livrescului; textele lui, dominate de lirism, muzicalitate, plasticitate, simbolistică expresă nu pot şi nu doresc întotdeauna o detaşare de anumite experienţe culturale anterioare, asumate însă emoţional. Astfel, lirica lui Emilian Marcu devine aceea a unui cunoscător şi degustător de cultură, dublat de un sensibil hiperceptiv, care înţelege să elaboreze, într-o bună filiaţie de gen, “stampe”: regresive şi proiective, neuitând în nici o situaţie “programul” ce vizează acea stranie înclinaţie spre o didactică afectivă, în carepoetul se complace, inclusiv în ipostaza acelui dantesc “duca” pe care şi-l alege drept model.
Cu această poeticească înfăţişare purcede Emilian Marcu să-şi dureze opera, restructurând, prin limbaj, realitatea informă, croind acel imaginar (poetic) de tip lacanian, văzut ca un decalaj sensibil între sine şi simbolic, ca un şi mai sensibil “tampon” între realitatea concretă şi acele “amintiri informe” ale individului. Poetul, constructor al imaginarului, se arată sub aura de pontifex, de “constructor de poduri”, desigur metaforice, adunând, prin har, ciudatele şi greu de stăpânit meandre ale modelului originar.
O demonstrează volumul de faţă, Scoica sonoră, în care predomină aceeaşi tonalitate gravă, aducând a psalmodie inspirată, străbătută de tonalităţi lumeşti: e o muzicalitate însoţind spusa gravă ce-l caracterizează pe marele Preot slujind în faţa altarului reprezentat de însăşi imensitatea Oceanului Planetar. E acelaşi Okeanos consacrat de la stihurile antice până la cele eminesciene; conotaţia urmărită cu consecvenţă este aceea a abisalităţii, a adâncului, în care este adus, ca element de continuitate – imaginea adecvată a şarpelui Phylon: “Fructul de lumină în pârg/ fruct de lumină, mugur îngeresc/ în blânda răcoare a adâncului/ cu masca şarpelui Phylon pe chip/ viaţa şi-o duce pe tainice plaiuri”. În plus, şarpele este acum “semn trimis din adâncimi spre noi”.
Volumul ar putea fi citit (şi) din perspectiva unei hermetizări postbarbiliene: obligaţia de lectură ar fi aceea de “a deduce” imaginile care converg spre “scoica sonoră” şi spre “fructul grozav” care este “perla – astru în aşteptare”, cea care “aduce lumină din afunduri de mare”, dimpreună cu Erosul: “În oglindă imaginea ta-i un fluture incandescent:/ Nimic nu-l îndepărtează de această libaţie,/ Nimic nu-l desface din Scoica Sonoră:/ Valuri imense vibraţii subtile/ în perla magnetică se întrepătrund: Nimic nu deschide această odaie,/ acest sipet al miresei şi-al tainei/ Doar valul subtil şi vibrarea eternă/ vor îndăltui, în amiază în afunduri,/ în afunduri în Scoica Sonoră vor îndăltui,/ În sipetul mort o mistică perlă./ Peste apele moarte,/ Miracolele îndăltuiesc veşnicie”.
Ar fi această “grilă”, ca oricare alta – restrictivă. Ar porni de la acelaşi simbol al cunoaşterii, de la legendarul şarpe Phylon, acum în ipostaza de “înger damnat” şi ar conduce, poeticeşte, prin “locuri de taină”, sub semnul obsesivelor esenţe. Iar esenţa esenţelor va fi perla cea neagră ( “care s-a făcut paradis”), reunind în juru-i simboluri ale unui imaginar ce regândeşte Cosmosul adus acum la valorile conservate de imensa apă originară, sub care, doar poetul mai poate descoperi teritorii “uitate de poezii”. Ar fi o lectură profitabilă, care ar da şi intertextualităţii ce-i revine de drept, aşezând în locuri prestabilite şi toamna princiară şi lumina ceaiului şi semnele stelare şi lebăda muribundă şi mii de minarete şi marmoreene umbre…Dar ar fi un exerciţiu restrictiv.
Celălalt tip de lectură, clasic, presupune o asumată amăgire: aceea că identificăm calea spre ascunsele înţelesuri, decriptând textul, aşa cum îşi va fi propus însuşi autorul, pornind, poietic, prin re-găsiri, rătăciri, spre origini. E o cale care presupune identificarea unor jaloane sensibile, într-o călătorie aşezată, de la început, sub semnul fantasmei iconice.
Cum spuneam, determină această modalitate de lectură densa încărcătură de sensuri, care face ca fiecare poem să poată genera în juru-i un câmp semantic suficient pentru orice tip de interpretare. Dintr-o anume “ştiinţă a prevederii”, poetul supralicitează cu imagini şi stopează posibile acuze la acest nivel. E un periplu căruia îi este ataşată şi componenta didactică, specifică poeziei lui Emilian Marcu, în acelaşi timp, cititorul (ipocrit sau nu !) găseşte suficiente alei şi cărări, pe care singur să poată cutreiera, ca într-o noapte shakesperiană.
Este fundamentală imaginea mării (ocean) care stă “sub semne magice”, deoarece nucleul semantic propus (al scoicei sonore şi al perlei) este vizualizat “în adâncuri de mare”, într-un straniu şi ad-hoc “mormânt sideral”, într-o lume necunoscută, din era galactică, în care există “melcul pietrificat”, însoţit cu “apa imaginară”…Dar marea, ca imagine ordonatoare în volumul Scoica sonoră, potenţează însuşi misterul poetic şi-l relansează: “Adio, mare. În curând ne-om regăsi în alte spaţii/ Când albatrosul visător va traversa tot măsurând/ Cu aripile-i de cenuşă prin uitatele libaţii/ În scoica spartă de pe mal şi în tăcerea unui gând”.
Tăcerea metafizică se ascunde “sub milioane de tone de apă”, în afunduri, acolo unde “se ctitoreşte perla aceasta la care poţi să te-nchini”. Naşterea perlei din Scoica sonoră se petrece sub semnul “iluminărilor” consacrate de “muzici irepetabile”, unind vizualul şi auditivul, fiindcă este o “minune în mare”, o “lumină” asemănătoare “Fiului Omului”; într-un cuvânt, este Taina cea mare: “În scoică se ascunde tăcerea mării toată/ În perla care nimeni n-o poate cerceta/ Că peştii-n disperare cu cozile tot bată/ Purtând prin ape cerul şi-o neştiută stea”.
Este o imagine complexă, reverberând în toate celelalte nuclee imagistice ale volumului, căci “perla cea neagră s-a făcut paradis”; o reverberare care uneşte extremele unui imaginar plasat, cum altfel, sub semnul călătorului îndrăgostit: “Undeva în afunduri, printre ceţuri înalte/ printre marile gheţuri fără sfârşit/ unde lacrima trosneşte de ger în fotografii,/ undeva în afunduri pe nesfârşite banchize/ fiara sălbatică linge zorii/ din ceaşca de ceai a călătorului îndrăgostit”.
S-a mai spus, în alte ocazii, că Emilian Marcu este un poet al sentimentului, îmbogăţit sau nu pe cale livrescă. O atestă şi celelalte cărţi de poezie ale sale, în care, chiar şi atunci când trimiterile la un model anume sunt vizibile, poetul nu se poate opri din jocul poetic al creării de imagini. Mai mult decât alte cadre, cel erotic întruchipează iubita în rândul fantasmelor – imagini divers asociate imaginii matriciale (scoica). E un întreg alai de icoane, relevând iubirea incendiată de amintiri, de lumină, de extaz, de ritual. Mai ales în structura lirică preferată de poet (sonetul) imaginea iubitei este asociată, post-eminescian, cu iluzia timpului trecut, oferind posibilitatea unor conexiuni culturale pe această temă.
Mirajul călătoriei iniţiatice oferă şi Erosului posibilitatea unor imagini complementare, adevărate bijuterii de gen: “Atît de curată ca porţelanul de China/ prin lacrima ceaiului mi te arăţi” sau “Numai tu, iubito, în rochia aceea de muselină/ unde vântul îşi făcea cuibar peste ziuă/ numai tu cu bisturiul privirilor tale/ egalând calmul oţelului de Toledo/ răscoleai farmecul dimineţii senine”. Cel mai adesea însă, erosul alege imaginea frapantă, în care gingăşia este asociată, neaşteptat, cu urieşescul: “O căprioară păscând lacrima ta/ intră în imaginea-ţi ca într-o catedrală/ printre frunze uscate şi tinere ramuri./ / Este chiar imaginea ta/ ciuta tremurând în preaplinul izvorului./ Este chiar imaginea ta,/ O căprioară păscând lacrimi/ printre ierburi uscate din cărţile cerului”.
Cartea şi tot universul ce se constituie în juru-i reprezintă un alt nucleu imagistic al volumului. Ies în faţă, prin frecvenţă şi sensurile degajate: cuvântul, poemul, manuscrisul, biblioteca, textul. Într-o înşiruire aleatorie, reţinem: “Hârtia rămâne imaculată în seara nebună de toamnă”, “Fotografiile rămân în sicriul tristeţii,/ acoperite încă o noapte cu cearceaful poemului”, “cuvintele în cămaşa de forţă a poemului/ de necitire iau foc”. Sunt imagini de mare intensitate poetică, ordonate în jurul unei imagini fanion, aceea a poemului virgin, generând, la distanţă, în alt text, imaginea memorabilă a corăbiei poemelor nepublicate şi alăturându-şi, pe parcursul întregului volum, imaginea borgesian sacralizată a Bibliotecii (văzută în toamnă, ca şi iubirea, ca şi poezia…), aceea a anticarului (poem, rug de lacrimi spălat), a manuscriselor, a rafturilor imense, a unui paradis în care se întâlnesc iubirea şi poezia, “în flăcări de gând”.
Un paradis, eden, rai, adică “grădină”, “loc ascuns între cetini”, loc de taină, în care, simbolică şi atotputernică se “îndăltuieşte” imaginea Grădinarului, macro-semn poetic în această carte mustind de înţelesuri, imagine care continuă cu contopirea fiinţei Grădinarului în toate elementele, ca un bun Pan modern, zăpăcind, halucinatoriu, retina cuminte: “Fulguie-ncet peste creştetul grădinarului/ peste fruntea lui înnegrită de vreme/ petale de floare de busuioc./ Fluturii şi albinele îl sorb picătură cu picătură/ până grădinarul este propria lui arătură./ Şi în toate se-afundă cu frică./ Şi simte cum fluturii şi albinele la nori îl ridică”. Este, fără doar şi poate, una din cele mai complexe imagini ale Creatorului !
Fără să aibă aceeaşi consistenţă ca în Lecţia pe Ostrov, nucleul imagistic al şarpelui este asociat cu trecutul, cu ideea de cunoaştere şi, în special, cu renaşterea la viaţă. E o stampă pe care am putea-o numi “primăvară cu şarpe”, din care şi reproducem: “Primăvara între vişini în floare/ între boabe de rouă – perisabile perle – / în irizări ca-n vitralii din locuinţele monahale,/ Şarpele Phylon fulguit se lasă-n tăcere”. Tot şarpele deschide alte două căi: aceea a luminii (cu imaginea “culorilor care se aud” !) şi aceea a Umbrei (tăcere) cu puternică încărcătură metafizică, ipostaziată în adevărate luciri thanatice, dintre care conving în mod deosebit imaginea mormintelor de tineri, în Duminica orbului şi aceea a celor “douăsprezece porţi/ Tainică legătură dintre vii şi morţi”, anunţând altă grupare imagistică de forţă în poezia lui Emilian Marcu şi anume aceea a umanului esenţializat: “Atât ne mai rămâne. Pe pământ deodată/ Umbra ta mă luminează: Tată al meu, Tată”.
Aşa că, într-un volum dominat de prospeţimea metaforei plastice, Emilian Marcu găseşte spaţiu neconvenţional pentru a-şi impune trei poeme, referenţiale, aş spune, cu altă orientare decât textele discutate până acum. Esenţială în aceste poeme este imaginea ţăranului, singurul care merită “o laudă” şi un “imn” în accepţii deja consacrate, deoarece ţăranul este egal, fie şi pentru o clipă cu Împăratul, deoarece ţăranul este acela pe care “nici o bibliotecă nu-l poate cuprinde”, deoarece ţăranul este purtător al unei nobile melancolii: “El, în fanta de aur,/ În hlamida bobului copt/ intră îmbrăcat în melancolie”. Comparabil cu autori de marcă în domeniul poeziei lumii satului, Emilian Marcu este autor al unei Rugi pentru lucrarea deplină în care atenţia este reţinută de o imagine greu de echivalat altminteri, în care ţăranul “plimbă un stup cu miere”, în limitele unui peisaj sensibil (“linişte pe pământ/ tăcere în cer”), fiind în fapt o altă reprezentare a Creatorului Grădinar, aspirând spre împlinire şi înţeleaptă lucrare.
La fel de neconvenţional este poemul intitulat Despre Lucrarea cerească, purtând o transparentă dedicaţie lui H.Z. Aici se realizează cea mai rotundă imagine din volum, aceea a înţeleptului satului, “unul Ipate”; autorul îmbină, cu o mare plăcere a rostirii discursive, trimiteri la lumea folclorică şi trimiteri la cea eminamente cultă, rostuind în Ipate răzvrătirea primordială, îm,binarea dintre teluric şi celest, susceptibilă de interpretări diferite, care-l pot plimba pe “înţeleptul” Ipate de la sublim la ridicol, de la ipostaza de artă supremă la aceea de comportament nevrednic al unui măscărici. Căci: nu este nebunia înţeleaptă câteodată iar înţelepciunea, la rându-i nebună ? Ceea ce este, fără îndoială, cert, transpare din următorul distih: “Şi aşteaptă în haina lui de lumină/ pe fiecare, în casa de nouri să vină”.
Am trecut astfel de la stampă la stampă, pe un posibil traseu oferit de volumul Scoica sonoră; imaginarul poetic cuprinde aici, însă, atâtea şi atâtea simboluri vrednice de a fi numite: trandafirul sălbatec, îngerul, primăvara, toamna, Ostrovul, fecioara Ioana D`Arc, frigul, delfinul, Zamolxis, vulturele alb, ghiocelul, teiul înflorit, fluviul Nil, Fata Morgana, aşezate într-o riguroasă încrengătură, care probează că pentru poetul Emilian Marcu poezia este o tot atât de desăvârşită lucrare ca şi pentru Grădinar, ca şi pentru Înţelept, imagini care-l sorb şi-l restituie succesiv, într-un proces infinit, frumos, trist şi insolitat, care se numeşte facerea adevăratei Poezii.
Constantin Dram

30 septembrie 1996
Emilian Marcu – Poetul de după paravan

Într-o gazetă postrevoluţionară, un confrate poet şi prozator, ardea cu fierul roşu pe Emilian Marcu, cântăreţul “împlinirilor socialiste” de pagina întâi, din anii de tristă amintire. Întreaga sa creaţie poetică era considerată o ruşine, o linguşeală ideologică, o otravă care a intoxicat cugetele curate ale românilor aproape idiotizaţi de o propagandă feroce, decolorantă, negrul fiind întotdeauna alb sau roz. Vina lui era atât de mare, încât nici nu se compara cu cea a poetei care a scris: “Plugul, strungul şi condeiul/ Au început să chiuie…” sau cu cea a personajelor importante din forul legislativ actual, ideologi de frunte ai socialismului, azi şefi de partide, de comisii, vajnici ctitori ai unei societăţi capitaliste erodată de şomaj. Vina lui era imensă: a fost colaboraţionist ! Şi-a vândut sufletul unui ideal fals ! Tăcerea să-i fie pedeapsa ! Acum e rândul nostru să scriem, cei care nu am publicat sau n-am scris, sau eram încă pionieri.
Nu mă grăbesc să dau un verdict. Şi cine mi-ar da dreptul acesta mie, care am încercat 20 de ani să public un roman de analiză lucidă a dramei omului înşelat de o ideologie utopică şi claustrat într-o umilinţă satanică ? Şi iată că revoluţia a deschis porţile cuvântului. Dar ce folos? Nu te ştie nimeni, n-ai publicat nimic, n-ai un cerc de prieteni care să garanteze pentru tine, eşti un nimeni ! Ai refuzat să colaborezi cu trecutul. Bravo ţie ! Dar prezentul şi viitorul nu te cunoaşte nici de rău, nici de bine !
Cum aş putea să-l condamn pe Emilian Marcu pentru că a lăudat orânduirea socialistă, când însuşi Alexandru Tacu, poetul care a suferit toată viaţa din cauza vederilor sale, care a trăit grozăviile Canalului, are în marea carte a “Omagiului” un mesaj boit în roşu pentru dictatorul, care prin uneltele sale i-a ucis copilul, mândria sa, speranţa sa ?
Aş sugera totuşi ideea că omul are o singură viaţă şi dacă Dumnezeu îi dă şi un anumit har, ar fi păcat să nu-l pună în valoare. El poate servi o cauză confuză, poate scoate pe piaţă o marfă căutată şi bine plătită. Oameni suntem şi trebuie să mâncăm ! Poate afişa o dăruire nelimitată unei anumite cauze dar în spatele acestui paravan ocrotitor al fiinţei limitate şi efemere, incapabilă să aştepte căderea imperiilor, poetul a scris şi pentru sufletul său, a aşternut pe hârtie adevărata sa faţă şi o scoate astăzi după 20 de ani ! Aşa s-a întâmplat cu poetul Emilian Marcu. Se ştia că-i poet, dar cărţile sale dragi mocneau sub jarul aşteptării. Şi acum, iată-le: “Lecţie pe Ostrov”, Editura Junimea, 1995, şi “Îngândurat ca muntele de sare”, Editura Helicon, Timişoara, 1996. În paginile lor, nici urmă de idealuri politice. Fiecare sonet distilează din tescovina existentului înconjurător, vegetal sau carnal, îndepărtat sau apropiat, idei esenţiale. Poetul monologhează cu o fiinţă se pare iubită dar ireală, absentă, ce-i aţâţă doar imaginaţia, purtându-l prin toate chinurile şi înfăţişările metaforei, fără să-şi semnaleze în vreun fel participarea concretă prin cuvânt sau faptă. Dar ea va rămâne axa în jurul căreia se psalmodiază:
“Ca o umbră, ce visare, ca o umbră te apasă/ muzici blânde te-mpresoare umerii să ţi-i mângâie,/ părul tău ca raza lunii, ca o iarbă mătăsoasă/ mi te-arată numai mie, mi se-arată numai mie./…/ Eu cu mâna să te caut ca pe cel mai tainic chin/ şi să simt cum nordul moare şi în dropii e senin…/”. Şi printre sute de idei ce-şi scot corola printre versuri, în sonetul 23 întâlnim, spre delectarea noastră spirituală, o mioriţă, un fragment de mioriţă sau de dorinţă eminesciană: “Peste părul tău de iarbă vântul legene petale/ Şi parfumuri revărsate să ne strângă-n trupul lor/ nunta noastră cea albastră şi caleştile regale/ să ne caute prin somnul frunzelor sau într-un nor./ …/ Nunta noastră cea albastră să ne caute-n pământ/ şi să fim reci policandre cu lumina lor pierdută…/”. Ideea trecerii imperceptibile îl chinuie pe poet în fiecare sonet, ca şi în “Lecţie pe Ostrov”, şi ea se regăseşte exprimată în varii înfăţişări: “Priveşte, deci se lasă amurgul fără teamă/ se clatină icoana în care te-ai retras/ Ce patimă te cheamă, iubito, da, te cheamă/ spre începutul lumii, spre necuprinsul ceas”.
Poetul Emilian Marcu se detaşează de foarte mulţi poeţi care cochetează cu milenara şi veşnica temă a trecerii, cu tragicul destin al omului sortit de la apariţie Morţii, printr-o tratare limpede a efemerităţii, din care se degajă totuşi o mare frumuseţe. Existenţa întrupată în iubită, farmecul ei, ce dă vieţii sensul de a o trăi, se împleteşte cu îndepărtările cosmice, cu a nu fi sau cu a fi cu totul altceva, aşa cum se întâmplă în sonetul 59: “Sânii tăi precum lăstunii, se vor zvârcoli-n tăcere…” şi ei, iubiţii de astăzi, vor ajunge o “blândă ploaie” într-o stea “la mii de ere”, o tufă de secară, o umbră printre ierburi şi în final: “Sânii tăi precum lăstunii, se vor zvârcoli să zboare/ pe-un altar de iarbă fi-vom doar o tulbure ninsoare”.
Prin poezia apărută după Revoluţie, dar scrisă cu mulţi ani înaintea Revoluţiei, Emilian Marcu s-a îndepărtat cu viteza luminii de poezia “de serviciu” şi ni se dezvăluie ca un virtuos mânuitor a unor simboluri fantastice, a unei ţesături ideatice urzită din principalele curente filozofice asupra vieţii şi morţii, vechi de când lumea şi noi pentru fiecare generaţie, care află sau nu află niciodată rostul periplului lor pe această scoarţă din cernoziom şi piatră a planetei Pământ.
De după paravanul unei existenţe înăbuşită de poliţia defunctei ere de aur ne apare adevăratul poet: “Voi fi şi eu ţărână într-o bună zi/ Când ceţuri groase-ţi vor lovi-n perdele/ şi-atuncea care cine-şi va mai aminti/ de aceste clipe blânde sau rebele…Şi-atunci ţărână fi-voi şi tăcere/ Şi ploaia va cânta nunta-n durere” (Sonetul 56 din “Îngândurat ca muntele de sare”).
Prin dramatismul discursului poetic, Emilian Marcu îmi aminteşte de Omar, acum când este lăsat să-şi arate adevărata sa chemare poetică.
Constantin Huşanu

Emilian Marcu – Privilegiul giulgiului

Corect ! Există cărţi pe care le citeşti din obligaţie, cărţi pe care le răsfoieşti, volume provocatoare prin titlu ori prin altceva, al căror aspect te atrage, cărţi pe care le cauţi de-a lungul anilor fără să le “dumireşti” urma şi aşa mai departe. Din fericire, sunt şi cărţi pe care pur şi simplu le întâlneşti, de autorul cărora nu ştiai prea multe (desigur, aceasta fiind o vină impardonabilă proprie), editate în condiţii apropiate de excepţional şi asta, culmea, la una dintre editurile ce sunt considerate drept provinciale. Şi asta pentru că mai există, slavă lui Dumnezeu, şi excepţii.
O asemenea carte este “Privilegiul giulgiului”, semnată de Emilian Marcu. Deşi suntem asaltaţi de tot felul de super succese editoriale, putem respira uşuraţi: Emilian Marcu nu e vreun templier deghizat în căutarea adevărului ori a Sfântului Graal deşi, cu o măiestrie deosebită, acesta scapă tiparelor obişnuite. Dar tocmai de aici provine “normalul” unui poet ajuns la vârsta maturităţii. Totuşi, din postura prinţului damnat la efervescenţa pulsiunilor, trecut înspre invariabilitatea unor înţelesuri concludente, Emilian Marcu şi-a născut poezia sub semnul unui neoromantism rar întâlnit în poezia română contemporană. Volumul de faţă adună un număr respectabil de poezii cu formă fixă. De altfel, din ce în ce mai utopică postura unui sonetist în plin secol XXI. Şi totuşi… Emilian Marcu se descurcă aproape exemplar ! Ceea ce îi lipseşte este o selecţie mai realistă a textelor şi poate o aşezare diferită a acestora în cadrul volumului. Până la urmă, asistăm ca prin magie la îngemănarea poetului cu iubirea, fie aceasta o idee-sentiment sau cuvânt purtător de formă vizibilă. De altfel, la orice nivel, cititorul înţelege că singura postură inteligentă de a participa la marele text al cărţii este aceea de a îmbrăca însăşi haina autorului. Poezia străbate drumul direct dintre cei doi actanţi; ea nu mai e interesată de reacţiile lectorului. Acesta este împins către exterior tocmai din nevoia autorului de a pune şi mai clar în evidenţă comuniunea extatico-lirico-filozofică la care (se) ajunge. Pronumele la persoana a doua, substantivele în vocativ sunt câteva elemente care “declanşează” doar la nivelul limbii substanţialitatea textelor. În subsidiar, elemente ce circumscriu tărâmul magic, în care pătrundem ca într-un quest sunt cele legate de spaţialitatea şi temporalitatea unor trăiri. “Ierburile de mătasă” coexită cu “mantaua de floare”, dând contur “peşterii gândirii”. Până la urmă, le-am putea considera drept peisaje aparent contrare ce îşi regăsesc numitorul comun sub semnul trăirilor pure. Marea şi pădurea/muntele sunt cele două arene în care, la lumina lunii, sufletul poetului încearcă să facă un rechizitoriu existenţei.
Drumul pe care şi-l propune este unul al simbolurilor, o structură concentrică a re-reinterpretărilor. Tocmai din această pricină poezia lui Emilian Marcu este şi o poezie a codului ce are însemnele autenticităţii. Versul viguros al poetului girează într-un final ideea că o trăire de tip romantic nu este desuetă la început de mileniu trei ci ar putea, dimpotrivă, constitui una dintre puţinele alternative de a te raporta corect la problematica lumii. Luna rămâne punctul generator al unei forţe a spaţiului nocturn. Sonetele autorului amintesc de forţa lui Eminescu şi totuşi rămân în afara “tiparului”. Emilian Marcu ar putea fi considerat un eminescian doar la nivelul gândirii poetice şi nu în ceea ce priveşte structurile lingvistice ce arcuiesc realitatea volumului. Probăm: “De umbra ta se clatină perdeaua,/ Lumina-n sfeşnic tulbure mă vrea/ Ca un blestem buimac ce-aprinde neaua/ În care m-am retras, arzândă stea.// Mirarea ca o ghilotină pe privire/ Tot cade-ncet supusă şi prea grea/ Iarba-n orbite-nvaţă să respire/ Cum blând respiră-n taină umbra ta.// În ea ca într-o oglindă de ivoriu/ M-afund tăcut, supus şi fără rost/ Lumina-n sfeşnic tainică e-n doliu:/ Pe umbra ta sunt roua care-am fost.// În sens uitat ca-n misticele spaţii/ De umbra ta m-aprind printre vibraţii”. (De umbra ta se clatină perdeaua)
“Privilegiul giulgiului” rămâne un volum unitar chiar dacă suflul agitat romantic apelează câteodată aparent inconsecvent la o imagistică ce dispune elemente dintre cele mai surprinzătoare. În ciuda unor mici repetiţii lexicale ce puteau fi evitate sau ale unor scurte disfuncţii prozodice consider că volumul de faţă este unic în literatura română contemporană printr-o modernitate în exprimarea unor cânturi în cheie romantică. A surprins şi va surprinde Emilian Marcu prin versurile sale până când vreo istorie literară “cu mare greutate” îi va găsi o pagină şi pentru “versul” său. Corect ?
Până atunci, gândindu-mă la marea lui Turner, în aşteptarea fericită, rostesc alături de poet:” Tăcerea mării moarte iubirii – este pază/ Cum farul este pază şi bărcii în vâltoare/ Când taie-n noapte clipa cu aşteptata rază/ Şi-n pâclă marinarii se-mbracă şi-n ninsoare.// Bătaia clipei dară în ornice se-nchide/ Cum se închid paingii în varul din pereţi./ Nisipurile toate dau buzna în abside/ Şi-n tainice ecouri şi-n zborul din săgeţi”. (“Tăcerea mării moarte iubirii – este pază”)
Marius Manta

Convorbiri Literare, nr. 11 (59), noiembrie, 2000

Un înger cu harfă

În ultimele apariţii editoriale, poezia lui Emilian Marcu reiterează, cu pasiune şi vocaţie, sublimându-l, prin filtrul magic al erosului de nuanţă trubadurescă. Se trăieşte intens şi complex într-o continuă neaşezare şi căutare de sine, invarianta rămânând salvarea onticului prin creativitate.
Volumul “Umbra şi îngerul”, Editura Augusta, Timişoara, 2000, excelează prin concentrarea ideatică şi stilistică, unde emoţia estetică se decantează într-o lumină irizată, caracteristică unui echilibru structural, beneficiind şi de o autocenzură bine temperată. Pe de altă parte, se află în subsidiar o atitudine polemică bazată pe refuzul programatic al aşa-zisei literaturi postmoderniste care plagiază jenant de slab momente şi modalităţi ale avangardei noastre interbelice.
Opţiunea lui Emilian Marcu îşi dovedeşte viabilitatea şi valabilitatea, dincolo de talentul inconfundabil inerent oricărei creaţii autentice, întrucât ea este congeneră cu a marilor poeţi de oriunde şi din toate vremurile: poezia are la origine legile cosmice şi subiective ale armoniei, farmecul şi muzicalitatea limbajului, încorporând idealul de perfecţiune. În mod intrinsec, emoţia guvernează acest tip de artă poetică.
Predilecţia aproape ostentativă pentru melosul turnat în prozodia clasică a sonetului nu exclude încălcarea unor rigori ale acestuia: se păstrează cu stricteţe doar numărul de versuri, pe când rima şi metrica sunt deliberat eludate, ceea ce înlătură senzaţia de uscăciune şi rigiditate din poezia cu formă fixă. Această libertate se împacă rodnic cu noutatea şi prospeţimea metaforică sau, uneori, a versului lapidar, de concentraţia aforistică: “mitropolii de iarbă, cenuşile de floare, noian de disperare, melancolia brumei, răni de promoroacă, jugul cărnii; este-n clepsidră clipa şi peste tot e timpul, trecem prin vârsta florilor în moarte, sunt ochiul stins, eşti doar lumina”.
Sub pretexte erotice, autorul îşi alcătuieşte un univers referenţial propriu, aducând în construcţia sa elemente canonizate (frunza, iarba, bruma, zăpada) într-o alchimie funcţională şi cu o puternică marcă a inventivităţii lingvistice. Viziunea poetică împrieteneşte cuvintele în ingenioase construcţii conotative, care nu apar aleatoriu sau izolat, ci funcţionează de la infrastructură până la cele mai mici amănunte din ţesătura arhitectonică a întregii cărţi. Refuzându-se extravaganţelor imagistice şi lexicale în gestică grandilocventă, poetul îşi distilează efortul contrapunctic şi fără crispare, sub auspiciile melodicităţii, în toposul difuz al expresivităţii afective. Sfidând sentimentalismul, îşi poate controla sentimentele cu obiectivitatea inerentă în procesul creaţiei. Chiar şi atunci când iese din anonimat (Ioana), femeia nu are identitate biologică, ci mai degrabă una generică, ea semnificând o proiecţie imaginară, captivantă şi morganatică, cu atribute abisale sau tenebroase – “trupul tău de pâclă” – în care îndrăgostitul riscă să se piardă prin contaminare ori comuniune endemică, răzbătând din straturile insondabile ale subconştientului. Imaginea ceţoasă a iubitei revine peste “mări de pâclă” în “umbra ta de pâclă”. Aşa s-ar explica orgoliul pygmalionic al poetului de a se proiecta, pentru mai multă consistenţă, în ideea de iubire, unde, paradoxal, icoana femeii virtuale convieţuieşte cu cea manolică, a sacrificiului, din mitul românesc: “Aş fi vrut să te zidesc zidire/ Din propria-mi închipuire/ / Aş fi putut, dar oare cine ştie/ De-ai fi rămas prinsă-ntre ziduri vie”.
Forme exterioare despre perisabilitatea făpturii gragi se succed într-un freamăt metaforic cu tensiune ascendentă, de la motivul frunzei ca simbol al fragilităţii, frecvent în majoritatea sonetelor, până la agenţii distructivi, tot în registrul figurativ: bruma şi zăpada. Ele se convertesc în surse ale meditaţiei de natură existenţială: “sărutul sub frunzare, tot înfrunzeşte lemnul de tainice suspine, copacii-şi mută ceruri şi frunzele şi floarea, melancolia brumei în chingi cât ne va ţine, pe când zăpada-i gata în tâmpla mea să bată”. În altă parte, se conturează oximoronic “zăpezi incandescente” sau “zăpezi imperiale”, cu o activă sugestivitate. Ele se asociază cu caracteristici şi noţiuni din ritualurile creştine şi nu numai: Lumânarea, răşina, altarul, lumina, acorduri biblice, plaje biblice. Întârziind puţin asupra ultimei sintagme citate, ne îngăduim observaţia că marea constituie una din obsesiile din actuala zonă de cuprindere a liricii lui Emilian Marcu. Valul, nisipul, scoica şi perla ei fiinţează în numeroase asocieri încărcate de patima cristalizării. Acestea nu se datorează hazardului sau capriciului, fie şi doar dacă vom aminti că volumul anterior celui de faţă se cheamă Scoica sonoră. Aproape legic, marea implică simbolul muntelui: “Sunt muntele ce urcă în sacră căutare…pe muntele de rouă te cere”.
Poezia lui Emilian Marcu, chiar şi în momentele ei de nelinişte vecină cu disperarea, rămâne stenică şi reconfortantă. Efectul provine din preaplinul sufletesc, revărsându-se din carnaţia strălucitoare a imaginilor: “Otrăvuri dulci ca mierea vor înflori pe limba, de sub umbrare şerpii se trag în untdelemn, îngerii se spală cu lacrimi de cocor”. Am luat aceste versuri din câteva poeme care ar trebui citate integral pentru bogăţia lor fastuoasă. Între Eros şi Thanatos, poetul oficiază sacerdotal, dar în largul fanteziei creatoare, unde adierile mitologiei păgâne coabitează cu cele creştine, într-o construcţie întemeiată pe rafinament şi forţă lăuntrică.
Aş mai adăuga că îngerul cu harfă de pe copertă echivalează cu cosmicizarea cântecului încorporat în logosul de sugestie magică.
____________________
Emilian Marcu, “Umbra şi îngerul”, Editura Augusta, 2000, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la Salonul Internaţional de Carte, Chişinău, 30 august – 2 septembrie 2000.
Gheorghe Lupu

România Mare, iunie 2006
Eveniment editorial

Volumul “Atlet moldav” semnat de Emilian Marcu este o carte-unicat în literatura română, despre activitatea Domnului Moldovei pentru biruinţa Creştinismului în această parte a Europei. Poemele din acest volum sunt o pledoarie pentru credinţa în Christos, pentru glorificarea lăcăşurilor de cult din Moldova istorică, pentru ataşamentul Poporului Român faţă de ritualurile religiei ortodoxe.
Dedicaţie: “Distinsului intelectual, Poetului şi Marelui Patriot Corneliu Vadim Tudor, un semn de preţuire, în speranţa că visul Domnitorului va deveni, totuşi, realitate ! E. Marcu, 26 iunie 2004”.

Crucea viscolită

Emilian Marcu – Un poet al nemuririi românilor (I)

Un mare poet al nemuririi neamului românesc, Emilian Marcu, a publicat o carte de poezii – monument, “Atlet moldav”, dedicată ilustrului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, de la a cărui trecere la ceruri sărbătorim în anul 2004, 500 de ani.
În peisajul liricii româneşti, Emilian Marcu este un nume de referinţă, scriitor de o mare complexitate, poet, publicist, eseist, prozator, care de peste 30 de ani desfăşoară o bogată activitate literară, publicând peste 15 cărţi de poezie: “Nunta în sâmbure”, Iaşi, (Editura Junimea, 1974), “Amiaza câmpiei”, Iaşi, (Editura Junimea, 1977), “Sub zodia Traciei” ( Biblioteca Opinia, 1979), “Neliniştea singurătăţii” (Editura Junimea, 1982), “Sigiliul toamnei”, (Editura Junimea, 1987), “Lecţie pe Ostrov” (Editura Junimea, 1995), “Îngândurat ca muntele de sare” (Editura Helicon, Timişoara, 1996), “Umbra şi îngerul” (Editura Bolta Rece, 1997) şi “La porţile singurătăţii” (Editura Junimea, 1997)., “Ţăranul zidit”, (Editura Bolta Rece, 1998), “Flori pentru Augusta”, (Editura Augusta, Timişoara, 1999), “Scoica sonoră”, (Editura Fides, Iaşi, 2000), “Melancolia şarpelui” (Editura Junimea, Iaşi, 2000), “Feţele insomniei”, (Editura Augusta, Timişoara, 2001), “Muzeu de sate”, (Editura Junimea, Iaşi, 2001).
Emilian Marcu este un mare poet romantic, clasic, dar şi modern în acelaşi timp, un fin analist al celor mai diverse şi inconfundabile stări poetice pe care le poate avea spiritul uman mereu călător între cer şi pământ.
Despre cărţile lui Emilian Marcu au scris: Al. Piru, Şt. Augustin Doinaş, Laurenţiu Ulici, Ioan Holban, Virgil Cuţitaru, Corneliu Ştefanache, Constantin Dram, Liviu Leonte, Tudor Ghideanu, Gheorghe Lupu, Adrian Dinu Rachieru etc.
Volumul de poezii “Atlet moldav”, apare la Editura Augusta, Timişoara, 2003, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Suceava, beneficiind de prefaţa domnului Gavril Mârza, preşedintele CJ Suceava, iar pe coperta a IV-a este redactat Testamentul marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.
“Doamne, numai Tu ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am într-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Căruia Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt”.
“Carte unicat în literatura română” după cum afirmă domnul Gavril Mârza despre “Atlet moldav”, cartea nemuririi neamului românesc, semnată de genialul poet Emilian Marcu, se află sub binecuvântarea mottoului poetului naţional Mihai Eminescu: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale”.
La rândul său academicianul Mihai Cimpoi afirmă că “acest volum este cu adevărat unul de atlet moldav, care îşi propune o călătorie iniţiatică, euharistică…către Hristosul emblematic izvorâtor de lumină pură…”.
În anul 2001, Emilian Marcu semna la Editura Augusta, volumul de versuri “Feţele insomniei”, cu subtitlul – poeme politice.
Este interesantă şi surprinzătoare mărturisirea de credinţă a acestui mare poet patriot, iubitor de neam şi de ţară, în aceste vremuri tulburi de tranziţie şi durere după cum ar spune cronicarul Ion Neculce:”Oh ! Oh ! Oh ! săracă Ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut !…Ce vremi cumplite au agiunsu şi la ce cumpănă au cădzut”…ca cele din ziua de azi, poetul nostru afirmă: “Simt o obligaţie morală faţă de neamul nostru şi faţă de bruma de talent pe care o am de a publica această carte”.
La rândul meu în calitate de dascăl de limba şi literatura română, limba în care au trăit, nemurit şi mai ales au suferit Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Slavici, I.L. Caragiale ş.a., “fiind mereu bătut de vreme cu braţul social”, vers-metaforă al marelui poet Dan Laurenţiu, să reiterez anumite poziţii şi luări de atitudine din prefaţa “Resurecţia poeziei patriotice” semnată de poetul Gheorghe Lupu la volumul “Feţele insomniei” al lui Emilian Marcu.
S-a ajuns la o grea stare de decădere economică, politică, socială, şi morală. “Unora li-i ruşine că-s români, alţii tipăresc pe banii statului blasfemii inimaginabile, patria este asemănată cu o târfă de către alţii”. Se urmăreşte oare omiterea şi bagatelizarea sentimentului naţional…din unele manuale şcolare “sunt radiate: Formarea limbii şi poporului român, Şcoala Ardeleană, dimensiunea patriotică din opera lui Eminescu (Scrisoarea III, ca să nu mai vorbim despre Doina), Coşbuc, Goga, Labiş etc.
Orice discuţie serioasă despre patriotism provoacă veritabile crize de isterie din partea unor minţi bolnave ori plătite să procedeze astfel. Sub deviza europenizării sau mondializării, se dictează disoluţia economică şi morală a României.
Un poet mare şi nobil din fire a simţit că pulsul vremii noastre o ia razna şi atunci s-a simţit dator faţă de popor şi ţară să ia atitudine, măcar cu gândul şi cuvântul aşa cum a făcut şi filosoful Marinică Popescu în cartea sa recentă “Vremea îngăduinţei”, carte care va sta la baza spiritualităţii celui de-al treilea mileniu.
Ca şi poetul naţional Mihai Eminescu, poetul contemporan Emilian Marcu îşi propune prin cele două cărţi de poezie patriotică să refacă “mitul vechii Dacii” prezent mai mult în prima carte, “Feţele insomniei”.
Mecca lumii creştin ortodoxe este Putna – loc simbol de spiritualitate, îngăduinţă, rugăciune şi speranţă. La Putna participă Mihai Eminescu în 15/17 august la grandioasele serbări prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la Sfinţirea Mănăstirii. A fost prezent şi Mihail Kogălniceanu, iar Ioan Slavici şi A.D. Xenopol au luat cuvântul. A cântat copilul Ciprian Porumbescu, compozitorul patriot înflăcărat de mai târziu, exclamând: “Tată, am cântat Daciei întregi !”
Pentru Emilian Marcu şi pentru românii de pretutindeni, ilustrul voievod este “atletul lui Hristos”, cum l-a numit Papa din vremea sa. “Atlet moldav supus întru Hristos/ Din cruce pavăză ai făcut spre veşnicie/ Şi pentru ea tu ai adus prinos/ În câte-un sat biserica în veacuri să ne ţie/ Şi unde-a fost tot negura mai grea/ Ai răsădit un crin să înflorească/ Lumină caldă ai picurat din stea/ Crucea ai pus-o-n glia strămoşească/ Atlet moldav, întru Hristos atlet/ De veste-ai dat şi groază-n păgânime./ În fiecare schit trăia câte-un ascet/ Scriind predoslovii peste ţintirime./ Şi era firg prin curţile domneşti/ Dintr-o sfioasă-ngenuncheată Europă/ Din cruce pavăză-ai făcut tu să păzeşti/ Să nu se-abată către ei o catastrofă./ Zăpezile-au înflorit în mărul sfânt/ Atlet întru Hristos tu eşti în toate/ Atlet moldav te ştiu cât pe pământ/ Moldovei eşti lumină şi dreptate./ Şi unde-a fost tot negura mai grea/ Tu ai sădit un crin să înflorească/ Lumină caldă ai picurat din stea/ Crucea ai pus-o-n glia strămoşească” (Atlet întru Hristos).
În această formidabilă operă de evocare a eroilor neamului românesc, Emilian Marcu se află în vecinătatea altui mare poet, Ioan Alexandru, care a scris “Imnele” tuturor provinciilor româneşti.
Constantin Mănuţă

Emilian Marcu – Atlet moldav (II)

“O rază-n floare…” este poezia care deschide volumul “Atlet moldav” de Emilian Marcu, în care poetul are viziunea Putnei ca un loc de înviere a neamului românesc, ctitorită în ochiul fiecărui locuitor al acestui spaţiu moldav de legendă şi de vis: “O rază-n floare ochiului se lasă/ În noaptea de-nviere jertfă vie/ Porunca sfântă ctitoreşte-o casă/ Atlet curat în înfrăţită glie./ Şi grâu-n pai dă spicului pornire/ În ziua-n care porţile cereşti aduc prinos./ Cuvântul tainic rază e-n cinstire:/ Luăm din el lumină-ntru Hristos./ Trepte spre cer din flori de iasomie/ Sub tălpi ţi se aştern în sfântă zi./ Din moarte trecem înspre cununie/ Cum trec părinţii în curaţii fii./ O rază-n floare ochiului se lasă/ În noaptea de-nviere-n gând curat/ Porunca sfântă-ndăltuieşte-o casă/ Că sufletu-i de noaptea asta luminat./ Şi grâu-n pai dă spicului pornire/ În miezu-n care ai adus prinos./ Cuvântul tainic gata-i de-mplinire/ Atlet moldav, atlet întru Hristos”.
“Loc pentru sfântă înălţare” este o transpunere lirică, clasică în versuri a modului în care ilustrul voievod Ştefan cel Mare a ales locul pentru înălţarea Sfintei Mănăstiri Putna.
Ion Neculce, cel mai talentat dintre cronicarii moldoveni a aşezat în faţa “Letopiseţului Ţării Moldovei” un număr de 42 de legende sub denumirea “O samă de cuvinte”, “ce sunt auzite din om în om, din oameni vechi şi bătrâni…” Cea de-a treia legendă se referă la ridicarea construcţiei Mănăstirii Putna, lăcaşul sfânt cel mai drag lui Ştefan cel Mare, locul în care voievodul şi-a exprimat dorinţa testamentară de a fi îngropat. Legenda spune că voievodul a participat la un ritual iniţiatic, cel al tragerii cu arcul. Trăgând primul, locul unde s-a înfipt săgeata a fost ales să fie altarul bisericii, voievodul fiind recunoscut în epocă ca un arcaş neîntrecut.
Chiar dacă legendele rămân legende, mai puţin credibile, într-un fel sau altul, poezia lui Emilian Marcu fixează liric locul simbolic al eternităţii tuturor românilor: “S-alegem loc de pomenire-n veac,/ S-alegem în poiană loc de pomenire,/ Din piatră de bazalt sicriu sărac/ Să se înalţe în altarul din privire./ Cu funigei şi luminiş de brad/ Să ne-nvelim şi rănile şi nunta/ Şi unde-o fi Siretul s-aibă vad/ Să trecem toţi s-o preamărim pe Sfânta./ Moldovă colţ de rai ceresc/ Prinsă-n hotară cu supusă milă/ Din voia ta potir dumnezeiesc/ Ţinem în palme smirnă de feştilă./ Iar lumânarea picurând lumini/ Acolo unde-i loc de pomenire/ Să ocrotească înfloriţii crini/ Şi să-nlumine litera-n Psaltire./ Şi-n locul sacru ce a fost găsit/ Să se înalţe sfântă zidărie/ Din piatră de bazalt şi de granit/ De-a pururea să facem temelie./ S-alegem loc de pomenire-n veac/ S-alegem în poiană loc de înveghere,/ Altare de lumină pentru leac/ Să înălţăm cum datina ne-o cere./ Iar lumânarea picurând lumini/ Acolo unde-i loc de pomenire/ Să ocrotească înflorinzii crini/ Ce luminează litera-n Psaltire” (Loc pentru sfântă înălţare).
Constantin Mănuţă

Emilian Marcu – Atlet moldav (III)

“Poemele din volumul Atlet moldav sunt o pledoarie pentru credinţa întru Hristos”, pentru promovarea lăcaşurilor de cult din Moldova istorică, pentru ataşamentul poporului român faţă de ritualurile şi canoanele religiei ortodoxe. “Inteligent, poetul îşi apropie versul de gestul Bisericii, explorează subiectul ca un simbol al jertfei christice”, după cum fin subliniază domnul Gavril Mârza, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava în scurta “Întâmpinare” care ţine loc de prefaţă la volum.
Emilian Marcu nu-l evocă pe Ştefan cel Mare şi Sfânt ca o prezenţă singulară, în inima Moldovei, ci înconjurat de o natură divină, de Edenul plaiului românesc în fascinanta şi tulburătoarea frumuseţe a acestor locuri. Elementele de legendă, mit şi baladă sunt prezente în tot locul, fac parte din personalitatea puternică a voievodului, este o simbioză perfectă dintre trecut şi prezent, personaje precum Daniil Sihastru, Andrei, Ioan din Peşteră, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Ioan Casian Romanul, au rolul de a înnobila şi aureola trecutul glorios al neamului românesc, iar poezii precum “Ungere” închinată P.F. Patriarh Teoctist, “Mărire Ţie Doamne, Mărire Ţie…” închinată IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, “Rugă” preotului Ioan Baciu, “Logosul blând ca mielul” – preotului Dumitru Merticaru, prin care poetul Emilian Marcu eternizează prezentul tot atât de sfânt al contemporanilor ca şi al înaintaşilor -–sunt o mărturie vie de a ne oferi plăcute pagini de suflet şi de gând de ieri şi de azi.
Evocarea marilor ctitorii ale Voievodului Ştefan precum şi alte locuri de mănăstiri şi biserici: Putna, Căpriana, Sihla, Sihăstrie, Valea Albă, Războieni, Câmpul de la Direptate, Voroneţul etc. care au devenit istorie, mit şi legendă, reaşează într-o lumină ideală lupta neîntreruptă a strămoşilor noştri pentru a zidi în spaţiul danubiano-carpato-pontic un adevărat colţ de rai spre a ni-l lăsa nouă, urmaşilor, drept moştenire.
Orice incursiune pe care o face poetul în trecut sau chiar în prezent, peste tot apare imaginea luminoasă a voievodului, ruga sa sfântă pentru o Moldovă eternă: “Eu ŞTEFAN VOIEVOD din mila mea,/ Supus mă las jertfit în măreţie./ Aprindeţi candela, la PUTNA, cu o stea,/ Moldova-mi fie-n moarte cununie” (Ruga lui Ştefan).

Constantin Mănuţă

Emilian Marcu – Un poet al nemuririi românilor
Atlet Moldav (IV)

Genialul poet Emilian Marcu a transfigurat legenda despre Ştefan cel Mare şi Sfânt într-o formă vie a tradiţiei istorice unde sfântul şi poporul, eroul şi ţăranul se întâlnesc deopotrivă într-un ceremonial perpetuu la Putna, loc de cinstire şi evlavie a neamului românesc.
Înscrisă în memoria umanităţii, imaginea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ni se dezvăluie într-o fulgerare unei clipe irepetabile care devine eternitate.
Într-un astfel de discurs liric Emilian Marcu fixează chipul voievodului, văzut în totul şi în toate, simbolizând ideea de patrie şi neam în redimensionarea raiului din limba sfântă a strămoşilor noştri. “Mă simt de patrie legat/ Ca de-un izvor cu apă vie./ Aici e tot ce am curat/ Aici în patria din glie./ Cuvintele din dulce grai/ Rostite-n limba noastră sfântă/ Îmi fac din patrie un rai/În limba gliei care cântă/” (“Legământul lui Ştefan”).
Putna, ultimul drum al voievodului spre ea, sunt două simboluri fundamentale ale cărţii, repetate obsesiv, dau icoana sfântă a unui neam încercat în vremuri grele care a sfinţit cu nemurire spaţiul moldav: “Oaste de grâu pe dealuri şi pe şes/ Moldova sfântă-n taină ne uneşte./ E candela la Putna-n înţeles,/ Lumina ei mereu ne îndumnezeieşte.” (“E candela la Putna…”)
Despre candela de la Putna s-a spus că nu s-a stins niciodată, arzând neîncetat.
Mihai Eminescu consemnează un fapt inedit legat de candela voievodului: într-un miez de noapte candela s-a stins de la sine, într-un an 1775, anul răpirii Bucovinei de către austrieci. Chipul lui Ştefan cel Mare, zugrăvit pe o pânză lângă mormânt, s-a întunecat la faţă, veşmintele şi fondul pânzei, biserica toată s-a umplut de o lumină ciudată, iar clopotul Buga a sunat singur – semn al durerii cereşti a voievodului.
A existat o tentativă de stingere a candelei de la Putna sfântă în 1959, când mănăstirea a fost golită de călugări, aici urmând să rămână doar trei dintre ei, în semn de justificare a autorizării ca “mănăstire a neamului” lăsată urmaşilor săi de către marele voievod Ştefan – părintele Moldovei. Însă Dumnezeu şi ochiul divin al voievodului au menţinut candela aprinsă pentru eternitate: “Eu printre îngerii din cer/ Mă tot întorc şi dau de ştire/ Că dacă-n candelă e ger/ Lumina ei este-n Psaltire” (“Ruga lui Ştefan”).
Neamul românesc este creaţia lui Ştefan cel Mare, aşa cum noi l-am creat pe voievod ca personaj legendar. De la poalele muntelui Ştefan cel Mare şi Sfânt contemporanii pot vedea de la distanţă înălţimea. Legenda lui Ştefan cel Mare şi Sfânt este chiar imaginea lui, o îmbinare a timpului originar cu timpul prezent.
Voievodul este perceput de poetul Emilian Marcu, urcând pe cerul înstelat al memoriei umane, poposind în fiecare constelaţie, nemaicoborând niciodată sub linia de orizont a gândirii terestre: “Şi nici un neam nu poate alunga/ Zăvorul tras din sabie pe glie/ Aprinsă-i candela la Putna cu o stea/ Că Ştefan pentru ţară-i veşnicie” (“Aprinsă-i candela).
Irepetabila obsesie a Putnei, Meka lumii creştin ortodoxe, şi a ultimului drum către ea străbătut de ilustrul voievod apare frecvent în cartea de versuri “Atlet Moldav”, scrisă cu atâta dragoste de neam şi ţară de către Emilian Marcu.
Din cele 335 de poezii ale cărţii, în peste 50 din ele apare chipul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, transfigurat artistic în diferite ipostaze, de Emilian Marcu, făcându-se astfel o posibilă receptare graduală şi facilă pentru diferitele categorii de cititori.
Trupul lui Ştefan pur ca “lumânarea cea curată” este primit de bunătatea pământului străbun, el care nu şi-a ridicat sieşi cetate, este condus pe ultimul drum de o natură care-i va fi protectoare şi-n lumea cosmică, a celui care va deveni o adevărată “gură de rai”: “Se luminează zarea-n clipa rară,/ Sobor de îngeri duc în sfânt alai/ Trupu-mbrăcat în smirnă, aloe şi în ceară/ Al celui devenit gură de rai” (“Se luminează zarea”).
“Stâlp de lumină” este trupul voievodului la Putna şi de acolo veghează spaţiul moldav, ca un ochi magic privind din vremuri imemorabile, fiind o contemplare reciprocă, dinspre terestru spre cosmic şi invers, duhul său, scrutând eternitatea, este ziditor de lumină şi ctitor de clipă sfântă: “Stâlp de lumină trupul tău e pus/ Acolo între lumânări spre pomenire/ La Putna, în pridvor, cu osebire;/ În inima Moldovei Tu eşti domnul uns…/ E nuntă-n cer sădită-n ceas curat/ În strugurii mustind de-atâta slavă/ Icoana mântuirii noastre e moldavă/ Cât Ştefan e de grâne luminat…/Stâlp de lumină în taină tu ne eşti/ Acolo între lumânări fără-ncetare/ La Putna în pridvor spre împăcare/ Lucrare sfântă-n fiecare clipă ctitoreşti” (“Stâlp de lumină”).
În eternitate va rămâne la Putna Domnul Ştefan “tainicul divin este scara spre infinit”, acum în anul 2004, când mileniul s-a surpat în jumătate, îngerii au înflorit în rouă şi sabia în rană. Este gândul divin al mântuitorului nostru Iisus Hristos, care-i dă vrednicie şi putere voievodului de a se ruga pentru toată ţara Moldovei: “Mileniu-n jumătate s-a surpat/ Şi lacrima pe candelă-i uşoară/ De-atâtea secole e cerul luminat/ Dar strugurii rodesc în fiecare vară,/ Dar strugurii vorbesc a bun venit/ Alaiului arhieresc păşind spre strană/ Că îngerii în rouă-au înflorit/ Şi sabia a înflorit în rană” (“Aura pe sfinţi”).
Călătoria magică este drumul voievodului spre Putna, iar lumina din candelă reprezintă un simbol al dorinţei voievodului de a-i păstra legământul ca ţara Moldovei să fie una în cer şi pe pământ.
Trinitatea voievodală de Drept, Mare şi Sfânt este realizată artistic de poetul Emilian Marcu ca o epopee în versuri sub forma unei necontenite rugi, el însuşi în ipostaza de genial şi de mare poet, fiind un altfel de Daniil Sihastru al vremurilor moderne, invocându-l pe Marele Voievod ca şi Mihai Eminescu în memorabila Doină să facă o minune, să adune de prin Siberii pe toţi “românii care zac, redevenind iarăşi mirele ţării: “Ferice-i calea ce-o călătoreşti/ Când mari cântări te-mprejmuie anume/ Tu Ştefane prin lumile cereşti/ Mai fă acuma pentru noi minune…/ Lumina lunii prindă-n chingi tăcut/ Un clopot clătinat precum pe val o arcă,/ Ferice-i calea ce-o călătoreşti/ Că de nu vii Moldova-i mai săracă…/Mai lasă Putna singură un veac/ În grija sfinţilor ce-o au în pază/ Şi-adună-ţi fiii ce-n Siberii zac/ Şi să ne fii, prin veacuri, sfântă rază./ E timpul când de tine ne e dor/ Că eşti şi Drept şi Sfânt în primenire/ Până la Putna odor lângă odor/ Şi fii pentru moldova iară mire” (“Rugă”).
Ştefan, eroul medieval se află la Putna, “stând în aşteptare” în inima Moldovei, ca-n pridvor, punându-şi sabia drept zălog la hotarele ţării, înconjurat de o mitică oaste de brazi şi de păltinaşi, veghează ca Putna să nu migreze spre alte meleaguri, ca forţă tutelară ce este neamului românesc: “Şi nins de veacuri viaţa-i e de slavă/ La Putna în pridvor îl ştim în ţară/ La Putna stând în inima moldavă/ Să nu se scurgă Putna înafară…Îl văd la Putna întru aşteptare/ În inima Moldovei ca-ntr-o casă/ Pe Ştefan, Ştefan Domnul nostru Mare/ Ca Putna înafară să nu iasă” (La Putna”).
Putna, ca loc sfânt ales de voievod pentru zidirea bisericii este rezultatul trudei creatoare a străbunilor noştri de la începutul veacurilor, încât vârful săgeţii a muşcat pământul, munţii înfricoşaţi au glăsuit cu îngerii prin şoapte, sfinţii din icoane au împlinit visul canoanelor:”Iar clopotele au plâns lumina-n cer/ Ca îngerilor să vestească rugi sfioase/ Că voievodul în taină şi-n mister/ A plămădit biserică în plâns de oase” (“Clopotele plâng lumina”).
Nouă zile a durat plânsul clopotelor vestind trecerea lui Ştefan în nemurire, devenit acuma sfânt jelit de întregul norod: “Nouă zile clopotele-au plâns/ Cu cântarea lor desferecată/ Dând de ştire satelor că-i sus/ Ştefan dus de-o lacrimă curată/ …Nouă zile şi-ncă – atâtea nopţi/ Clopotele-au plâns să dea de ştire/ Că pe un car cu patruzeci de roţi/ Sfântul a trecut în nemurire” (“Plânsul clopotelor”).
Un număr de şase poezii au titlul generic: “Poruncă de întemeiere (1), Poruncă domnească (2), Poruncă (2), Poruncă deplină (1), unde parcă voievodul singur îşi comandă această magică plecare: “Să se săvârşească toate cele sfinte/ Praporii să fie-n înălţare la altar/ Apă sfinţită curgă peste oseminte/ Când va fi să plece carul mortuar” (“Poruncă”).
În amintirea urmaşilor voievodul a rămas ca un iscusit luptător, îmbrăcat mereu în zale, aşa cum în zale a dorit să fie dus şi la moarte. Altă ipostază este aceea de bun creştin care se roagă lui Dumnezeu necontenit în ceasurile de linişte: “Mereu a fost în zale îmbrăcat/ Şi-n luptă şi la nuntă şi-n hodină/ Pavăză-a pus în fiecare sat/ A pus în porţi o cruce de lumină./ Iar rugile le-au scris dieci-n lemn/ Cu grea poruncă toate să se ştie/ Şi-n luptă s-a zidit ca-ntr-un blestem/ Apoi s-a-ntors la rugă în chilie/…Mereu în zale şi mereu pornit/ Nu cunoştea odihnă fără de dreptate/ Pavăză-a pus în haturi de granit/ Şi-a vrut ca-n zale să fie dus în moarte” (“Poruncă domnească”).
Voievodul nu cere urmaşilor îndurare ci înţelepciunea de a continua măreaţa sa operă, de a-i păstra Moldovei hotarele intacte din vremea sa (ceea ce nu s-a întâmplat în ziua de astăzi): “Nu îndurare cer ci înţelepciune/ Să pot zidi ceea ce-am început/ Să las Moldovei mele o minune/ O navă-mpărătească pe pământ/ …Las vouă dară paza-ntregii glii,/ …Las vouă-n pază aura de sfinţi/ …Pe voi vă las drept pază la moşii/ …Să fie ţara-n toate maşteră deplină”.
Ştefan cel uns cu mir de însuşi Dumnezeu, a fost dus la schit de către femeile din “casa de sub deal”, alaiului domnesc atribuindu-se dimensiune cosmică, natura înfiorându-se ca şi altă dată în poezia lui Şt. O. Iosif, la eterna călătorie a voievodului: “Când a fost Ştefan să plece/ Purpura pe cer s-a-ncins/ Frunza-n codru îl petrece/ Şi în candelă a nins” (“Când a fost să plece Domnul”).
Constantin Mănuţă

Emilian Marcu – Un poet al nemuririi românilor
Atlet Moldav (V)

Imaginea de sine stătătoare a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt apare în mai multe poezii ale poetului Emilian Marcu în volumul “Atlat moldav”, autorul realizând un fel de chintesenţă a trăsăturilor complexe ce le evidenţia memoria sa, adunându-ne şi acum, la peste 500 de ani cu aceeaşi pioşenie şi deosebit respect. Relevante sunt în acest sens poeziile: “Elegie cu Ştefan cel Mare şi Sfânt” (I, II), “Memoria lui ne adună”, “Frângerea mileniului”, “Mistică-mplinire”, “Prin hrisoavele Domnului Ştefan”, “Tot învăţând”, “Pe roata pâinii”, “Mai întâi” etc.
“În fiecare dimineaţă soarele aduce cu sine/ Chipul Voievodului, ca un măr,/ Peste Moldova îşi leagănă pleoapele;/ El de cinci veacuri e zbor” (“Elegie cu Ştefan cel Mare şi Sfânt I”).
Pentru românii de pretutindeni, Ştefan cel Mare şi Sfânt reprezintă simbolul unităţii naţionale, “idealul Marii Românii”, imaginea lui apărând ca o imensă “biblie română” veghind în eternitate aprinde o candelă sfântă pe un “altar de măr”, aşa cum la modul metaforic, frumos ne spune poetul Emilian Marcu: “Şi nu uita că Ştefan este-n ţară/ La Putna-n inima Moldovei pe vecii/ Şi nici o forţă nu-l va scoate-afară;/ E Ştefan idealul Marii Românii,/ O biblie română este-n toate/ Imaginea lui Ştefan pe pământ/ Şi nici o hartă nu ne mai desparte;/ E idealul de ţară Ştefan Sfânt./ …Şi ne uneşte-n cuget şi-n simţire/ Ca-ntr-un mănunchi sub nobil legământ:/ Români cu toţi să fim într-o unire;/ Aşa ne-nvaţă Ştefan, Domnul Sfânt./ …Acolo-n candela de priveghere/ Stă Ştefan în altarul marii ţări/ Şi ne veghează tainic şi ne cere:/ Uniţi-vă români din patru zări” (“Elegie cu Ştefan cel Mare şi Sfânt II”).
În ipostaza de ctitor de ţară, voievodul apare ca un bun şi viteaz apărător de ţară, limbă şi de neam, asemuit fiind de poet cu simbolul crucii creştine: “Ne este Ştefan ctitor de Moldova;/ O biblie imensă dusă-n mâini,/ În ea s-a scris cu sânge proaspăt slova;/ Ea este crucea noastră de români”, adunându-ne de peste o jumătate de mileniu, imaginea sa pe cerul înstelat apare tot în mână cu crucea, întrucât toată lucrarea sa a fost zămislită în sfânta credinţă către Iisus Hristos:”O cumpănă pe cerul înstelat/ Mileniul-n două-a frânt peste fântână/ Pe căile cereşti ca-ntr-un palat/ Intră Ştefan cu crucea într-o mână” (“Frângerea mileniului”).
A avut voievodul de îndeplinit “o mistică-mplinire” atunci când a fost uns ca domn la Direptate pe un magic lan de flori, văzut de poetul Emilian Marcu în multiple şi vaste dimensiuni ca apărător de credinţă, neam şi ţară: “păstrător de datini şi de sfânt hotar”, ziditor de biserici şi mănăstiri, după fiecare bătălie câştigată împotriva duşmanilor, şi pentru această “misie cerească” voievodul mit a devenit: “Mistică-mplinire în sfinţire dară/ Mirul cald pe frunte, iată, i-a-nflorit./ Păzitor de cruce de neam şi de ţară/ Pentru toate acestea Ştefan este mit” (“Mistică-mplinire”).
Înainte de a pătrunde în conştiinţa românilor, pentru totdeauna, voievodul a avut de pătimit, chiar ungerea ca domn fiind o patimă cerească. Poetul îl transfigurează artistic ca o “Flacără curată”, “râu de miere”, “pom de rod”, casă de lumină” etc.: “Mai întâi el a avut de pătimit/ Viaţa nu i-a fost deloc uşoară./ A trecut din viaţă drept în mit;/ Umbra lui de veacuri vie-i pe sub ţară” (“Mai întâi”).
Metafora îi este cel mai la îndemână lui Emilian Marcu când şi-l imaginează pe Ştefan în satul românesc, pe o legendară “roată a pâinii”, atât cât satele româneşti sunt munţi de tăcere: “Pe roata pâinii Voievodul intră-n sat/ Şi veacul viscoleşte în ogradă./ Toată Moldova-n ceară s-a-mbrăcat/ Să-şi vadă Domnu-n haine de zăpadă” (“Pe roata pâinii”).
Nu sunt trecute cu vederea nici principalele localităţi unde Ştefan cel Mare şi Sfânt a dat piept cu puhoiul năvălirilor turceşti: “Războieni” (I, II), Cîntec pentru Valea Albă, Vaslui.

Top Business, An XII, nr. 24, 10 – 16 iunie 2004

Un volum unic în literatura română – „Atlet moldav” al poetului Emilian Marcu

În anul dedicat sărbătoririi marelui domnitor Ştefan cel Mare, editura Augusta din Timişoara vine în peisajul liric românesc cu un volum de excepţie, „Atlet moldav” al poetului Emilian Marcu, volum dedicat în întregime figurii distinsului domnitor. Este, din câte ştim, prima dată în istoria literaturii române când un volum de poezie are ca motiv central personalitatea domnitorului Ştefan cel Mare, cu diversele sale faţete, de războinic dar şi de ctitor de cultură şi promotor al creştinătăţii. Acest lucru a mai fost încercat în urmă cu 100 de ani (1904) de către poetul Şt. O. Iosif, la cererea Ministerului Public, însă din păcate totul a rămas doar la stadiul de proiect ce n-a fost niciodată finalizat. Iată că acum poetul Emilian Marcu, aflat la maturitatea deplină a creaţiei sale, ne oferă un consistent (peste 300 de pagini) şi bine construit volum de poezie dedicat „Atletului moldav” care „El a fost să fie mai întâi de toate/ Uns ca domn pe-un magic lan cu flori/ În odăjdii sfinte-n câmp la Direptate/ Un sobor de preoţi l-aştepta în zori/…/Şi a fost să fie întrupat în slavă/ Pronia cerească l-a-nvegheat cu har/ Să se împlinească patria moldavă,/ Păstrător de datini şi de sfânt hotar/ („Mistică-mplinire”, p. 120).
Conform celor precizate în deschiderea cărţii de către acad. Mihai Cimpoi, „ volumul lui Emilian Marcu este cu adevărat unul de atlet moldav, care propune o călătorie euharistică, iniţiatică, tămăduitor – eliberatoare (cathartică în fond) către Hristosul emblematic izvorâtor de lumină pură, de spirit jertfelnic şi justiţiar. Personajul – cheie de cinstire cu devoţiune şi închinare ritualică este Ştefan cel mare care „La Putna, în pridvor, spre împăcare/ Lucrare sfântă-n fiecare clipă ctitoreşte”. Poetul ieşean construieşte şi o coloană sonoră, în care slovele sunt curate, luminate de gând cucernic şi de sfântă armonie clasicistă”. Autorul şi-a creat discursul liric sub semnul spuselor lui Eminescu, ce figurează şi ca motto al cărţii: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale”.
Merită să menţionăm în acest context sprijinul acordat în apariţia acestei cărţi de către Consiliul Judeţean Suceava, sprijin cerut de autor şi refuzat de către autorităţile ce conduc vremelnic destinele Iaşiului, capitala spirituală a României. Credem că nu întâmplător, „fixându-se în timpul neamului românesc, Bucovina, respectându-şi trecutul, începe să-şi merite un viitor” după cum ne asigură domnul Gavril Mârza, preşedintele CJ Suceava, în cuvântul de întâmpinare al cărţii. Impunător prin temă şi construcţie lirică, volumul „Atlet moldav” este nu doar o carte de simbolic pelerinaj în lumea mitică a „atletului creştinătăţii”, ci şi o binevenită pledoarie pentru promovarea lăcaşurilor de cult din Moldova istorică (Putna, Suceava, Pătrăuţi, Căpriana, Sihăstria, Biserica Albă fiind personaje principale ale cărţii alături de domnul Ştefan) şi pentru ataşamentul poporului român faţă de ritualurile şi canoanele ortodoxismului.
Gabriela Ioniţă

Evenimentul
Despre cultură cu dragoste

Erou tânăr în cămaşă de purpură

Ultimul volum de poezie al lui Emilian Marcu, Atlet moldav (Editura Augusta, 2003), al paisprezecelea în biografia sa lirică, cuprinde poeme datate în anul trecut, sub semnul unui motto eminescian: “Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale”. Un pelerinaj la Putna, aşadar, închipuia Eminescu în secolul XIX, viziune preluată de poetul contemporan; mai e posibil şi “oportun”, cum zic unii, un asemenea pelerinaj de la care, fireşte, se aşteaptă un miracol, epifania, apariţia divină (aici, Ştefan cel Mare şi Sfânt) în faţa “păgânilor” (înlocuitorilor de eroi) de azi ?
Nobil în visul eminescian, la fel, peste ani, pentru nişte tineri ieşeni care şi-au fracturat viaţa în anii `50 urmărind aceeaşi himeră, pelerinajul, azi, se asociază ideii de fundamentalist ori, în cel mai “bun” caz, din motive ştiute, retoricii naţional-comuniste. Asemenea idei primite, foarte rezistente, s-o recunoaştem, în conştiinţa contemporanilor, nu pot fi demolate decât prin invocarea viziunii eminesciene, apoi, a sanctificării de către Biserica Ortodoxă Română a “atletului creştinătăţii”, în sfârşit, printr-o carte ca aceea a lui Emilian Marcu scrisă, înainte de toate, cu sinceritate, dincolo de oportunism şi dincoace de festivismul aproape fatal al comemorării celor cinci sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ( într-o carte anterioară, Feţele insomniei, Ştefan era numit, de altfel, “un Cristos al nostru”); ne place sau nu, Emilian Marcu scrie exact cum gândeşte/ visează/ simte despre “eroul” său liric. Inteligent, poetul îşi apropie versul de gestul Bisericii, explorează subiectul ca pe un simbol al jertfei christice: “Atlet moldav supus întru Hristos/ Din cruce pavăză ai făcut spre veşnicie/ Şi pentru ea tu ai adus prinos/ În câte-un sat biserica în veacuri să ne ţie” (Atlet întru Hristos).
Cuvintele poeziei lui Emilian Marcu din această carte sunt jertfă, înălţare, înviere, altar, rai, smirnă, potir, lumânare, psaltire, cruce, biserică, schit, cristelniţă, înger, candelă, mirt ( uneori, cuvinte rare, având aceeaşi conotaţie: comând, artos, minee) etc.; în Atlet moldav, Ştefan e, mai ales, cel Sfânt pentru că, iată, folosind lexicul amintit, poetul îşi vede “eroul” rugându-se, făcând legăminte, testamente, porunci domneşti, zidind, înconjurat de un alai arhieresc ori de un sobor de îngeri – un mire îmbrăcat în cămaşa de purpură (sau într-un giulgiu, amintind încă mai direct de jertfa christică), nuntind cu moartea: “Cămaşa de lumină îl îmbracă. Blând/ Lumii se-arată tainic El ce-i mire/ Greierii-l plâng şi ni-l aduc în gând/ Şi frunzele de cetini învaţă să-l respire” ( Cămaşă de lumină).
Poezia lui Emilian Marcu e datoare doar pe jumătate imaginii de manual cu definiţiile lui (gen: “atletul creştinătăţii”); Emilian Marcu le (re)poetizează, le integrează în fluxul liric, fără a-şi compromite viziunea proprie; îl ajută evocarea unor figuri din poveste (Daniil Sihastru) şi, mai ales, a unor locuri din istorie (Putna, în fiecare poem, aproape, Valea Albă, Războieni, câmpul de la Direptate, Căpriana, Sihla, Sihăstria, Voroneţ, “lumina lui Dumnezeu pe lume”, Suceava, Dobrovăţ, Vaslui, biserica Sfântul Neculai Domnesc din Iaşi, “bisericile stelare” şi “zidirile întru Hristos”), dar şi teme ori “figuri” lirice din cărţi precedente – ţăranii din volumul Muzeu de sate (în poeme precum Frângerea pâinii, Vis, Ţărăncile zidind sfinte odoară, Esenţele-n cuvinte, Veşnică trudă, Comând, Gata de plecare, Căruţele din munte, Arborii de ceară, Satul tot cu-alaiul în colind), simbolurile fiinţei interioare identificate ca o “stare de suflet” (Vinul, Mielul, Mierla, Bradul, Puiul de zimbru, Lujerul de vie, Schit dintr-un lemn, Puiul), invocarea unor sfinţi ori feţe bisericeşti de azi şi fixarea unor teme lirice în hrisov, carte, hotar, hat, hartă – susţinând lirismul vremii când “cel viteaz s-a preschimbat în mit”.
Se regăsesc în Atlet moldav atât retorica eminesciană ( mai ales, aceea din Doină), cât şi, în imnele şi elegiile cărţii, tonalitatea specifică poeziei lui Ioan Alexandru; nu e pastişă, nici “glossă”, ci asumarea prin consonanţă a unui fel de a scrie, experiment făcut altădată, altminteri, de Emilian Marcu când, înt-un volum precum Îngândurat ca muntele de sare, continua “ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară”.
Ioan Holban

Evenimentul, an XIII, nr. 3877, 14 aprilie 2004
Mozaic

Un frumos poem despre Ştefan cel Mare şi Sfânt

La serbările omagiale din acest an, când se împlinesc 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, va fi prezent şi poetul ieşean Emilian Marcu. Prezenţa sa va însemna o carte de poezie închinată marelui domnitor şi intitulată “Atlet moldav”. Este o voluminoasă şi frumoasă carte ce a văzut lumina tiparului cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Suceava şi al spiritului generos de la Editura “Augusta” din Timişoara. Deşi cartea a apărut anul trecut, revistele de cultură ( ca să nu mai vorbim despre ziare) au ocolit-o, criticii acestor publicaţii par anchilozaţi în faţa unor astfel de cărţi, nu se mai pot apleca asupra lor, socotindu-le probabil ocazionale, neinteresante. Chiar dacă, aşa cum spuneam, poeziile lui Emilian Marcu vor fi prezente la omagierea celui ce a fost numit “atlet al creştinătăţii”, ele nu sunt, cred, ocazionale, ci pur şi simplu sunt literatură. O literatură asupra căreia poetul a trudit îndelung, animat de îndemnul rostit cândva de Mihai Eminescu şi lăsat urmaşilor săi ca o superbă moştenire spirituală: “Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale” – cuvinte înscrise ca motto pe această carte. Carte ce poate fi considerată, în întregul ei, ca un poem de o muzicalitate clasică, în care autorul său, ca şi cum s-ar afla într-o lungă călătorie în trecut, răsfoieşte pagini de vechi cronici şi adună din ele cuvintele hăruite întru poezie, apropiindu-se astfel de domnitorul care a luptat pentru împlinirea creştinismului în această parte de Europă şi de toate câte l-au înconjurat în benefica lui lucrare. Şi îl vede astfel: “Atlet moldav supus întru Hristos/ Din cruce pavăză ai făcut spre veşnicie/ Şi pentru ea tu ai adus prinos/ În câte-un sat biserica în veacuri să ne ţie/ Şi unde-a fost tot negura mai grea/ Ai răsădit un crin să înflorească/ Lumină caldă ai picurat din stea/ Crucea ai pus-o-n glia strămoşească”. Emilian Marcu este printre rarii poeţi de acum, care, cu riscul de a fi consideraţi “prăfuiţi”, nu au abandonat stilul clasic, cu ritm şi rimă, cu o anume muzicalitate. Şi este printre şi mai rarii poeţi care nu se sfiesc să rostească în limba poeziei cuvântul patrie. Patria care pentru Emilian Marcu este “Corabia-n vâltoare-i jertfă pe altar”, străbunii lui sunt patria, care, “pe rând/ Şi satele şi le-au luat în spate./ Au coborât cu ele în pământ/ Să-şi ducă traiul în singurătate”. O patrie a cărei menire în lume îşi are ca suport un testament (în viziunea poetului) al domnitorului ce-şi doarme somnul de veci la Putna: “Altarele întru Hristos sunt în veghere/ În veacul gata să ne intre în priviri./ În fulger care este spre întemeiere,/ Munţii de iarbă-n taină-s amintiri/ Diecii toţi, zugravii de iubire/ Cu sfinţii se amestecă printre culori/ Las vouă, să se ştie, moştenire/ Să fiţi ca magii înainte vestitori./ Iar logosul să capete-ntrupare/ În cărţi cu mari ferecături/ Şi trup să prindă taine pe altare/ Şi trupul să-l ciuntească-nfometate guri”. Am credinţa că această carte de poeme a lui Emilian Marcu nu va fi deschisă de cititori doar acum, la momentul de omagiere a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ci va fi redeschisă mereu de cei care preţuiesc călătoriile în trecutul neamului nostru, ca să se poată orienta cum se cuvine în prezentul şi în viitorul lui…
Corneliu Ştefanache

Cronica, nr. 4/aprilie 2004

Emilian Marcu – Atlet moldav
Timişoara, Editura Augusta, 2003

Cu certitudine, Emilian Marcu este unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, semn că sertarul său cu manuscrise are dimensiuni impresionante şi rezerve substanţiale.
Nici nu s-a uscat cerneala tipografică pe acest laudatio al unui tipos şi personaj mitic, şi autorul ne provoacă la un alt semnal critic prin foarte proaspătul roman “Iadul de lux”, apărut la Editura Junimea.
Revenind la “Atlet moldav” – titlu care preia sintagma cu care a fost gratulat domnitorul în epocă, de atlet al creştinătăţii, este evident că volumul a fost gândit şi “premeditat” de anul 2004, consacrat personalităţii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Facilă ar fi aluzia la o complicitate conjuncturală şi în consecinţă la un soi de oportunism dacă, şi subliniem acest lucru, nu am avea şi o imagine a câtorva din recentele sale volume de versuri, dintre care menţionăm în mod special “Muzee de sate” care avertizează tematic asupra obsesiei lirice concretizată în “atlet moldav”.
Emilian Marcu îşi transferă emoţia şi tensiunea lirică într-un spaţiu şi timp în care nu mai sunt posibile grefe de actualitate, mai ales că asistăm la un ceremonial religios. Apelativele mai des folosite sunt Ştefan sau Domnul – hiperbolă ambiguă – şi foarte rar Domnul Ştefan, dintr-un soi de teamă reflexă de a sugera un timp şi un personaj care ar presupune un ceremonial evocator diferit, mai sobru, mai rece. Altarul, schitul, biserica, clopotele, cristelniţa, lumânările, tămâia, alcătuiesc în genere recuzita cadrului unde se oficiază ceremonialul, fie el la Putna, la Războieni, la Dobrovăţ, la Sihla sau în satul în care s-au întors ostaşii-apostoli ai Domnului şi unde se împlineşte lucrarea divină sub cupola unei noi zidiri: “Satul tot ca-n lacrima senină/ Se-oglindeşte-o clipă la izvor/ Plânge-un clopot, lumea se închină/ Rănile sub iarbă gata sunt de zbor”. (Arborii de ceară)
Tonul sentenţios, apodictic, este atenuat de continuarea metaforei în alt registru, mai intim, topit în imagini vizuale bucolice care intră într-o alternanţă vizuală imprevizibilă şi solemnă cu ceremonialul evocării: ”Şi roua-n taina ierbii s-a lăsat/ Mistic izvor de sfântă izbăvire/ La Războieni cruce de umbră peste sat/ Când roua intră-n greierii din cimitire.// Cocoarăle cu puii înotând pe cer/ Inele fac să strângă-n ele viaţă/ La Războieni de taină şi mister/ Toaca-nfloreşte-n fiecare dimineaţă.// Şi toate vopselurile din altar/ Biserica o-mbracă în mirare/ Că îngerii zugravi din calendar/ Printre mireni îşi caută-ntrupare// Iar roua-n taina ierbii s-a lăsat/ Mistic izvor pe frunza-n rătăcire/ La Războieni, cruce de umbră peste sat/ Biserica se-mbracă în uimire” (Războieni)
“Atlet moldav” este o carte de versuri care nu poate trece neobservată. Refuzând tipare moderne, uzând de arsenalul clasic (şi eficient) al poeziei care vizează emoţia, misterul “la vedere”, cu o redutabilă tehnică şi ştiinţă a tropilor, Emilian Marcu ne oferă o remarcabilă ipostază lirică a unei efigii sublimate.

Valentin Talpalaru

Crai Nou, 17 noiembrie 2001

Uimiri
Un “călător” stelar

O carte tristă, grea de melancolie, vorbind despre dramatismul unei lumi care se scufundă, ne oferă, prin bunăvoinţa Editurii Junimea din Iaşi, poetul Emilian Marcu. Nu spun o noutate scriind aici că Emilian Marcu este un nealiniat, propunând – s-a observat deja – un “alt tip de scriitură”, în răspăr cu reţeta optzecistă (încurajând industrios poezia clonată). Refuzul strategiei de grup (de gaşcă, mai exact) nu e fără urmări în viaţa literară; în consecinţă, Emilian Marcu nu este un răsfăţat. Dar văzându-şi de treabă, îmboldit de o tenacitate senină (cum ar spune Radu Cosaşu), poetul ieşean a purces, într-o vreme nepoetică şi cu ritmicitate editorială de invidiat, la valorificarea manuscriselor. Care s-au cam adunat, deşi autorul nostru nu suferă de sertarită. Şi, mai important, cu adevărat ambiţios, el pare să-şi fi propus recuperarea poeziei. Ceea ce a urmat după “Scoica sonoră” (Editura Fides, 2000) dezvăluie recolta unui sonetist infatigabil, departe încă (şi nemeritat tratat aşa) de graţiile criticilor. Plonjând într-o fascinantă inactualitate, iubind abstragerea “estetă”, poetul redescoperă “cămaşa de forţă a poemului”. El nu apreciază lirismul nămolos-despletit şi nici noua literatură care, dincolo de impertinenţa juvenilă (acceptabilă şi simpatică, până la un punct), dă pinteni cinismului gureş, umorilor negre, viziunii sumbre ori slobozeniei licenţioase. Dimpotrivă, Emilian Marcu – pe suportul încărcăturii livreşti – cinsteşte muzicalitatea şi plasticitatea versului, râvnind a fixa, cumva anacronic, în corsetul sonetului, “îndăltuirea” perlei. Această retropoezie, plimbându-ne în “amintirile informe”, aparţine unui nevindecabil sentimental, neezitând a se autodefini drept un “călător îndrăgostit”. Navigăm într-o posibilă lume ancestrală, mângâiaţi de “blânda răcoare a adâncului”; ascultăm muzica selenară din afunduri (acolo unde “lumina străluce”), în vecinătatea increatului, a ghemului de virtualităţi care încearcă a-şi croi drum din “mormântul sideral”. Abisalitatea înseamnă pentru Emilian Marcu chiar poemul virgin, străbătând lumi uitate, reînviind din “cenuşa cărţilor” pierdutele mirări şi frăgezimi aurorale, inocentând lumea. Viaţa – ne previne autorul – “ca visul se tot toarce”. Veghind la naşterea perlei, poetul pare convins că “în scoică” (un productiv nucleu semantic, să notăm în treacăt) se ascunde “tăcerea mării toată”. Să mai observăm că volumele sale sunt construite, desfăşurând o viziune, răsfoind răbduriu “cărţile cerului”, distilând tristeţele grele, fără a transporta spre cititor “deşeuri onirice”. “Umbra şi îngerul” (Editura Augusta, 2000) adună asemenea vise incerte, vorbind despre lumina în agonie, uitarea unui gând răzleţit, prezenţa umbrelor marmoreene, peste acest décor căzând cortina melancoliei, cu “zimţi de brumă groasă”. Şi peste toate, ca o ameninţare, contemplată – curios – dintr-un viitor scăldat “într-o mare de lumină”, chiar pedeapsa neîmplinirii. O sentinţă irevocabilă vom spune. El rămâne ochiul stins. Ea e descătuşarea triumfală a luminii, incendiind lumea, cuplul regăsindu-se doar în Poezie, deopotrivă “sicriul tristeţii” şi producătoare de neasemuite “sonuri de scoică în vibrare”. Iar poetul, “îmbrăcat în melancolie” oferă, cu migală de artizan şi delicii filologice (am putea cita de oriunde) ruga sa neostoită pentru “lucrarea deplină”. Nu degeaba C. Dram descoperea în imaginea Grădinarului un macro-semn pentru acest univers liric în expansiune. Acum, când “se lasă noaptea-n gânduri”, poetul se apără doar cu o “platoşă de iarbă”. Şi ne îmbrăţişează cu “mâinile de rouă”.
Aceste două motive (obsesive) se regăsesc şi în volumul recent “Muzee de sate” (Editura Junimea, 2001), volum care recuperează textele de altădată propunând, fără fast sau bombardament bombastic, o reculegere lirică. Poetul tânjitor se îngroapă în amintiri şi retrăind, cu pas tainic, copilăria, se îmbracă în “odăjdii de lumină stelară”. Într-o vreme a ţăranilor scoşi “la mezat”, căutând “umbra din părinţi”, el reînvie tablouri de fum. Cinsteşte, în astfel de “scrisori” neexpediate, satul de sub pământ. Cei plecaţi, trudind o viaţă, cu “răni înflorite”, ne aşteaptă în faţa “uşilor de iarbă”, într-un muzeu ciudat (v. “Cântec de jale”). Scriind “cu străşnicie” despre sat – un loc sacru, poetul – cutremurat de propria-i descoperire – constată că “ţăranii nu mai sunt”. Călătoria sa în trecut, “cu gându-n cer”, prilejuindu-i “îndumnezeirea”, îi procură, însoţit de un bocet stelar, întâlnirea cu alt sat. iar volumul în discuţie ne propune un Emilian Marcu, vibrând suferitor pe coarda unei sensibilităţi “anacronice” (pentru gustul esteţilor atinşi de post-modernismul fără afect), aceeaşi dintotdeauna, de fapt. După ce, curajos, ne-a oferit un volum de poezii patriotice (“Feţele insomniei”, Editura Augusta, Timişoara, 2001), sfidând reacţii snobarde şi “jena” celor seduşi de noua glaciaţiune lirică, poetul ieşean, recuperându-şi gospodăreşte manuscrisele, nu ezită să ni se înfăţişeze în lumina de altădată. Nu este o identitate de împrumut şi nici o convertire lirică. În fond, Emilian Marcu, un suflet “vechi” – hrănit cu lecturi de ultimă oră, dar respingând mimetismul ori, cum spuneam, alinierea – rămâne fidel filonului său. Nu sunt semne că el s-ar fi istovit.

Adrian Dinu Rachieru

Evenimentul, joi, 8 noiembrie, 2001
Mozaic

Un poet în plină forţă creatoare

Poetul Emilian Marcu şi-a mai înscris pe “blazonul “său încă două cărţi (apărute nu demult la Editura Junimea din Iaşi – Muzeu de sate, şi la Editura Augusta din Timişoara – Feţele insomniei), rotunjind astfel o duzină de volume de poezie. Vreun confrate invidios ar putea exclama văzând aceste cărţi (că de citit nu-i nici o nădejde), că este vorba de o “inflaţie” fără nici o valoare. Numai că Emilian Marcu nu este un poet făcut, ci unul născut pentru poezie, iar cărţile sale, scrise şi apărute în timp, fac, cred, cinste poeziei contemporane. Pe eşichierul literar de acum (parcă imitând pe cel politic) circulă ţanţoşe tot felul de vedete de carton, care, din nefericire, sunt aplaudate în orice împrejurare. Pentru că, aşa cum s-a întâmplat mai întotdeauna în istoria acestui “eşichier”, lucrează cu sârg şi o politichie literară, care înalţă false statui şi marginalizează valori ce nu intră în graţiile respectivei politichii. Cred că Emilian Marcu este unul dintre poeţii actuali nedreptăţiţi de critică, fără să mai vorbim despre “confraţi”. Modest, prea modest uneori, acest poet se retrage în faţă zgomotelor efemere, a lucrăturilor de gaşcă, la fel de efemere, şi îşi scrie într-o tonică singurătate poezia. O poezie originală, detaşată de tot felul de experimente (nu puţine sterile) moderniste ori postmoderniste, ambiţionând să refacă, aşa cum observă un critic, “o armonie pierdută la nivelul imaginarului poetic, reactualizând plasticitatea şi muzicalitatea versurilor”. Cu această ambiţie, ca o “dulce povară”, Emilian Marcu este convins şi îi convinge pe cei ce îi deschid cărţile, pentru citirea lor, că, dincolo de veşmintele poeziei, oricât ar fi ele de strălucitoare, trebuie să existe în ea un mesaj artistic. Adică, poetul să comunice ceva (nu banalităţi), ceva care să tulbure frumos sufletul omului. Şi Emilian Marcu are, cu fiecare carte a sa, ce ne spune, ce adăuga existenţei umane, ca aceasta să fie, dacă nu cum ar trebui, măcar suportabilă. Recentele sale două cărţi confirmă, cred, că poetul nu şi-a părăsit drumul singular, aparte faţă de nenumăratele drumuri … poetice. În “Muzeu de sate” aflăm un vibrant şi frumos omagiu adus lumii rurale, cea atât de tulburată şi răvăşită timp de peste jumătate de secol. Poetul îi vede pe ţărani plecând: “Îmbrăcaţi în hainele tăcerii,/ Prinşi în racla grâului comând/ Râul morţii înspre înviere/ Îi tot duce-n taină sub pământ (…)/ Burduşiţi cu ţărnă sub cămaşă/ Prin pământul de sub unghii îmblânzit/ Îşi zidesc în cimitire-o casă/ Şi se rostuiesc lângă părinţi în mit”. Este o lume care apune treptat, o lume compătimită în felul său de poet: “Tot buchisind la cărţile cereşti/ La vechi şi roase cărţi de-înţelepciune/ Când grâul pleoapei fulguie-n fereşti/ Ţăranul intră în pământ şi-apune (…)/ Şi calea către ai săi s-a mai scurtat/ Tot buchisind la cărţile astrale,/ Aşa călătorind către acel sat/ Se-ntoarce-n lut visând la ale sale”…Cealaltă carte, “Feţele insomniei”, este o adevărată “excursie”, una plină de gravitate în înţelesurile dezvăluite la fiecare “pas”, în istoria noastră – de la Decebal şi până la Eminescu, de la momentele luminoase ale acestei istorii şi până la “motivele de tristeţe” din zilele noastre. Cu unele accente politice (care, după părerea mea, stânjenesc orice poezie şi pe care le putem ocoli la lectură) şi Feţele insomniei ne dovedesc vigoarea acestui poet autentic. Cel care îşi “potriveşte” astfel cuvintele aşezate în faţa memoriei eroilor ţării: “Cu trupul vostru-n nobil legământ/ V-aţi logodit cu ţara prin morminte/ Şi vă tot umblă umbra sub pământ;/ Lumina voastră umblă prin cuvinte”…Cred că poetul Emilian Marcu mai are încă multe a ne spune prin versurile sale şi a ne dărui alte plăceri estetice…
Corneliu Ştefanache

Biblioteca, nr. 6/2003
Galaxia Gutenberg

Emilian Marcu – Muzeu de sate
Reîntoarcerea eternă

Într-un moment al istoriei noastre, când căutăm prin statistici şi recensăminte să mai găsim un ţăran autentic într-o ţară cândva de ţărani, poetul Emilian Marcu descoperă, cu intuiţia sa fabuloasă, un întreg univers rural aflat “în conservare” la porţile mileniului al III-lea. Muzeu de sate nu este o Troie adusă la lumina zilei de arheologi autohtoni, ci o construcţie lirică venită dintr-un suflet de poet născut şi crescut în mijlocul celor pe care încearcă să-i recompună spiritual în versuri. Tonul general al poeziei este dat de melancolia omului întors spre trecut, de călătoria “înspre bunici”, până departe într-un trecut ce devine treptat mit. Este de fapt o reîntoarcere în memoria satului, “cât mai avem părinţi”, a copilului “cu strugurii de fragă/ Mustind a amintire şi izvor/ Acasă ajung cu umbra mea întreagă;/ Acasă-nseamnă împlinitul dor” (“Acasă”). “Ca un bolnav de amintiri răpus”, poetul memorează o lume de realităţi şi legende, de viaţă trăită şi năluciri iscate de preaplinul existenţei în alte medii şi timpuri. “Acasă”, se pare o lume apusă, ţăranul e “zidit în ochiul lunii”, el vorbeşte “prin scârţâitul carelor”, dar, din când în când, mai apare şi câte un ţăran tânăr “ca bobul de rouă de fraged şi pur”. În ansamblu, imaginea pe care o dezvoltă poetul este una de vechime a satului, dar şi una de îmbătrânire, deşi natura, vegetaţia, germinaţia se derulează aceeaşi de milenii. Uneori, imaginea ţăranului e ancestrală, “mesagerul” unui timp apus, un fel de jivină venită din poveste “în hainele de zeruri şi de caş./ Se repede la lume cu privirea, un lup/ scăpat, ca prin minune, de la zdup./ Se caţără cu bagajele în autobuz/ mersul îi este sfios şi confuz” (“Mesagerul”).
O asemenea stare (cu acest titlu găsim în volum mai multe poezii) are un statut istoric impus de “o falsă revoluţie agrară” aplicată timp de decenii ţăranului. Revoluţia agrară a făcut din ţăran o raritate, dar a dus de râpă şi agricultura. Totuşi, departe de a se fi stins lumea satului, muguri noi de viaţă apar pentru a repune în drepturi un univers uman de o bogăţie fabuloasă. Mai sunt fete îndrăgostite, miri şi mirese fac datina străbună, recolta câmpului se cerne prin munca ţăranului, anotimpurile au acelaşi ciclu, iar ţăranul tânăr descoperă câmpia “ca o bibliotecă deschisă”. Chiar dacă satul nu mai este cel din amintirile copilăriei, Emilian Marcu descoperă sămânţa perenă ce va să rodească în veci în satul românesc, încât melancolia timpului apus se colorează mitic cu marea taină a eternei reîntoarceri.
Muzeu de sate rămâne deopotrivă o meditaţie asupra unui spaţiu geografic, dar şi neistovită speranţă într-o dăinuire în perenitate.
Emil Vasilescu

Convorbiri Literare, iulie 2001

Panoramic editorial - Umbra şi îngerul

Un poet care nu se grăbeşte, convins în sinea lui că are toată veşnicia în faţă, este Emilian Marcu. Consistenta plachetă de sonete, Umbra şi îngerul (Editura Augusta, 2000), postfaţată de Adrian Dinu Rachieru, se hrăneşte fertil din humusul culturii universale, punerea în abis a propriilor şi inspiratelor sale trăiri neexcluzând drama ocazionată de procesul creaţiei, de zbuciumul, într-un uriaş spaţiu placentar al speciei lirice cu formă fixă înainte de a fi aşternută pe hârtie. Spre deosebire de atâţia alţi sonetişti, Emilian Marcu şterge chinurile sisifice ale actului elaborativ, discursul curgând firesc, dovadă că sonetul a fost ales nu pentru a epata prin virtuozitate formală, ci spre a disciplina gâlgâitorul tumult sufletesc şi intelectual, fiinţa sa poetică scindată, din acelaşi motiv, în trup fizic (efemer) şi-n umbră (nemuritoare). Poetul e mereu disputat de mistere contradictorii: lumina angelică dintr-o pleoapă şi viscolul demonic din cealaltă, în discursul său locuind petrarchian absenţa prezentificantă a iubitei şi durerea de care lui îi e bine chiar şi atunci când îi este rău. Intrat în tainică rezonanţă cu universul, poetul aude cum umbra îi umblă pe sub pământ, cum vulturii zboară prin tărie cu fântâni în priviri, cum albatrosul baudelairean ne adună într-un sicriu de sare ori cum “în scoica sonoră/ se-ndăltuie perla în tainica oră”. Şi el mai ştie că: “Pe mări în disperare printre făpturi buimace/ Dorm mii de gânduri care-s ca perla-n carapace”.
Cuplul erotic traversează cu viteza şi puterea gândului timpul infinit şi spaţiul, topoii preferaţi ai poetului fiind marea (simbol placentar) şi muntele (sau menhirele biblic) de sare (trop al puniţiei şi al morţii întru epifanie textuatoare). Suma trăirii în doi, cu toate puseurile alteritare pe axa minus sau plus, îşi găseşte fericita metaforă în imaginea clepsidrei cu a sa dialectică a plinului şi golului, vieţii şi morţii, teluricului şi celestului, biruinţei şi eşecului, speranţei şi prăbuşirii, clipei şi timpului, a uimirii active şi a ataraxiei pure, a mării şi a pustiului, a luminii şi a tenebrelor, a cântecului privighetorii de rouă şi a tăcerilor pregenetice, a amintirii ancestralizate creator şi a impersonalizării acute a oricărei perspective, a zborului şi a surpării. Am putea exemplifica de oriunde, după cum observă şi postfaţatorul cărţii, însă, cu sentimentul că nedreptăţim atâtea texte, ne oprim la un sonet din prima parte: “De mult ce-aştept să curgă nisipul din clepsidră/ Omătul peste pleoape s-a-ncins uşor, uşor/ Că timpul pe meninge se scurge – blândă hidră – / Şi frunzele pe umbră de prăvălire dor./ Pe strune de vioară un cântăreţ tot ţine/ Cum şarpele veninul, speranţa ta-n declin/ Tot înfrunzeşte lemnul în tainice suspine/ Cum candela de iarbă pe regnul opalin./ Nisipul se prelinge sfielnic, fără grabă,/ Printre clepsidre parcă ne-ar cântări-n abis/ Omătul peste pleoape începe-ncet să fiarbă/ Că rugul amintirii pe tâmple s-a aprins./ Şi frunzele pe umbră de prăvălie-s toate/ Ca nunta noastră care-n tăceri o să se-arate” (p. 28).
Zidită în perete sau umblând tainic pe sub câmpul de rouă, umbra poetului, însoţită adesea de cea a iubitei, devine semnul dăinuirii prin operă şi prin iubire, al eternei reîntoarceri oraculare din abisurile care hrănesc discursul; cărţile de căpătâi ale lumii, albumele cu poze de altădată, iconografia bisericească, testamentul peste care sau sub care se palimpsestează epitalamul ( v. “Noian de frunze pe sub umbra noastră cadă”). Clipa de faţă e mereu proiectată pe axa timpului, într-un virtual viitor trecut, carnalitatea prezentă fiind şi ea anticipată în regnurile proxime ale vegetalului şi mineralului, modalităţi ingenioase, în fond, de a se sustrage implacabilităţii şi de a ocroti, prin înveşnicire, dragostea ca sens universal coagulant şi centripet, chit că nescutit de inerentele-i contradicţii interne: “Iubirea noastră-i un război în care/ Nu este nici învingător şi nici învins/ De iarbă suntem şi de aşteptare/ Şi greierii pe pleoape s-au aprins./ Cămaşa de mireasă ţi-e prea mare/ Cămaşa mea de mire s-a scurtat/ De iarbă suntem prinşi între chenare/ Când nunta noastră curge pe sub sat./ Învingători şi-nvinşi de-această stare/ Stăm între fronturi gata de război/ Doar umbrele ni s-au făcut de sare/ Când greierii s-au cuibărit în noi./ Iubirea noastră-i un război în care/ De iarbă suntem. Bruma blând ne doare” (p. 49).
Timpul rămâne, în ciuda acestor strategii inepuizabile în şiretenia lor poetică, demne de inventivitatea Şeherezadei, duşmanul redutabil a cărui imponderabilitate trebuie luată mereu în calcul şi pusă în ecuaţia lirică a imanentei deveniri: “Tot trec pe noi amurguri sfioase şi discrete/ Ca lungile cortegii de păsări către sud/ Nici nu simţim cum tulburi ni-s clipele ascete/ Că fumul din icoane e miezul florii crud./ Sublime, temătoare, ni-s visele deşarte/ Sau poate că-mplinite. Ce mai contează acum/ Toţi pomii dorm de-a valma în fluierele sparte/ Sunt ceţuri groase şi noi suntem de fum./ În ornice chiar bruma s-a cuibărit uşoară/ Nici nu simţim cum tulburi ne-am strecurat şi noi/ Printre nisipuri triste cum sunetu-n vioară/ Şi cum izvorul, tainic, s-a cuibărit în ploi./ Tot trec pe noi amurguri sfioase şi discrete/ Ca fumul din icoane în varul din perete”(p. 52).
Plonjarea în mister, tatonarea nevlăguită a tainei, întrupările iniţiatice în vegetal şi-n mineral potenţează fiinţa, o reciclează benefic şi o fac mai eficientă în încleştarea ei cu nimicnicia ori în forţarea limitelor formelor neînţelese: “Câtor mistere, oare, te tot dedai tu dară/ Iubita mea, de-a pururi, cu chip de primăvară” (p. 74).
Momentele de răgaz înseninător, de ridicare înţeleaptă deasupra patimilor lumeşti şi de împăcare cu condiţia umană când amintirea temperează oximoronic vanitatea învolburată, nu întârzie să se insinueze în carte fără ca discursul poetic să-şi piardă din tensiunea sa fosforescentă cu care ne-a obişnuit: “Vin dinspre munţi zăpezi incandescente/ Pe noi se surpă ca-ntr-un vis ciudat/ Suntem prezenţi prin verile absente/ În cel din urmă act ce ni s-a dat./ Prin gene noi, prin calmele chenare/ Filtrăm lumina izvorâtă-n gând/ Zăpada-n tâmplă e la fiecare/ Izvorul din adâncuri susurând./ Întoarcem rând pe rând fotografii uitate/ Cu mintea ninsă ca-ntr-un fel de bal/ Cu gândul c-am mai cucerit o parte/ Din timpul scurs ca spuma peste val./ Vin dinspre munţi zăpezile incerte:/ La tâmplă anii uită să se certe” (p. 81).
Pentru sonetist, poezia e aidoma vazei modelate de olar, naşterile amândorura implicând frământare, ardere şi, mai ales, finalitate comunitară întru bucurie şi desfătare angelizată în ciuda conotaţiilor erotice păgâne specifice: “Cu trupul tău de fată e-n palme-această vază/ Tremur de carne aspră se-aprinde-ncet, încet/ Când neştiute semne îndăltuiesc o rază/ Culorile-s de-a valma metaforă-n penet/ Cu sânge de madonă te-nnobilezi în toate/ Chiar dacă frigul fricii pe mine s-a urcat/ Lumina-i mai subţire ca varul pe cetate/ Tăcerea-i mult mai gravă decât un vechi păcat./ Tu mistică-ntrebare aproape de uimire/ Cu teamă ieşi din lutul trudit de-atâtea roţi/ De mâini butucănoase ce te frământă. Mire/ Îţi este-acum olarul – Mireasă pentru toţi./ Culorile-s de-o vreme metafore-ntr-o vază/ Că trupul tău din luturi e ca-n deşert o oază” (p. 109).
Pe nedrept ocolit de critica de întâmpinare ori de consolidare, Emilian Marcu redă poeziei demnitatea pe care aceasta o merită, reactualizându-i esenţele aurorale, înfrigurata ei incandescenţă, reracordând-o norocos la un univers puternic spiritualizat al purităţii ontologice şi al acurateţii elevat-discursionale.
Ion Roşioru

Top Bussiness, nr.

Cronică de carte - Altare înlăcrimate

“Muzeu de sate” mi se pare o carte bântuită de tragism. Smuls din tiparele sale ancestrale, ţăranul român se mişcă printre vitregiile istoriei asemeni unui vultur cu aripile tăiate. Emilian Marcu sugerează că fiinţa care duce-n spate, de veacuri, ţara asta, se află pe cale de dispariţie, iar în locul ei domneşte pustiul sufletesc, cu descendenţi fără vlagă şi cu o identitate precară, între sat şi oraş.
Moare ţăranul unei civilizaţii milenare, cel care auzea cum iarba creşte şi simţea sub tălpile goale unde freamătă izvor pentru fântână. Transferat în muzeu, el oferă priveliştea apocaliptică a prăbuşirii unei culturi bătrâne, pe care numai fantezia creativ ocrotitoare şi recuperatorie a poemului o mai ţine în viaţă, reintegrând-o, fie şi iluzoriu, în albia ei firească. Ruptă de pământ, asemeni lui Anteu, vigoarea ei matricială se stinge, încât muzeul lui Emilian Marcu seamănă, mai curând, cu un cimitir de sate:“Ca-ntr-un muzeu cu uşile de iarbă,/ Ca-ntr-un muzeu cu uşile de lut/ Intrăm în sat şi-avem pământ în barbă,/ Cămaşa de pământ ne-o punem scut”. Înveşmântaţi astfel, urmaşii călătoresc, generaţie după generaţie, retrospectiv, “Înspre bunici, până departe”. Un sentiment straniu pune stăpânire pe rătăcitorii care-şi caută leagănul copilăriei – axis mundi – o existenţă începută în preajma apelor înstelate şi a pădurilor verzi. Este starea de vinovăţie a fiului risipitor, revenind obosit să-şi refacă energia spulberată în cele patru vânturi. Numai că lumea iniţială a obosit, ea însăşi având nevoie de ajutor. Refacerea nucleului primordial prin reîntregirea spiritului ar putea deschide o cale spre lumină, într-o perspectivă jertfelnică, cu tradiţii mesianice în destinul ţăranului român, deseori răstignit pe crucea propriului său ogor:“Călătorind prin straniile spaţii/ Ca un bolnav de amintiri răpus/ Intrăm pe rând în ireale staţii/ Ducând prin umbra lui Iisus”. “Mesager” rustic al zilelor noastre, ţăranul român “vine la oraş în hainele de zeruri şi de caş”, mişcându-se stângaci şi greoi, “sfios şi confuz”. Ca să-şi regăsească forţa şi echilibrul, el bate drumul spre strămoşi, revendicându-şi “actele primordiale…transcrise direct pe copii”. Această transmitere biologică a unor drepturi de proprietate aminteşte de palimpsestele medievale pe care, după clasarea unui act oficial, grămăticii răzuiau făcând loc altuia. Metaforic, ar însemna perpetuarea din tată-n fiu a unui testament.
Cel rătăcit printre “actele lui primordiale” capătă aură de martir în “Ţăranul – Zidit” – poem citabil ideaţiei expresivităţii. Un frison metafizic străbate cele mai multe dintre texte, conferindu-le nobleţe şi rafinament. Nu este vorba de nuanţe idilice, refuzate cu desăvârşire, ci de atitudine bărbătească, vibrând sub regimul unei subiectivităţi agresate de un fenomen social scăpat de sub control, umilirea până la distrugere a ţăranului. Pe de altă parte, ca o recompensă himerică, viziunea aparţine, în exclusivitate, laboratorului alchimic al imaginarului, aşa cum se poate deduce din numeroase titluri cu caracter preponderent conotativ: “Câmpia ca o bibliotecă”, “Ţăranul cel tânăr ca bobul de rouă”, “Sigilii de grâu”, “Clopotul pâinii”, “Un ţăran se-mbracă-n grâu”, iată doar câteva dintre metamorfozele roditoare ale vocaţiei lirice. (…) “Muzeu de sate” nu este un spectacol de prestidigitaţie metaforică. El s-a edificat concomitent cu actul de creaţie dintr-o alertă de gradul zero al conştiinţei. Suferind pe cont propriu, poetul doreşte să-i fie receptat avertismentul, măcar parţial, dacă nu în toată amploarea lui neliniştitoare. Aici s-ar găsi justificarea demersului său ideatic:“Când un ţăran în somnul lui târziu/ Este străfulgerat de propria-i mişcare/ Grâul din palme-i încolţeşte în sicriu”. Emilian Marcu nu relevă tablouri edulcorate despre viaţa celor de la ţară, ci nişte icoane lăcrimând într-o procesiune de vecernie universală:“Tărâmul intră-n pământ şi-apune/ Şi calea către ai săi s-a mai scurtat…/ Aşa călătorind către alt sat/ Se-ntoarce-n lut visând la ale sale”.
În buna tradiţie a poeţilor de marcă, Emilian Marcu refuză orice imixtiune livrească, ştiind că, de obicei, această pacoste ucide freamătul autenticităţii; cu atât mai mult cu cât el scrie despre ţărani ca despre “nişte sfinţi” – despre sfinţii lui reali care-i ţin trează dragostea şi identitatea.
Am credinţa că volumul “Muzeu de sate”, în întregul său, este cea mai omogenă şi mai tulburătoare dintre cărţile sale.
Gheorghe Lupu

Contemplaţie şi damnare

Meditative, încolăcite a dragoste într-un hăţiş de metafore, sonetele din volumul Privilegiul giulgiului (Editura Alfa, Iaşi, 2005) se întorc spre începuturi, încercând să recâştige un gust al imaginii scânteietoare pe care mileniul nostru l-a pierdut, înstrăinându-şi cititorul într-un univers aberant al angoasei fără leac.
Emilian Marcu reechilibrează poezia cu formă fixă, transformând-o în rugăciune şi taină, versurile înlănţuindu-se ca boabele rozariului într-o gestică amplă ce cuprinde deopotrivă celestul şi teluricul: “Ce mistică-mplinire, ce taină siderală/ Ne-mprejmuie-n tăcere în clipa de extaz/ Roua-n cuvinte, iată-i evlavie primară/ Ecoul dintre gânduri, o roză de Şiraz” (p.110).
Elementele de peisaj pătrund în sonet spiritualizate, cu o încărcătură emoţional-simbolică, redefinind un spaţiu interior în care au loc “schimbări de ritm agale”, olimpian detaşate, în ciuda preferinţei pentru oximoron (“zăpezile-n vâltoare m-aprind cu alese gânduri” – p. 41). Între poet şi regnul vegetal se crează o stare de simbioză care materializează conceptele, sacralizându-le în acelaşi timp: “ duci veşnicia-n arbori ca pe-un ecou buimac” – “De iarnă-mpovărată ca gândurile-mi mute”).
Alegoria moarte – nuntă duce la o simbioză a elementelor din câmpul semantic al sacrului (crinul, altarul, secvenţa euharistică) cu cele care trimit la vegetaţia încremenită într-un tipar ce le schimbă structura şi semnificaţia: “aurării de frunze-s sub altar” presupun eternizarea într-un spaţiu stilizat, artificial recreat şi împodobit pentru a ascunde golul şi tăcerea (Pe masa ta de nuntă zace-un crin).
Iubirea, moartea, taina şi tăcerea sunt temele preferate, tratate într-un registru grav care se îndepărtează de poemele din volumele anterioare ale lui Emilian Marcu; parfumurile devin “reci”, frigul, tristeţea, “mirările cereşti din tâmplă” vorbesc despre trecere şi despre schimbare, despre intrarea într-un alt anotimp al metaforei, mai profund, departe de suavitatea sprinţară a sonetelor mai vechi. Imaginile se concentrează în jurul unei deznădejdi a frigului veşnic presimţit, căci “privilegiul giulgiului”, decodificat, poate însemna capacitatea de a contempla moartea, de a anticipa venirea ei în plan afectiv, apoi biologic şi, în secunda arcului voltaic ce-o leagă şi-o desparte în aceeaşi măsură de viaţă, şi în plan mental: “De-atâta frig tăcerea-n cochilie/ Se-stinge-ncet ca spaima-ntr-un blestem/ Mirări cereşti în tâmplă-or să ne fie/ Pasul incert, uitatul requiem” (De-atâta frig tăcerea-n cochilie).
Iubirea îşi pierde incandescenţa, lanurile ei de maci se schimbă în “lanuri de rouă”, sugerând lacrima, “răzvrătirea” fiind transferată elementelor cosmice, singurele eterne şi stabile: dacă îndrăgostiţii nu mai sunt capabili de ardere, dinamica sentimentelor fiind înlocuită de contemplaţia apatică, elementele vii ale naturii le preiau cântecul şi freamătul ( Femei de ceaţă trupul vostru blând).
Poezia ca “ecou” dintre gânduri, cum o defineşte Emilian Marcu, intră în câmpul semantic al morţii, văzută ca damnare veşnică şi nu ca liman: densitatea liniştii e asemănătoare celei din adâncul disperat al mării înaintea unei furtuni: “Pe mări de disperare suavele meduze/ Duc valurile-n spate ca pe-un păcat uşor/ Ecourile moarte în scoică sunt confuze/ Se-aprind şi-n tulburare, de aşteptare, dor.// Prin mute labirinturi ca pe cărări astrale/ Păşi-vom, clipa rară ca fumul ne-o vrăji/ Nebuni de disperare pe neştiuta cale/ Ca-n biblice halouri ne-om scufunda-ntr-o zi.// Şi reci, şi trişti, şi singuri, planetă răzvrătită/ Ne duci cum duce valul tăcerile-n afund/ De-atâta aşteptare damnarea mea-i sortită/ Sicriu să-mi fie-n noapte pe îngheţatul prund.// Pe mări de disperare atlase reci şi rare/ Ne-or guverna-n tăcere nisipul de pe mare” (Pe mări de disperare suavele meduze).

Valeria Manta Tăicuţu

Postmodernism dat peste cap

Dacă aş avea ocazia, l-aş întreba pe scriitorul Emilian Marcu: De unde dom`le atâta metaforă superbă şi originală în acelaşi timp ? În ce adâncuri se găsesc ? Unde şi cât trebuie să sapi ? Dacă mai păstraţi în cap ideea că tot ce se scrie în rime ţine de trecutul demult apus, vă sugerez să citiţi volumul “Coroanele împărăteşti” de Emilian Marcu (Editura Junimea, Iaşi, 2004).
Pare, aparent, banal ca în secolul XXI să mai insişti asupra unor teme precum: pământul, clopotarul, grâul, copilăria etc. Totuşi, poetul îşi permite să le abordeze şi să le aducă la rangul de lucruri sfinte, le îmbracă cu metafore şi te determină să crezi că e o poezie de actualitate, chiar modernă.
Acum, când suntem înconjuraţi de tot felul de experimente literare şi non-literare, despre copilărie mai scrie doar Grigore Vieru. De fapt, copilăria nu e decât o momeală pentru bătrâni sau poate tărâmul său s-ar exprima cam aşa: “Plouă, Doamne, plouă, lacrimi de lumină/ La ureche-n taină tremură cercei/ Flămânzindă gura prin tăceri respiră/ Greierii duc visul rănilor în miei/ Un sărut sfielnic/ e-o cireaşă coaptă/ Un sărut cu teamă, dat sub bolţi de zi/ La ureche-un clopot intonând o şoaptă/ Roua gurii este-n lacrimi de copii”. Cam aşa vede Emilian Marcu fiorul sfielnic al copilăriei.
De obicei când vrei să demonstrezi cu tot dinadinsul că o carte este bună, utilizezi prea multe cuvinte proprii şi prea puţine exemple; e o metodă care se practică des în ultimul timp. În cazul poetului Emilian Marcu poţi oferi numeroase exemple şi aproape că nu mai e loc pentru alte cuvinte.
Emilian Marcu este un poet al temelor spirituale, al credinţei ce porneşte de la “respiraţia pruncului caldă” până la “poarta sufletului spre ciudatul mormânt”.
“În nopţile cu luna trasă peste faţă” autorul mai descrie un alt element al vieţii cotidiene: “aluatul în racla tăvii”. Aluatul, care, de fapt, este mereu alături în clipele de trecere de la prezent la trecut şi viitor: botez, nuntă şi moarte: “Tot mângâiat, tot mângâiat el pare/ Pruncul ceresc zidit în calendar/ El, care-i, iată, viaţa viitoare,/ E între vii şi morţi un împlinit hotar”. De fapt, aici se poate observa şi o adâncă filosofie. În raclă nu poate să stea decât un corp sfânt, care e şi el un aluat sau un ceva asemănător: un boţ de lut.
Ca orice tânăr care face parte din “noua generaţie” sunt rebelă, nonconformistă şi afectată până-n măduva oaselor de postmodernism. Dar până aici a fost. Emilian Marcu mi-a dat tot postmodernismul peste cap, mai ales că “pe rând se pierd atâta de uşor/ Cuvintele şi visele şi pofta de-nălţare/ Tot ce spuneam de tineri, e-un fior/ Decapitat ca drumul râului spre mare”.
Cele trei volume citite concomitent: “Coroanele împărăteşti” (Editura Junimea, Iaşi, 2004), “Melancolia şarpelui” (Editura Alfa, Iaşi, 2004) şi “Atlet moldav” m-au făcut să descopăr un poet original, plin de energie artistică, spirituală.
Poetul îl readuce în atenţia noastră şi pe Eminescu, care face parte din valorile sacre: “Vorbind de Eminescu ne tot doare/ Un testament ce l-a lăsat spre noi/ Ştiind că moartea nu-i ca o trădare/ Şi viaţa nu-i o tăvălire prin noroi”. De asemenea, şi pe Sadoveanu: “Tot umbla, Domnu Sadoveanu-n noi/ Cu cărţile sub braţe, sfinte moaşte/ Ca nişte vechi litanii printre ploi/ Să ne înveţe ce nu se cunoaşte”. În general, volumul este dedicat satului şi ţărănului. Doar la sat motivele spirituale îşi pot găsi un tainic adăpost unde cerul îşi oglindeşte lumina sau tristeţea în ochii ţăranului, căci “viaţa lor continua târâş/ ca semn că moartea nu-i definitivă/ Se-aprinde luna tainic în tăiş/ cum se aprind tăcerile-n arhive”.
P.S. Dacă e adevărat că sufletul vibrează la contactul cu poezia bună, veţi trăi acest sentiment.
Ludmila Bârsan

Revista Biblioteca, nr. 5, 1999

Flori pentru Augusta – Un remember liric

Un “remember” liric ne propune poetul Emilian Marcu în volumul “Flori pentru Augusta”. Poeziile sale, scrise în perioada 1974 – 1989, sortite, atunci, să aglomereze şi mai mult sertarele, vin la întâlnirea cu cititorii într-un moment când lirica de iubire sau iubirea în lirică nu mai sunt o erezie nici chiar în faţa eunucilor literari. “Fostul” bibliotecar şi-a lăsat vreme de cincisprezece ani sensibilitatea să mângâie “un vis de două milenii” – eterna femeie – numai pentru sine, neîncumetându-se sau neputând să spargă carcerile ideologiei apuse. Depăşind fatidicul moment, Emilian Marcu ne oferă brusc, prin volumul de faţă, o altă faţă a creaţiei sale, întrezărită cumva în volumele sale mai vechi, niciodată însă constituită ca dimensiune majoră a lirismului său.
“Flori pentru Augusta” adună într-o alcătuire aparte 58 de poezii, fiecare marcată cu un număr: jumătate cu cifre romane, cealaltă jumătate cu cifre arabe. Diferenţa dintre ele e dată de faptul că ultimele cultivă forma fixă a sonetului, specie lirică constrângătoare, dar plină de aerul indefinit al armoniilor stelare. Structură romantică trecută prin sensibilităţile orientale ale rubaiatelor, poetul cultivă deopotrivă sentimentul frust al iubirii sau doar mitologia marilor cupluri de îndrăgostiţi. Zeificarea femeii iubite se face prin procedee culte sau folclorice: “Numai tu prea-frumoasă Augusta/ peste râul de aur mă vei chema/ printre nuferi şi ceţuri/ spre porţile ireale, spre porţile ireale”. Sentimentul erotic străbate fără ostenire drumul dintre cer şi pământ, “între nouri ca-n mistice locuri/ pat de cenuşă şi muguri de floare/ încropim în taină iubiri”. Poetul, departe de a exalta sentimentul, îl lasă să curgă lin, fără acea suferinţă a disperării legată nemijlocit de evenimente existenţiale parcurse. Meditaţia se asociază imnului într-o celebrare a tainei lirice de care toţi poeţii lumii s-au apropiat. Versuri de maturitate, zămislite de experienţa unui vechi şlefuitor de cuvinte, “Flori pentru Augusta” dau o nouă dimensiune, mai proaspătă, poeziei lui Emilian Marcu.

*Marcu Emilian, Flori pentru Augusta, Timişoara, Editura Augusta, 1999, ISBN: 973 – 9353 – 43 – 6.
Emil Vasilescu

Revista Ţara, Chişinău, 2000
Trăitor pe puntea dintre milenii

Emilian Marcu – Umbra şi îngerul

Poezia de dragoste a fost prezentă la Salonul Naţional de Carte 2000 şi graţie cărţii poetului ieşean Emilian Marcu (despre care Ţara a mai scris), care «este un nealiniat, propunând un alt tip de scriitură, în răspăr cu reţeta optzecistă» (Adrian Dinu Rachieru).
Emilian Marcu, referindu-se la recenta sa apariţie editorială, susţine că “am publicat această carte în dorinţa de a recupera muzicalitatea poetică, starea de inefabil, care ar trebui să fie primordială în poezia românească”. “Umbra şi Îngerul” reprezintă, de fapt, perechea ideală a damnatului întru dragoste, care face marea imprudenţă de a încerca să vorbească “lacrimii din oglindă”. Oricum, Emilian Marcu este pe deplin convins: “a scrie poezie de dragoste acum, la sfârşit de mileniu, este o aventură frumoasă, a scrie poezie de dragoste acum, la început de mileniu, este o datorie a fiecărui poet, care se află trăitor pe puntea dintre cele două milenii…”. “Umbra şi Îngerul” este o carte destinată (precum ne mărturiseşte autorul) cititorului avid de sentimente frumoase. Apărută la Editura Augusta din Timişoara şi lansată la Salonul Naţional de Carte, “Umbra şi Îngerul” a obţinut merituosul Premiu al Uniunii Scriitorilor şi va găsi, cu siguranţă, cititorul la Chişinău.
M.G.

Taina risipirii

Poetul Emilian Marcu îşi duce “sinuciderea” până la capăt ! “Preaplinul” exultă prin bogăţia de metafore. Un poet care se risipeşte în propria-i încercare de a comunica accesibil, ajungând la un liman paradoxal, unde se creează o nouă sferă, un teritoriu aparţinând exclusiv lui Emilian Marcu. Este într-adevăr un privilegiu să poţi avea libertatea ideilor şi să le aduci, în acelaşi timp, la ascultare în tiparele poeziei pe care o doreşti raţională, privilegiată şi din acest punct de vedere. “Iluzionistul” propune un spectacol dirijat cu “bagheta magică” dând impresia unei spontaneităţi, dar care este numai o aparenţă. În realitate, cel puţin prima parte a cărţii, cuprinzând Sonete (deghizate !) arată că poetul elaborează şi că inclusiv ecourile din clasicii sonetului capătă sunetul celui ce le înfăptuieşte, asimilarea ducând la o explozie de metafore, cum spuneam, particulare scrisului din această carte ! Emilian Marcu scrie sonetele sale, între restricţii şi libertate formale, precum sculptorul ce insuflă personajelor modelate, din sufletul său, dacă nu sufletul în totalitate. De aceea particularităţile acestor poeme în 14 versuri ne fac să le percepem ca pe bucurii ale poetului asimilând şi pe acelea ale cititorului avizat.
S-ar putea exemplifica din multe sonete această bucurie a realizării prin remodelare şi prin aducere aminte a emoţiilor esenţiale dincolo de care se naşte opera de artă. Iată un sonet antologic, spunem noi: “Sunt trenurile moarte-n gări pierdute-n spaţii/ Tăcerile dau buzna din viscolitul chin./ Karenina-i mai tristă şi ireale graţii/ O-ndeamnă să se-arunce, pe linii, în destin./ Şi iarba s-o cuprindă, cătuşă, peste pleoape/ Că trupu-n zvârcolire eşarfă s-a făcut./ vezi timpul o-nveleşte cu infinite ape/ Şi-o prinde-n zale parcă de secole e lut/ Iar Tolstoi nici nu este dispus s-o inventeze,/ Destinul ei e, iată, un ghem în destrămare./ Sunt trenurile moarte, vrea gara să turbeze:/ Karenina-i o rază străfulgerată-n mare./ Dar iarba o cuprinde cu şine şi cu gară/ Şi trupul ei, hieratic, e peste pustă pară” (Sunt trenurile moarte în gări pierdute-n spaţii).
În altă ordine de idei, expresia sonetului lui Emilian Marcu înseamnă şi o “novare”, cuvintele putând fi simbol de înţeles în context: “E-atât de aproape iarna de tâmpla-mi împlinită” şi…sonetul imediat următor acestuia: “În tâmpla ta, vezi bine, tăceri imperiale”. Sau peisaje proaspete printr-o “prestidigitaţie” remarcabilă în numeroase sonete. Vezi: “Mai tristă Marea Moartă se-nchide între valuri”, “Împovărat de gânduri ca un damnat la moarte”, “De ce-aş tot duce trupul tău şi-n moarte”. S-ar zice, altfel, că există în poeziile sonet, un exces de “rece praf de stele”, de “chipul tău de ceară” şi de “spaţii moarte” , care aduc o altă lume în mişcare, Sonetul lui Emilian Marcu fiind din acest punct de vedere o lume a lui, vie, încărcată de semnificaţii şi ducând cu gândul la încadrarea “genului în gen” !
Tainele lui Emilian Marcu rămân în continuare de descifrat. Lectura celei de-a doua părţi a cărţii este sub semnul, declarat, al giulgiului. Sunt douăzeci de taine la care am adăugat şi noi una, titlul acestui uşor previzibil impact critic, despre un scriitor cunoscut, prolific, apreciat de comentatorii scrierilor sale (poeme sau proză). Poetul, în această carte, suportă rigorile sonetului, în stil personal şi ni le redă, de asemenea, cu propria-i personalitate.
“Taina a douăzecea sau Despre privilegiul giulgiului” înscrisă pe coperta a patra a cărţii este, desigur, poemul preferat al autorului (şi al nostru). El încheie un discurs liric coerent, împlinind o trecere dintr-un registru în altul, ca la un veritabil concert susţinut de un poet ale cărui valenţe surprind mereu printr-o perfecţiune nu numai formală. O poezie curată precum giulgiul ce o protejează de perisabilitate şi luminoasă prin bucuria întâlnirii poetului cu propria-i stare de graţie căreia nu-i rămâne dator.
De notat că Editura Alfa publică acum “Biblioteca Alfa – Poeţi contemporani” şi o face cu maximum de profesionalism.

*Emilian Marcu, Privilegiul giulgiului, Editura Alfa, Iaşi, 2005
Ion Hurjui

Revista Argos, 14 septembrie, 2006

Privilegiul grădinarului şi taina sonetelor lui Emilian Marcu

Dacă Francesco Petrarca înălţa afectele patimei în amor la rang de artă a compunerii sonetului, Wiliam Shakespeare îşi elibera geniul revoltei spiritului creator cu verbalitate, atitudine şi dramatismul introspecţiei exteriorizate în excepţionale armonii de sonet, Stephane Mallarme şi Arthur Rimbaut semnau, simbolist, sonete marcante în perioada avangardei literaturii franceze ori Edmund Spencer încerca noi forme de ritmare a silabelor sau a cuplării celor 14 versuri, poezia de tip sonet a rămas de-a lungul istoriei literare una din cele mai agreabile tipuri de poezie, expresivă prin muzicalitatea formei impuse şi nu în ultimul rând prin lirica impresiilor, în acest mod, valorificate. Sub denumirea sa de “sonetto” (it.) – cântecel, sonetul a evoluat începând cu secolul al treisprezecelea, renunţând în decursul sutelor de ani la stricteţea dispunerii celor 14 versuri în catrene, terţine sau distihuri – după formula petrarchiană sau cea shakesperiană – cu sau fără rimă prestabilită, păstrat şi preferat ca expresie a creaţiei, întâlnit chiar şi la poeţii contemporani. Una dintre explicaţii ar putea consta în faptul că matematica sau geometria versurilor, a silabelor şi a rimelor impun acestei poezii cu formă fixă, numită sonet, o melodicitate suavă în armonii, adeseori simboliste.
Purtând semnătura poetului contemporan Emilian Marcu, prima parte a volumului de poezii “Privilegiul giulgiului”, cuprinde un număr semnificativ de sonete ce vor aduce în lumină un tărâm imagistic şi puternic metaforizat al iubirii, crâend dincolo de atmosfera de care poetul nu se va dezice pe întreg parcursul cărţii, o nesfârşită odă de armonii cântate sub menţionatul piedestal. Cadenţate în cele 14 versuri închinate acestui nobil şi suprem sentiment, ce aminteşte oarecum de erosul petrarchian, dar preluând regulile formei specifice de grafie englezească a versurilor, creaţiile concentrează în distihul final câte o concluzie sau o repetiţie a ideii principale, ce se regăseşte cu uşurinţă în corpusul poetic. Adeseori, atitudinea contemplativă rămâne ipostaziată în gestica încremenirii descriind plastic o fenomenologie a claustrării simbolice în sine, dar nu numai atât: “Prin două emisfere pierdute în pustie/ Mă-nchizi, a câta oară, canar în colivie” (“De-atâta disperare călătorim prin spaţii”), “Izvor molcom sub pleoape s-a-mplinit/ Tu eşti demult statuie de granit” (“Izvor molcom sub pleoape s-a-mplinit”), “Paingii-n plase tandre, te leagă de o vreme/ Pe mări incendiare vrea umbra-mi să te cheme” (“Pe mări incendiate de umbra ta sfioasă”), “Ţi-s paşii-n disperare, ca roua de pe stele/ Ca fulgul de uşoară adormi în insectar” (“Papirusuri de pâclă sub pielea unui flutur”), “Şi prins în chingi de ceară, pe mânuri şi pe pleoape/ Prin veacurile moarte voi fi purtat de ape” (“Va fi o noapte lungă sub ierburi în mişcare”) sau ipostazierea în care înşiruirea de metafore înnoadă o pozitivă meditaţie aparţinând distihului final: “Că-n hainele tăcerii ne-am îmbrăcat vină/ E semn că-n crugul serii am devenit lumină” (“E ne-mplinita roză un foc pe ghilotină”), “În viscolire visul sfârşitului se lasă/ Cohorte mari de fluturi pe tâmple ne apasă” (“Visul se lasă veşted ca un sărut pe coadă”).
Întâietate va avea atmosfera creaţiilor lui Emilian Marcu, fie mistică, “Din nou se-nchide iarba tăcerii-n pergamente/ Ecoul în atlase-i din ce în ce mai fin./ Lumina-n candelabre prin rătăciri decente se surpă în inele şi-n faldul de destin” (“Din nou se-nchide iarba tăcerii-n pergamente”), fie pur descriptivă dar nelipsită de amploare metaforică, “tristeţi provinciale cuprind cu teamă burgul/ Luminile-n ogive ca spaima-n călimări/ Se-ncheagă-n clipa rară, cu trupul tău, iar rugul/ Prin greieri blând respiră de absurdele plecări” (“Tristeţi provinciale cuprind cu teamă burgul”), iar timpul poemelor va rămâne suspendat între constatări intime, declaraţii la umbra contemplărilor sau a venerării, confiând cititorului parte din tainele împlinirii insinuând o lirică a posibilului, “Iar mâna mea-n decorul ce ne-nconjoară, iată/ Tot mângâie a grabă sărutul tău discret./ Tăcerile dau buzna în trupu-aprins de fată,/ Cu disperarea formei ce-ncape-ntr-un sărut” (“Décor de promoroacă mi se zideşte-n pleoape”).
Într-un décor cu frunzare, aurării şi flori, nimburi, fluturi, greieri, policandre, iubita cu trup de pâclă apare în amurg înzăpezit sau primăvăratic îmbrăcată în rochie de rouă, în lumina unei muzici celeste sau a penumbrelor dubitative ale poetului ce o venerează – iată cum putem rezuma fermecătoarea atmosferă baladescă prezentă în majoritatea sonetelor de dragoste ale lui Emilian Marcu: “Înzăpezit amurgul o vreme te respiră/ Cum îngerii respiră esenţe de abis/ Când greierii-şi trag umbra pe neştiuta liră/ Şi propria lor moarte, pe trup, încet au scris// Atâta fulgerare oglinda-n gând cuprinde,/ Te-nchide cu tristeţe în rece ochiul ei,/ Frumoasa doamnă toamna încă-un păcat ne vinde/ Cu disperarea frunzei căzândă în cercei.// Culorile-n vibrare ca lire-n reci acorduri/ Se clatină, duc zarea-n oglinda unui vis/ Când greierii-şi trag umbra peste surpate poduri./ De iarbă şi de brumă iar taina ne-a proscris.// Atâta fulgerare-n oglindă te încape/ Frumoasă doamnă toamna ţi-e umbra ape, ape.” (“Înzăpezit amurgul o vreme te respiră”).
Deşi în majoritate numerică, poezia de dragoste nu este abordată exclusiv ca tematică de poetul Emilian Marcu, ci volumul cuprinde şi sonete cu trimiteri livreşti, de pildă la Ana Karenina, în “Sunt trenurile moarte în gări pierdute-n spaţii” sau sonete cu tentă religioasă, “Prin atâtea mii de fire”.
Mergând mai departe de distihurile finale, cele ce rezumă esenţa ideatică a sonetelor, abundenţa procedeelor stilistice repetitive, uneori pare a angrena lectura discursului, cum ar fi în sonetul “Pecetea gurii tale în nopţi de aşteptare”, sintagma “pecetea gurii” apare de patru ori, iar “trupul” e prezent de trei ori în aceeaşi compoziţie, deşi aceste formulări au intenţia accentuării unui moment sau îndeplinesc rolul de întregire a atmosferei poetice.
Amintind de peisagistica lui Pablo Neruda unde tumultul vieţii pulsează în vegetaţie şi însuşi sufletul poetului devine un spaţiu al frământărilor vădite, în ciclul celor 20 de taine ale Gr[dinarului, alegoriile, simbolurile sau metaforele plastice vor compune în declaraţia sau relatarea câte unui discurs poetic cu pătrundere în aceleaşi spaţii mistice ale tainei mărturisite de poet, de pildă, taina nopţii de Sânzâiene aşteptată şi privită dintr-un cuibar sub lanul de rouă, Întâia taină a Grădinarului, despre desăvârşire sau fotosinteza şi evoluţia lumii privite de la nivelul bobului de grâu, A doua taină a Grădinarului sau misterul preparării unor vopseluri pentru gânduri şi sămânţa miraculoasă prin care oamenii vorbeau la distanţă, Taina a cincea sau despre visul îngropat în marile cărţi.
Deşi, aceste poeme ale ciclului tainelor sunt construite în mod diferit de clasicele sonete, vom recunoaşte aceeaşi dispoziţie poetică în aceleaşi tablouri suave, mistice, baladeşti ce reîntregesc aventura cunoaşterii în călătoria de la firul ierbii şi până la destăinuirile misterelor cosmice, pe un deosebit tărâm imagistic, artă a descrierii, în care poetul Emilian Marcu , excelează: “Căutam, înspre tine cărările veşnice/ Mâinile-n rugă deveniseră sfeşnice !” (Taina a douăsprezecea”).

Adina Ungur

Revista Luceafărul, nr. 33 (571), 25 septembrie, 2002
Semne

Satul ca stare de spirit

Prin tema des întâlnită, prin structura formală şi prin ideatică (aceasta doar părând a-şi fi epuizat resursele până acum), volumul de versuri al lui Emilian Marcu – Muzeu de sate, Editura Junimea, 2001 – ar putea fi considerat o apariţie anacronică, aproape provocatoare, în orice caz o poezie ce se abstrage paradigmei poetice contemporane şi care nu reacţionează la stimulii clişeelor postmoderniste. Fără a fi totuşi un nostalgic, cartea sa, premeditat ruptă de civilizaţia ofensivă şi de angoasele existenţiale, ar putea fi cuprinsă într-o posibilă istorie literară pe această temă, a cărei memorie ar include nume de rezonanţă ale trecutului (Coşbuc, Pillat, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru etc.), dar şi ale prezentului (vezi, de exemplu, Mircea Petean cu a sa Carte de la Jucu Nobil). Plusând, putem vorbi chiar de intertextualitate, fie prin împrumutul unor motive şi scheme, fie prin imitaţie serioasă ( Gerard Genette o includea într-un tip de hipertextualitate !)
Cu o prozodie disciplinată – versuri organizate în strofe, cu rimă încrucişată sau împerecheată, cu structură şi sintaxă ritmică – poetul vorbeşte mai mult despre un sat interiorizat, despre o stare de spirit, amintind doar de atmosfera creaţiei şaizeciste, aceea a reîntoarcerii la lucrurile eterne, evitând capcanele convenţionalismului într-un amestec incitant de tradiţional şi modern (ca scriitură şi atmosferă).
Aşa cum Ostrovul (în volumul Lecţie pe Ostrov al aceluiaşi poet) era un Eden al fericirii primare, un refugiu şi o pledoarie pentru reîntoarcerea la natură, volumul de faţă devine o pledoarie pentru reîntoarcerea la origini şi la părinţi, propunând o evadare într-o realitate pe cale de a fi pierdută definitiv. Înfiorat şi pios, Emilian Marcu se apropie de acest loc într-o încercare de recuperare a existenţei sale mitice şi cu nostalgia purităţii arhetipale pe care le rememorează cu sinceritate şi suferinţă discretă.

Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUŢU
Mormânt în metaforă într-un spaţiu al „ecourilor dintre gânduri”; eliberarea din „chingile de disperare” presupune un monolog amplu, clădit pe antonimia viaţă / moarte ( în variantele gheaţă / foc, aprindere / stingere, lumină / întuneric), dar şi pe simpla alăturare a unor contrarii care nu-şi au locul în câmpul lexical selectat pentru sonetele cu această tematică: „Iar noi zidiţi în taina acestor frunze moarte / Calotelor de gheaţă le-om pune înţeles. / Ecoul dintre gânduri cu vremea ne desparte, / Se lasă-n valuri umbra stăpână-n univers. // De-atâta timp, pe umeri, corole de lumină / Prin veacurile moarte, ne-adună, ne dezbină”...(p.11).
Unele sonete au trăsăturile unui pastel spiritualizat, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat şi în volumele anterioare (v. „Privilegiul giulgiului”): marea foşnitoare, clopotele de iarbă / clopotele de ceară, valurile, roua, „aprinsele palisade” sunt elementele unui decor zdrenţuit de lumină, al cărui rost este de a înconjura, ca un fundal / nimb ceţos, chipul iubitei. Ambiguitatea uman / cosmic / teluric şi antonimia angelic / demonic par lucrate de un parnasian cu impulsuri cenzurat-romantice: „Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumină / Când îngerul sfielnic ţi-adoarme în priviri / Şi râul gros de rouă te-acoperă-n surdină / Să poţi închide-n muguri absentele-mpliniri [...] // Capcana spre ispită pe marea foşnitoare / Pe valurile-aprinse a[le] timpului brodat / Te-nchizi cu lacăte de iarbă şi-nvălurita mare / Pe briza în derivă te-arată în păcat” (p. 55). Iubirea nu are la Emilian Marcu impetuozitate, ci sfială, transparenţă şi surdină şi pare a fi surprinsă în faza ei finală, dupa consumarea marilor elanuri; de aici, probabil, preferinţa pentru metafora cenuşii, pentru amurgul simţit mai curând ca stare de spirit şi, tot de aici, mirările, incertitudinea, îngheţul, umbrele şi privirea în şi dincolo de timp: „E tot amurgu-ncins pe noptieră / Între păreri şi gânduri despre vis / Se-aud foşnind paingii-n altă eră; / De umbra ta demult eu sunt proscris.[...] // Mirări absente-aprind păreri sfioase / Că tot amurgu-n chingi ne-a înfăşat. / Iarba-n colind s-a cuibărit în oase, / Geru-n cercei cu teamă s-a lăsat” (p. 131).
Tăcerea, lumina şi jertfa sunt atributele romantice ale unei iubiri idealizate, poetul căutându-şi în propriul discurs liric vindecarea; rănile sunt, în manieră livrescă, transferate din planul corporalităţii în cel al sufletului, numai că versurile sunt salvate de un feedback poetic ce presupune concretizarea abstractului; pierderea „războaielor de frunze” trimite, prin paralela vegetal / uman, la ideea de moarte a sentimentului şi de reînviere a lui după purificarea ritualică: „Cât adevăr cuprinde tăcerea din icoane, / Câtă lumină-ncape în jertfa unei flori / Se surpă-ncet uitarea pierdutelor lucarne / Războaiele de frunze se termină-n culori. [...] // Câtă lumină-ncape-n tăcerea răzvrătită, / În umbra unei zile în care te-am pierdut? / Păcatele-s drept jertfă nu ducere-n ispită; / Eşti gândul care-mbracă tot ce-i neînceput. // Războaiele de frunze îmbracă-ncet amurgul / Că trupul tău de fată aprinde rănii rugul” (p. 124).
Între „tăcerea dintre valuri” şi „tăcerea din icoane” există un paralelism construit pe opoziţia dinamic / hieratic, agitaţie / reculegere, Emilian Marcu ştiind să dozeze oximoronul, pentru a obţine efecte stilistice exact din tensiunea care se creează la nivelul termenilor şi mai puţin din valoarea conotativă a acestor termeni. Oximoronul, de altfel, reorganizează şi redirecţionează ansamblul arhitectonic, în aşa fel încât centrul de greutate se mută de pe imaginea vizuală pe semnificaţia ei ascunsă; planul de suprafaţă şi cel din profunzime se intercondiţionează, alunecă unul pe întinderea celuilalt, ambiguizând perspectiva: „Cât adevăr ascunde tăcerea dintre valuri / Câte mirări şi ură şi jertfă la un loc? / Catargul, în vâltoare, cu umbra dintre maluri / Deschide-n clipa rară al gheţii dulce foc. // Tăcerile-n sertare dau buzna-ntre nisipuri / Că-ncet clepsidra pare o lacrimă de stea. / Trecutul tot încape în mii şi mii de chipuri / Doar chipu-ţi în oglindă aprinde rana mea” (p. 120).
Departe de a transmite exasperarea carnală, patima întunecată şi, uneori furia îndrăgostitului, aşa cum se întâmplă în sonetul shakespearean, de exemplu, sonetele lui Emilian Marcu se caracterizează mai curând printr-un cult al preţiozităţii, al formelor frumoase, al podoabelor, ceea ce duce cu gândul la viziunea impersonal-statică a poeţilor parnasieni, la modelul de receptare senzorială a lucrurilor. Iubita este mai curând fantasmă, iluzie, formă frumoasă generatoare de „emoţii reci”, decât o fiinţă plămădită din sânge şi carne. Extazul rămâne unul pur verbal, ca şi evlavia, versurile având aerul unor icoane corect şi luminos pictate: „Ce mistică-mplinire, ce taină siderală / Ne-mprejmuie-n tăcere în clipa de extaz? / Roua-n cuvinte, iată-i, evlavie primară, / Ecoul dintre gânduri e roză de şiraz. // Luciri şi reci emoţii ne cuceresc o vreme, / Lumina-n disperare pe răni s-a vindecat / Nici mistica-mplinire nu poate să ne cheme / De cât culoarea-n frunze e-al lacrimei păcat. // Ferestre de zăpadă ca pleoapa-n dezmierdare / Se-acoperă cu tine de gându-n care cad. / Ne-mprejmuie-n tăcere nisipu-n calendare, / Mâna-n pornită trudă e ornicului vad. // Şi roua în cuvinte-i evlavie primară, / Vestală-n râu de iarbă eşti împlinirea rară” (p. 58).

Un frumos poem despre Ştefan cel Mare şi SfîntCorneliu Ştefanache La serbările omagiale din acest an, cînd se împlinesc 500 de ani de la trecerea în cele veşnice a lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, va fi prezent şi poetul ieşean Emilian Marcu. Prezenţa sa va însemna o carte de poezie închinată marelui domnitor şi intitulată "Atlet moldav". Este o voluminoasă şi frumoasă carte ce a văzut lumina tiparului cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Suceava şi al spiritului generos de la editura "Augusta" din Timişoara. Deşi cartea a apărut anul trecut, revistele de cultură (ca să nu mai vorbim despre ziare) au ocolit-o, criticii acestor publicaţii par anchilozaţi în faţa unor astfel de cărţi, nu se mai pot apleca asupra lor, socotindu-le probabil ocazionale, neinteresante. Chiar dacă, aşa cum spuneam, poeziile lui Emilian Marcu vor fi prezente la omagierea celui ce a fost numit "atlet al creştinismului", ele nu sînt, cred, ocazionale, ci pur şi simplu sînt literatură. O literatură asupra căreia poetul a trudit îndelung, animat de îndemnul rostit cîndva de Mihai Eminescu şi lăsat urmaşilor săi ca o superbă moştenire spirituală: "Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormîntul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale" – cuvinte înscrise ca motto pe această carte. Carte ce poate fi considerată, în întregul ei, ca un poem de o muzicalitate clasică, în care autorul său, ca şi cum s-ar afla într-o lungă călătorie în trecut, răsfoieşte pagini de vechi cronici şi adună din ele cuvintele hăruite întru poezie, apropiindu-se astfel de domnitorul care a luptat pentru împlinirea creştinismului în această parte de Europă şi de toate cîte l-au înconjurat în benefica lui lucrare. Şi îl vede astfel: "Atlet moldav supus întru Hristos/Din cruce pavăză ai făcut spre veşnicie/Şi pentru ea tu ai adus prinos/În cîte-un sat biserică în veacuri să ne ţie/Şi unde-a fost tot negura mai grea/Ai răsădit un crin să înflorească/Lumină caldă ai picurat din stea/Crucea ai pus-o-n glia strămoşească". Emilian Marcu este printre rarii poeţi de acum, care, cu riscul de a fi consideraţi "prăfuiţi", nu au abandonat stilul clasic, cu ritm şi rimă, cu o anume muzicalitate. Şi este printre şi mai rarii poeţi care nu se sfiesc să rostească în limba poeziei cuvîntul patrie. Patria care pentru Emilian Marcu este "Corabia-n vîltoare-i jertfă pe altar", străbunii lui sînt patria, care "pe rînd/Şi satele şi le-au luat în spate./Au coborît cu ele în pămînt/Să-şi ducă traiul în singurătate". O patrie a cărei menire în lume îşi are ca suport un testament (în viziunea poetului) al domnitorului ce-şi doarme somnul de veci la Putna: "Altarele întru Hristos sînt în veghere/În veacul gata să ne intre în priviri./În fulger care este spre întemeiere,/Munţii de iarbă-n taină-s amintiri/Diecii toţi, zugravii de iubire/Cu sfinţii se amestecă printre culori/Las vouă, să se ştie, moştenire/Să fiţi ca magii înainte vestitori./Iar logosul să capete-ntrupare/În cărţi cu mari ferecături/Şi trup să prindă taine pe altare/Şi trupul să-l ciuntească-nfometate guri". Am credinţa că această carte de poeme a lui Emilian Marcu nu va fi deschisă de cititori doar acum, la momentul de omagiere a lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, ci va fi redeschisă mereu de cei care preţuiesc călătoriile în trecutul neamului nostru, ca să se poată orienta cum se cuvine în prezentul şi în viitorul lui...

08 Iunie 2007 - EMILIAN MARCU: „SUBURBII MUNICIPALE“ (Adrian Botez)

Cunoscut nouă, în primul rând, ca excelent poet (cu miresme tradiţionaliste) - Emilian Marcu se dovedeşte, prin romanul Suburbii municipale – un foarte iscusit, talentat şi problematizant romancier. Chiar viclean, în eclectismul şi barochismul său ostentativ. În „manifesta” sa adeziune (?) la scriitura postmodernistă (aparent o calchiază, de fapt o parodiază!).
Citind cu atenţie romanul, se poate vedea clar că linia deschisă, în literatura română, de Ştefan Bănulescu - cel care creează, prin Metopolis-Dicomesia-Mavrocordat, precum Faulkner, în literatura S.U.A. (prin mitologicul topos Yoknapatawpha), un topos sacru, cu puternic specific româno-balcanic - îşi găseşte, în Emilian Marcu, un continuator şi un rafinator de nuanţe şi esenţe – cu orientare spre NORD. Nu tot atât de inventiv în registrul narativ , ca înaintaşul său - dar mult mai fin cizelator de simboluri, de atmosferă, de nuanţe semantice ale personajelor-simboluri şi ale ritualurilor - trimiţând nu doar la soteriologia spaţiilor, ci, mai cu seamă, la cea a cuvintelor, prin Cuvânt - prozatorul Marcu doreşte să obţină, de fapt, o parabolă a Spiritului Uman şi a Lumii-Cuvânt - cărora le sugerează o identitate subtilă. Care pare (greşit!) a fi gregaritate şi non-identitate/non-diferenţiere semantică. Între : a-”boala temeliilor” Oraşului (şi Hrubei Alchimice a Anticarului Suburbiilor, deopotrivă), pe de o parte, b-”neîmplinirea” metafizic-mistică a Hristinei Fecioara (concomitent, un Crist Feminin şi o Maică a Cristului-Forţă de Resurecţie Spirituală - conţinând o dramatică şi inefabilă profunzime) , pe de altă parte - şi c-transmutarea şi proliferarea celor patru surori (cvadruplul Şoarece al Remuşcărilor - un sortiment de Erynii moderne) Caraculacu în fojgăiala de şoareci, ca semne ale proliferării Răului-Păcatului (nu neapărat ca imanenţă, cât ca obişnuinţă-comoditate, ticăloasă şi trufaşă!) - dinspre Centrul Emergent al Lumii-Primarul, către “suburbiile municipale”, al căror Stăpân şi Centru Imergent se vrea şi se instituie, Bătrânul Anticar - nu este, în esenţă, nici o deosebire fundamentală. (La finalul lecturii, îţi dai seama, în calitate de cititor, că Punctul lor Mistic de Convergenţă atitudinal-mistică este, pentru eternitate, Hristina Fecioara).
De fapt, între postmodernismul prozei lui Silviu Angelescu (Calpuzanii) şi esenţialismul simbolistico-mitico-parabolic al prozei lui Ştefan Bănulescu (Cartea Milionarului) - se dă bătălia tocmai pe teritoriul, oarecum neutru (de fapt, rafinat subminator partizan…), al lui Emilian Marcu. (Printre rânduri, se insinuează şi se amestecă şi spiritul lui Fănuş Neagu, cu ale sale metafore suprapuse…).Cine câştigă competiţia? Noi credem că Bănulescu-Marcu - şi un anumit tip de clasicism de profunzime.
Spaţiul fizic şi al cuvintelor se întemeiază - ne sugerează mitologia romanului lui Emilian Marcu - pe Cufărul (”lădoiul cu manuscrise” – p. 226) lui Oswald Zaur Austriacul ( un fel de prezenţă mistic-verbală a Zeului Proto-Întemeietor, faţă de care trebuie să se orienteze toţi cei aflaţi, în prezentul istoric, în criză ontologică) - un cufăr magic, care conţine, în egală măsură, Harta şi Jurnalul - Spaţiul Real şi Iniţierea în Spaţiul-Logos: “jurnalul lui e meticulos şi prob(…). O hartă imensă, cu tot cu sentimente, a suburbiilor municipale, acest labirint în care, dacă nu eşti atent, te poţi risipi fără puterea de a alege”(s.n.). Conţinutul său este rezumatul, dar şi extensibilitatea infinită (mirifică şi terifiantă, totdeodată), a Spiritului Cărţii - precum Biblioteca Babel a lui Borges: în egală măsură - potenţă de mântuire şi potenţial labirint infernal. Lucrarea mistică a lui Oswald Zaur Austriacul este, în egală măsură - ficţiune, infernalitate şi dumnezeire. Deci - unde este călăuza, pentru “alegere”?
Iată de unde ar putea începe postmodernismul atotrelativizator. Se sugerează că Romanul se alcătuieşte din Memoria Bătrânului Anticar, simbol al livrescului periculos, sau cel puţin inutil-steril semnificativ şi ontologic, dacă nu e folosit decât de Ucenici Vrăjitori, iar nu de către Iniţiaţi (”memoria lui devenise asemenea caşcavalului…cu suficient de multe găuri nefolositoare”) - şi din Fişele (amestecate haotic, la un moment dat), probabil, în subtext, tot ale Bătrânului Anticar (”mentor”, dacă nu stăpân, al Cufărului-Logos - “Marele Cărţoi” din final - pe care să-l descâlcească Zoroastro!!! - că, îi spune acestuia Mavrocosta-Călăreţul spre Omul de Zăpadă - Visul-Revelaţie Soteriologică al Hristinei Fecioara şi Căutatul din Priviri, de către Crucificatul Sava Gotul – “tu ai fost contemporan[…] cu vremurile acelea imemoriale[…] şi poţi să luminezi toate aşteptările”. Inclusiv ale Hristinei-Şansa Soteriologică a Cetăţii-Raţiune, cât şi a Subcetăţii-Hrubă Alchimică) - dar afirmându-se că aparţin (p. 47)”unor diverse persoane particulare, binevoitoare. Relatarea va fi trunchiată pe parcurs de faptul că materialul documentar a sosit la autor într-un haos desăvârşit, de parcă ar fi fost totul regizat “(s.n.). Regia Neantului? Căci prezenţa auctorială, din text, nu se instituie, defel, în Călăuză, în Potenţă-Şansă Soteriologică: are doar funcţia unui martor neputincios (curios şi el de naraţiunea-istorie!) - la cele ce personajele sale, complet eliberate de Rigoare (aşa pare!), săvârşesc, ca-ntr-un dans sabatic.
(În acest sens, menţionăm că ilustrarea cărţii este de-a dreptul excepţională, folosindu-se foarte vechi şi profund semnificative gravuri medieval-renascentiste, alchimice sau/şi cu tentă esoterică-ermetică. Se subliniază, astfel, caracterul iniţiatic al cărţii în discuţie - dar, subtil, se atenţionează că Emilian Marcu operează şi o alchimie - asupra curentelor aşa-zis “literare” – de fapt, filosofice şi existenţial-atitudinale, totodată).
Deci: a-totul este reversibil şi relativ (precum toamna şi primăvara, precum urcuşul şi coborâşul, simultane, întru Circul-Reprezentaţia Mundan/ă, ale celor care execută Ordinele contradictorii, de evacuare şi de re-instaurare a arhivelor Bătrânului Anticar al Pernicioaselor şi Misterioaselor Suburbii ale Spiritului Uman : “un tren al circului se crease pe scări , se loveau cei ce le duceau de cei care le readuceau” - Cărţile, dar şi Ordinele cu privire la Cărţi - sugerând vremuri în care soarta cărţilor devine sinonimă, “unghie şi carne” legată, de forma destinal-umană) - DACĂ b-nu ar exista şi şansa ca Logos-ul-Roman (ca Ordin-Ordonare!!!) să se fi scris pe mâinile de pergament ale anonimului şi episodicului (ce capcană semantică!) Secretar Particular, “cu mâinile pergamentoase - că Primarul chiar spuse <<întinde bă mâinile să scriu un nou Ordin, pe hârtia lor, că am uitat să ne înarmăm cu cele necesare>>. Secretarul Particular întinse mâinile lui palide, în semn de supunere: <>? Ba era chiar bucuros că mâinile lui palide, de hârtie, vor fi purtătoarele unui viitor Ordin şi că ele vor intra în nemurire, încă înainte de a trece el la cele sfinte”. În această alegere, revelatoare a transfigurării Alambicului Maleficiilor - în Butoaiele Miracolului Cosmic şi ale sintezei contrariilor (de fapt, ale Cărţii - transfigurat-resintetizată semantic în Logos Reîntemeitor de Lume) nu te ajută însă nici a-luneta lui Comisiona, de lentilele căreia se lipeau, căzând gravitaţional, imaginile realităţii suspecte (de fals) a Lumii fizice - peste cadavrul cărei lunete (şi lumi…) “Zoroastru păşi, încercând să alunge semnul rău ce se prevedea”(p. 181), b-nici toate carele de lumânări colorat-parfumate, încărcate de cuplul (cu semantică activ-gemelară) al gnomilor ostentativ- stranii, Batofix şi Danauto - ci doar c- smerenia non-luciferico-faustică, pur meditativ-contemplativă, în faţa inefabilei, de nefixat (istoric…) Purităţi-Virginităţi Cosmice (simbol al Paginii Albe mallarmé-ene…): “Era toamna târziu (sfârşit de octombrie sau început de noiembrie) sau primăvara foarte devreme când în salonul cu alambicul pe trei picioare, Bătrânul Anticar, Zoroastro şi Mavrocosta priveau picurând uşor rugina din arme şi ascultau cum bolborosea fiertura. Era timpul când gemete scurte se aud în butoaie, ca icnet de feciorie, ca un pocnet de boboc în aprilie”.
Şi iată cum îi apare, Neputinciosului şi Resemnatului Anticar (simbolul livrescului vlăguit, dacă nu este revigorat prin Cartea-Lume şi cu Logos-ul Divin al Iubirii-Dumnezeu) - cea care îi va “invada (n.n.: şi transfigura, re-aduce în punctul INITIUM-”illo tempore”!!! – Timpul Făt-Frumosului-Primăvară Cosmică – Făt-Frumosul evocat, paralel şi concomitent, poate complementar, de Vechiul şi de Noul Visător – Bătrânul Anticar şi Zoroastro [Zoroastro, a cărui limbă fizică va dispărea, prin atrofie progresiv-accelerată, pentru a fi înlocuit, în sine, de Visul-Revelaţie a Sinelui Adevărat ] - la p. 68, că <>) întreaga lui ÎMPĂRĂŢIE” – Hristina Fecioara (un fel de Semina Etherica, de Eunonia valentiniană, care cheamă, întru hierogamie, Spiritul-Pneuma) – iată, deci, cum îi va apărea Bătrânului Anticar aceea a cărei “nuntire” se cheamă Revelaţie - mai exact, Permeabilitate la Revelaţie şi Asumare Activă a Revelaţiei, aceasta însemnând Împărtăşire din Revelaţie – “(…)şi poţi să-mi luminezi toate aşteptările” – p. 233 – într-o comunitate-comuniune mistică, transfiguratoare, de Revelaţie: “Încet, cu o lentoare a morţilor, Zoroastro făcu semn părintelui Sava Gotul să-şi lase crucea alături şi să vină să-i dea o mână de ajutor.”:
“Era prea târziu. Ea era goală, o lumânare aprinsă în picioare (…). Era târziu în octombrie şi totuşi…Trupul lui începuse să ardă mocnit. Valuri de cenuşă se desprindeau din carapacea timpului. Lacătele pocneau descătuşându-l. Era acolo albă şi crudă mirosind a toporaşi. Trupul ei, ca o carte deschisă îl aştepta”.
Ea arde Primăvară – dar depinde, de fiecare în parte, cu ce fel de foc e în stare s-o primească în sine. Bătrânul Anticar ar vrea Spiritul Pur-Inactiv, “aşa cum se scrie” în FIŞE (”Cineva strigă: <>[…]. Era atât de aproape de mine, sau mai bine zis eram atât de aproape de ea, că nici nu o vedeam[…]. Era tânără şi frumoasă”) - elevii Şcolii de Arte şi Meserii “Fichtt” o privesc cu păcatul de carne în ochi şi în sânge - şi, de aceea, “când reuşiră să deschidă uşile bisericii, jandarmii găsiră trei spânzuraţi în pronaos”(Treimea Inversă, autoexclusă din Rigoare-Ordine) – însuşi Sava Gotul, încă primitiv, nu de tot “getizat”-spiritualizat, evocă “pulpele ei albe şi puternice”…
Spiritul Vechi-Bătrânul Anticar - nu mai ştie Alchimia cea Vie - Alchimia Revelaţiei Cosmosului, ca Dumnezeu-cel-Viu. Va fi nevoie de tălmăcitorul de Carte-Cosmică-Revelaţie – Mavrocosta – un veritabil Neo-Cavaler al Sfântului Graal (Potirul Graal se numeşte, acum şi aici, Omul de Zăpadă). Şi de alţi credincioşi-încredinţaţi în unitatea aseică dintre Carte-Lume-Dumnezeu. Va fi nevoie de Războinici Metafizici noi, la o Nouă Cină de Taină, pentru un război vechi de când Lumea – spune chiar Primarul, către Treimea Mistică care patronează Ospăţul Euharistic – Zoroastro-Maestrul Bucătar-Bătrânul Anticar ( a se vedea cum, în acest şir, Bătrânul Anticar a ajuns ultimul…, ca anul cel vechi): (p. 141)”Masa aceasta de taină este, dacă vreţi şi sigur că vreţi, un război pe care nu avem voie să-l pierdem. Nu-i o bătălie, este un război (n.n.: un ritual, adică toate secvenţele-bătălii-lumi, cuprinse şi expurgate într-una singură). Un război cu învingătorii anunţaţi (n.n.: da, Armaghedonul se ştie că va consemna victoria lui Dumnezeu - dar câtă teroare aţâţă numai gândul la teribilul Armaghedon!). Nu este loc de iniţiative (n.n.: ritualul este însuşi Dumnezeu, deci “iniţiativa” creaturilor ar fi absurdă!), de ezitări, de nesupuneri”.
Emilian Marcu afirmă parcă, parabolic: “Alegerea este a ta, cititorule :a-vrei haos şi relativitate, adică Circul Spectacular al Lumii - poftim Haosul Memoriei şi Fişelor - de lângă Alambicul Subteran al Maleficiilor Anticarului; dar să ştii, cititorule, că mereu b-Dumnezeu-Logos-ul păstrează în rezervă Logos-ul Ordinea-Rigoarea - Semantica de Continuitate a Cosmosului: priveşte mâinile Umililor Secretari ai lui Dumnezeu - cei care scriu pe pergament şi pe nori şi pe vise, în acelaşi timp - norii şi visele despre care Ucenicul Logos-ului şi Logodnicul Platonic (Mavrocosta), “de misiune”, al Hristinei Fecioara, spune: “mă dor coastele de la colţurile norilor. Mă dor încheieturile de la vise şi de la nori”.
Astfel, s-ar putea ajunge ca picurarea maleficiilor din Alambic şi a ruginei din Arme-Armuri - să fie înlocuită de picurarea esenţelor vitale, “miraculoase, în sticluţe de cristal”(p. 226). Fişele amestecate cu visele lui Zoroastru pot conduce la Rigoarea/Ordonarea semanticii Cărţii-Lume - la transmiterea de “mesaje stelare”, după modelul secret al Bătrânului Anticar şi al Primarului (exorcizaţi, într-o ordine mistică a dezordinii temporal-istorice) - cei doi stâlpi ai Lumii Bonave de Boala Temeliilor-Întemeierii-Reîntemeierii, prin Repurificarea cristică a Logos-ului (iar Hristina formează o veritabilă Şcoală a Autosacrificiului, ai cărei elevi străluciţi sunt Visătorul Rigorii-Zoroastro - “Zoroastro, cu făraşul în mână şi cu o măturică de pelin în cealaltă îşi făcea de lucru în sala armelor”, sala Ruginei Temeliilor Viselor),Testatorul Viselor Credinţei (-Hristina)-Mavrocosta şi Crucificatul Sava Gotul.
Deci, aparenţa de Dezordine-Haotizare a Fişelor nu este decât o operaţiune alchimică, prin care se arde Monstrul Atotrelativizator al Istoriei (prezent în cei 50 de monştri sacri-Mistreţi - “cincizeci de mistreţi mari, cu blănuri aspre, neguroşi ca o seară de toamnă”, jertfiţi ritualic, “cu câte un singur glonţ, pentru un singur mistreţ” - transfiguraţi, ritualic, în cei 50 de bărbaţi-împărtăşiţi cu Fudulii-de-Mistreţ, Bărbaţi ca Preoţi-Taumaturgi) - şi se ajunge la Starea de Transcendenţă=Eliberare, descătuşare (prin scurgerea Cerilor-Litere din manuscrise, şi citirea urmelor lor stelare! - prezente şi pe Mâinile Umilului Secretar Particular al lui Dumnezeu-Logos-ul…) de Monştrii Timpului- Istorie.
Desfacerea Cufărului lui Oswald Zaur (probabil, Şopârla-Salamandră!) Austriacul, spre aflarea conţinutului său, necesită ritualul de lustraţie al Bătrânului Anticar (”Se spălă îndelung pe mâini, pe faţă şi pe corp, îşi puse straie noi, albe, din in” - Bătrânul Anticar intuieşte, în aer, că va deveni Logodnicul Infertil al Volatilei Hristina - Cheia Logos-ului Cărţii, prin Vis-Transcendenţă!) - şi, deci, re-iniţierea (dacă se mai poate!) întru Concert-Armonie-Rigoare-Ordine: “Apoi îşi mişcă degetele ritmic: un exerciţiu de iniţiere, pregătindu-se ca pentru un concert”.
Bătrânul Anticar este stăpânul (cel puţin pretins) al “suburbiilor municipale” - devenite simboluri ale unei zone spiritual-umane secrete şi, firesc! - paradoxală, şi ea: dinspre “suburbii” ar putea veni finala cutremurare a Lumii - tot atât cât ar trebui să vină mântuirea, nu atât prin Ospăţul Euharistic, cât prin finalitatea mistică a acestuia: întâlnirea (potenţial-hierogamică) dintre Bătrânul Anticar şi Hristina Fecioara.
Sub macro-simbolul Bătrânului Anticar se înghesuie, cu egală îndreptăţire şi neîndreptăţire, a-Maestrul - a cărui apariţie se face la p. 207, sub semnul ambiguităţii: “scorojit ca o tablă zincată pregătită pentru îmbrăcarea unui picior de lemn - “, dar “îmbrăcarea” cu tablă s-ar face tocmai pentru a “nu da frunzele din el, când purtătorul lui îl ducea prin ploaie” - adică, un Crist-Pan autoreprimat - şi b-Ucenicul, sub “umbrela” simbolică a căruia se pot ascunde mai toţi protagoniştii romanului – anonimi funcţionali sau numiţi iniţiatic38: Primarul, ca frecventator-ucenic implicit al Bătrânului Anticar, la fel Primul Administrator, cu nume predestinat şi premeditat - Zoroastro, care pândeşte maleficiile şi minunile din Hruba Alchimică a Bătrânului Anticar şi se implică în legăturile dintre subsolurile explicite şi solul implicit al “municipiului”-Spirit Uman aflat în plină criză, ajungând, prin influenţa cristică a Hristinei Sacrificate Visului Purităţii, să învie morţii (p. 213) - Mavrocosta şi Sava Gotul, unul ucenic altuia, căci, pe rând, îşi transferă sacerdoţiul: ambii sunt Preoţi şi, totodată, Paznici ai Grădinii - Mavrocosta este Paznic al Grădinii Publice, iar Sava Gotul este Paznic-Staroste al Grădinilor de Zarzavat şi al Livezilor ; ambii, Mavrocosta şi Sava Gotul devin, în final, ucenicii, apostolii şi evangheliştii Hristinei Fecioara - Mavrocosta pentru a-i împlini, fie şi după moartea Hristinei, visul sublim al acesteia de a “topi un om de zăpadă pe sânii ei”, al doilea, Sava Gotul, purtând pe umeri “Crucea de lemn de ulm” şi “aproape îngropându-se sub ea”. Treimile se fac şi se desfac, în funcţie de logica misterului - mister dublu: al cufărului lui Oswald Zaur Austriacul (al cărui sacerdot prim este, sau năzuieşte a fi - Bătrânul Anticar) – şi misterul viziunii serene, mirifice, a Hristinei Fecioara - care, prin neprihănirea ei violentă, ar putea mântui oraşul de Sus (al Primarului) şi Oraşul de Jos (al Bătrânului Anticar, ale cărui cărţi s-au prăbuşit, într-o noapte, formând pivniţa-bibliotecă-lume, în care se va săvârşi misteriul chtonian al Ospăţului cu Fuduliile Mistreţilor, sub semnul cifrei magice a Creaţiei – 100: 50 de bărbaţi şi 50 de femei-”curve” – de fapt, preotese şi ele, încadrându-se în fluxul sacerdotal al personajelor-protagonişti - misteriu care, din pricină că n-o are, drept protectoare, asistentă şi unic ţel mistic - pe Hristina Fecioara - nu are consecinţe directe, clar-soteriologice).
1- Pe de o parte, la pagina 77, se afirmă, în cel mai pur stil postmodernist, că viaţa e invenţie-rescriere inutilă-inutilizabilă(”toţi inventează viaţa, se stropşi în gând Bătrânul Anticar, fabulează despre trecut rescriindu-l ca şi cum s-ar simţi mai bine şi ar fi mai puternici dar degeaba…” - dar că, în acelaşi timp, “viaţa şi trecutul nu se mai pot inventa. Ne facem că nu înţelegem că a trecut aripa de fluture peste fruntea noastră şi ne-a mângâiat şi nici nu ne-am dat seama că-i prea târziu”. Ne aflăm în plină criză spirituală, aplatizantă, nici măcar angoasantă - a posmodernismului, resemnat cu sterilitatea şi zadarul, impotenţa demiurgică, la care a ajuns Lumea-Cartea. Dar 2-pe de altă parte, tenebrosul Anticar (Stăpân al Cărţii şi al Bolii Cărţii, totdeodată!!!) afirmă, despre cufărul (cu Jurnalul şi Harta) lui Oswald Zaur Austriacul: “Aici voi găsi o lume, o viaţă neinventată. Este viaţa de zi cu zi a lui Oswald Zaur Austriacul, pe care cei mai mulţi dintre muncitori îl ştiau de Austriacul (s.n. - n.n.: Neamţul, adică purtător al simbolismului Rigorii - Rigoarea-Logos, premiză a Demiurgiei). Jurnalul lui e meticulos şi prob, dar acesta deja pare un sofism[…]. Nimic inventat, nimic în plus, dar, ce-i mai important, nimic în minus. O hartă imensă, cu tot cu sentimente, a suburbiile municipale[…]“. Cartea este Viaţa - neinventată, deci creată! Deci, Demiurgia există - nu doar Neputincioşii Anticari Resemnaţi (ai postmodernismului…).
Bun. Atunci, parabolele lui Emilian Marcu sunt expresia unui fel de neo-realism transcendentalist. Şi atunci, descrierile gastronomice de-a dreptul pantagruelice, întru pregătirea Ospăţului Mântuitor de “Boala Temeliilor”, prin Regalul Mistreţ (50 – sugerând tensiunea androginică, prin aşteptarea celor 50 de “curve”-preotesele lui Venus), dar şi sub semnul Războiului-Războinicilor-Kshatrya-Urşi (”Blănuri de urşi pe pereţi, pe paturi şi pe jos. O adevărată risipă de blănuri de urs” – se prefigurează semnul infinitului) - devin parabola unui ritual cosmic - iar Treimea ANTICAR-PRIMAR-ZOROASTRO - nu-şi poate împlini misiunea soteriologică, decât prin sacrificiul către Visul-Revelaţie - Moartea Iniţiatică, întru dubla hierogamie, a Hristinei Fecioara: a-pe de-o parte, este logodnica Anticarului-Alchimist, care-i aşteaptă boarea arzătoare (simbol al lumii spirituale aflate în stare de impotenţă, prin manifesta şi non-manifesta, dar funciara neputinţă a Bătrânului Anticar – care se resemnează, cu gândul şi fapta, că Hristina “murise, surâzând, a neîmplinire şi a tristeţe în amurg” - dar aceasta nu exclude o subînţeleasă aşteptare, din partea Bătrânului Anticar, a Alesului-Tânăr-pentru-Împlinire – ca-n ritualul latin, descris de J.G. Frazer, pentru Templul Crengii de Aur-Vâsc); b- pe de altă parte, este logodnica, până la Împlinirea Neîmplinitului - a lui Mavrocosta, cel care nu ştie ce este Resemnarea. Acesta stă sub semnul Calului cu Noaptea-Mac în Frunte: simbol psihopomp (şi romantic-oniric) - iar Mavrocosta nu este un necromant, ci un încăpăţânat Mag, care nu-şi va afla liniştea, până la împlinirea Visului-Revelaţie al Hristinei Fecioara. Şi această stare de vizionarism i-o transmite, se pare, şi lui Sava Gotul - căci ambii sunt Foşti Paznici ai Paradisului-Grădină - şi actualizatori, prin autosacrificiu, ai Visului resacralizant-reîntemeietor al Lumii-Carte-Paradis.
Emilian Marcu, credem noi, devine, prin acest volum de proză (primul dintr-o promisă serie) un sol de pace, un propunător al condiţiilor de armistiţiu între tradiţionalismul parabolic, magico-mitologic, al lui Bănulescu, la noi - sau, în lume: al lui Borges, Buzzati, ba chiar al lui Marquez - şi postmodernismul cărtăresciano-angelescian. Ba chiar se înscrie, cu succes, în conceptul lansat, de curând (2005), de Theodor Codreanu, de transmodernism. Şi se înscrie nu doar cu eticheta - ci cu o demonstraţie extrem de vie şi credibilă, a faptului că postmodernismul (Bătrânul Anticar), conştient de eşecul său spiritual şi vital - îl aşteaptă pe Mirele-Alesul Ieşirii din Marea Criză Spirituală Terestră (”boala temeliilor” spirituale) - pe Vestitorul Mavrocosta, aflat sub Umbra Crucii lui Sava Gotul şi sub Şansa Tălmăcirii Visurilor Vieţii, prin predestinatul Zoroastro (fără nicio nuanţă-zgură nietzsche-ană!!!).
Cartea lui Emilian Marcu musteşte de semnificaţii sublime, ca un imens poem de jertfă - precum incantaţia de la pagina 130: “nu poemul acesta nu va ţine locul visului din o sută de nopţi./ Visului din o sută de nopţi/ carnea poemului nu i se va supune”etc. Nu noi suntem chemaţi să le epuizăm - mai rămâne loc pentru destui taumaturgi şi vindecaţi - pentru care, prin care şi asupra cărora Cartea îşi va exercita funcţia exorcizatoare.
Nu putem încheia fără a sublinia forţa extraordinară de sugestie, pe care o imprimă textului amănuntul descriptiv de obiecte - convingându-ne că poetul Emilian Marcu nu este deloc departe, în acest roman, de materializarea-obiectualizarea reală, prin Cuvânt - şi că, fără doar şi poate, presupunerea platoniciană, din dialogul Cratylos, despre Cuvântul (”semnul lingvistic”- cf. F de Saussure…) Nonarbitrar nu este o vorbă în vânt: am fi extrem de curioşi în legătură cu rezultatele unui experiment privind manifestările gustative ale cititorilor gurmanzi, în faţa uriaşelor pasaje descriptive de pregătire de ospăţ, din roman (mă rog, ospăţ ritualic…).
ADRIAN BOTEZ

Emilian Marcu şi misterele oraşelor baladesc-arhetipale pitite în lumea `suburbiilor municipale` note de lecturăColecţia: teorie si critica literara
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Nu doar că celui ce va citi volumul de proză „Suburbii Municipale” în semnătura lui Emilian Marcu, i se poate întâmpla o plăcută lectură, rapidă şi în acelaşi timp incitantă, dar aflându-ne la finele cărţii deja străbătute, va afla subit că aceasta ar fi doar prima parte a romanului cu acelaşi nume, tipărit în 2005 de editura timişoreană Augusta şi în consecinţă parcurgând-o, lectorul va ajunge doar la jumătatea întâmplărilor unui roman, ce le rezervă cititorilor această surpriză. „Suburbii municipale” pare a fi, chiar din construcţia primei sale părţi, romanul fragmentat al unei proze de atmosferă mistică, unde secvenţa descriptivă ar fi punctul de rezistenţă al ceea ce va deveni prin relatare, epicul naraţiunii. Căci, momentele ficţionalului, respectiv tenta baladesc-mistică a câtorva dintre întâmplările cuprinse în roman se vor datora memoriei aproximative a celor câteva relatări sau a observaţiilor pe care unul dintre personajele cărţii le va face. Vom crede la început, că Bătrânul Anticar îşi povesteşte amintirile, însă, pe parcurs, naraţiunea se va desprinde de privirea înapoi a unui singur personaj şi se va constitui pe marginea unor observaţii secvenţiale omnisciente ale naratorului, în parte omniprezent, în observaţia şi prezentarea acestui trecut. Faptele şi cadrele care par absolut reale şi posibile, datorate unei exemplar talent al autorului în arta descrierii nu au corespondent în date exacte sau locaţii precise ale întâmplării istorisite a memorabilului trecut, cuprins în locaşul ce va primi însăşi denumirea din titlul cărţii: "suburbii municipale". Dacă spaţialitatea derulării naraţiunii se regăseşte totuşi ca reprezentare într-o perpetuă glisare între oraş şi camerele subterane ale Bătrânului Anticar, temporalitatea suferă de amnezia relatării unor date precise ale subiectului. Aşa se face că mottoul: "în acea zi ploioasă de toamnă sau primăvară, căci era octombrie spre sfârşit sau noiembrie spre început, dacă nu, martie, pe la mijloc... " se va relua pe parcursul romanului, contribuind printr-o delectantă inconsecvenţă temporală la recompunerea istorisirii, cu etape scenice, reluate. În acelaşi registru stilistic datorat presupoziţiei unei anemneze parţiale a personajului, care din când în când relatează, se înscriu şi analepsele de repetare, care enunţă în acelaşi mod, evenimentele trecute, deja menţionate prin aşa-zisele sincope ale memoriei, ale amintirii, fabula apropiindu-se de ceea ce ar putea semnifica fluxul unei memorii obosite cu gândurile etalate de-a valma, pendulând înainte şi după un anumit moment dat, am putea spune, cum ar fi cel al incertei "zile ploioase". Între misticul baladesc şi cu tente arhetipale de construcţie a personajelor, chiar destul de aproape de ceea ce ar însemna a fi stilul unui fantasy contemporan, în care personajele migrează printre cele două lumi, cea a oraşului şi cea a suburbiilor, romanul lui Emilian Marcu excelează la capitolul descriptiv, consistând în proza unei atmosfere ce stăpâneşte secvenţele narative, de la primul şi până la ultimul cuvânt. Prin simpla juxtapunere a fragmentelor, secvenţialitatea discursurilor dezvoltă amplitudinea sau spaţialitatea unui epic de tip romanesc. Ceea ce va părea la un moment dat a fi cuprins într-un anume timp şi spaţiu se va dovedi, nu numai a fi mai degrabă o lume ficţională, aidoma unui mediu străvechi, ce împrumută câteva elemente de decor sau vestimentare, foarte apropiate de cele specifice contemporaneităţii, ci însăşi o poveste distinctă de orice realităţi existente sau consemnate în vreo istorie. Locaţia conflicutual-misterioasă a naraţiunii şi anume vechiul Anticariat, rustic, prăfuit, dar surprinzător de vivace, din subsolul clădirii vechi a oraşului în care locuieşte personajul principal, Bătrânul Anticar ar putea provoca cititorului tentaţia de a aproxima forma epiculului ca aflându-se, după cum spuneam, undeva în sfera fantasyului contemporan, cu una dintre lumile noi, misterioase, nemaivăzute, animate de magie şi locuite de creaturi fantastice. Arhetipurile, extrem de bine conturate se oferă lecturii începând chiar cu onomastica personajelor: Zoroastro, Hristina Fecioara, Sava Gotul, fratele Damian, Bătrânul Anticar, etc. De aceea, ispita de a căuta corespondenţe simbolice sau istorice în timpurile străvechi ale zoroastrismului, de pildă, sau mai bine zis în diferitele culte practicate de cea mai veche religie a lumii, va fi pe parcursul lecturii diminuată de mixtura elementelor ce amnintesc de contemporaneitate (aparate de filmat şi de fotografiat, jobenul, bikini, ciorapi de nylon, etc.) cititorul înţelegând că deşi universul creat se aseamănă foarte bine cu farmecul perioadei străvechilor timpuri, acţiunea romanului nu se va identifica total în acestea. Trimiterea spre unul dintre cultele zotoastrismului mai apare prin similarităţi cum ar fi solaritatea interiorului zidurilor neospitaliere, în care se presupune că arde veşnic un foc sacru sau ceremoniile gătitului, cele funerare, suficient de caraghioase în care cadavrul urmează a fi dus într-un turn şi oferit vulturilor spre hrană sau pregătirile uriaşului festin, nelipsit de prezenţa, având o explicaţie mai precis mitică, a celor 50 de femei uşoare ce se vor supune acestui misterios ritual, a celor 50 de mistreţi vânaţi, a mâncărurilor pregătite cu meşteşugie străveche şi importanţă magică sau a întregului ritual funerar, pregătit cu minuţiozitate unei tinere fete decedate. Rămânând în sfera ambientului arhaic, iată cum într-un fragment, în aparenţă secundar, dar principal ca motivaţie a revelaţiilor mistice, aparţinând amintirii relatărilor, Emilian Marcu profită de gestica personajelor, pentru a crea atmosferă, începând de la descrierea meşteşugului în ceară sau taina încropirii lumânărilor - pentru o clipă şi ele personificate - ca redând apoi într-un cadru mirific, tentaţia glisării în zona mistică a naraţiunii romanului: "Şi lumânările se aşezau răbdătoare, trup cald lângă trup cald apoi, lent, se răceau; o răcoare purificatoare le strângea în chingile ei şi le pregătea pentru diferite ritualuri în nopţile adânci cu luna mâncată de fluturi şi casa învelită în cântec chiaun de greieri, gata de jertfă şi de păcat. Fumul uşor ca sufletul unui copil adormit, ca visul unei fecioare se înălţa pe coşul strâmt spre cer." (pag. 38) În curgerea firească a evenimentelor, pasaje întregi, în parte mistice, tulbură ochiul cititorului şi toate pornesc de la suburbii, aura acestui mister înconjurând zidurile casei Anticarului, împânzind oraşul şi trecând dincolo de el, moment în care această locaţie va primi şi denumirea din titlul cărţii. Dacă oficiosul local prezentă în termeni foarte favorabili viaţa, ziarele din celelalte municipii, unele cu tiraj mult mai mare decât cel local şi cu mulţi cititori chiar în această urbe, nici nu pomeniră de cele întâmplate deşi fiecare dintre ele aveau câte un trimis special pentru aceste vizite de o importanţă epocală, vizite cu rezultate aproape de neimaginat. Unul din ele, o foaie aproape imorală povesti cu haz despre această vizită presupunând că în acea hrubă subterană, în acele suburbii municipale se produc de fapt lucruri de nedescris pentru „urechile fine ale cititorilor noştri, pe care atât de mult îi iubim şi îi preţuim” şi articolul prezentă mai multe imagini pe care nimeni din cei prezenţi la acea vizită nu le putu desluşi. În acelaşi registru al fabulosului mirific, prezenţe precum Hristina Fecioara, cea care "ţese o pânză fină peste oraş" şi e îmbrăcată în "rochie din aripi de fluturi", calul tânărului Mavrocosta, întors din călătorie, îmbătrânit, zboară când stăpânul lui se află în preajma fetei pe care acesta o iubeşte, ziua care ţinea aproape biblic (pag. 164), potretul bătrânului anticar, ca personaj misterios şi discret, (pag 222), sau vocea vântului, nu sunt decât motive folclorice, baladeşti şi arhetipuri mitice, datorate acestei memorii a relatării aproximative, asemănătoare "caşcavalului la modă" (pag. 5). Personajele arhetipale, par a nu face notă discordantă din lectură, fiind antipatic-groteşti (Primarul), misterioase (Bătrânul Anticar, Zoroastro), pozitive (Hristina Fecioara, Mavrocosta) sau de tip monom (corpul comun al surorilor Caraculacu, al fraţilor Danauto şi Batofix, băieţii de la Şcoala de Arte şi Meserii, ziariştii sau cele 50 de prostituate). Păstrând aura mirificului întâlnit şi în basme, în timp ce bărbaţii vor avea prezenţe ceva mai bine definite, caracterial, femeile, însă, apar fără personalitate în prezenţa lor, poate, puţin contur va primi tipologia arhetipală a fecioarei, a miresei sau antitetic ei, prezenţa, eventual, meschină a femeii dizgraţioase. Conflictul de tip romanesc pare a lipsi din relatare, de asemenea, nici dialogul nu este foarte prezent în volumul Suburbii Municipale, însă relatarea secvenţială a naraţiunii se axează tocmai pe acest tip de construcţie. Dacă, la început, cititorul poate suspecta că descoperirea manuscrisului lui Oswald Zaur Austriacul, cel care construise aceste suburbii va deveni momentul cinflictual al romanului, acest amănunt pare a fi cel puţin amânat pentru volumul II. Ceea ce pare totuşi a fi liantul amintirilor sau punctul de la care porneşte acţiunea este moartea inexplicabilă şi misterioasă a personajului Hristina Fecioara, a cărei presupusă înviere pare că va ţese intriga romanului, după cum spuneam, amânată, probabil spre partea a doua a lui. Dincolo de excelenta artă descriptivă, creând senzorialul arhetipal al lumii mirifice cuprinsă în acest roman, cititorul va descoperi printre rândurile acestei cărţi, multă sensibilitate, poezie şi pozitivism. De-aceea voi încheia nota de lectură cu o singură frază, un moment cheie al romanului, care sper că va incita publicul spre lectură, pentru că aceasta, chiar merită: "Lângă poarta aceea mare, din lemn de eucalipt, care mai păstra încă în carnea sa subţirimea dălţilor cu care se ciopliseră colaci mari cu împletituri savante, rumeniţi de timp şi de vremuri, Zoroastro îşi căuta liniştea." (Articol publicat în Revista Culturală "Oraşul", Cluj-Napoca, nr. 3, august, 2006) Adina Ungur iulie, 2006

Emilian Marcu, sonetist
Emilian Marcu – „Mormânt în metaforă”
Exerciţiul de faţă fi-va unul mai ciudat măcar pentru faptul că nu a trecut prea mult timp de când în spaţiul aceleaşi reviste, Ateneu, semnalam apariţia unui alt volum de sonete semnat de ieşeanul Emilian Marcu. Cum spuneam, iată-mă reapărând la un interval de doar câteva luni cu o nouă recenzie Emilian Marcu la ultimul volum de poezii intitulat „Mormânt în metaforă”, editat de Princeps Edit în Iaşi. Nu ştiu cum aş putea justifica faptul că am ales atât de repede să mă opresc pentru a doua oară asupra domniei sale dacă nu aş fi avut certitudinea versului bine topit la inspiraţia muzelor. Iar dacă vorbim de sonete, maniera lui Emilian Marcu este de la depărtare clar recognoscibilă şi asta pentru că, de-a lungul unei adevărate cariere în lumea cuvintelor alese, autorul a ştiut cu ce să vină în faţă. Reamintindu-mi cele scrise cu prilejul volumului anterior, „Privilegiul giulgiului”, măcar pentru mine se naşte pentru un scurt moment teama ca nu cumva pe viitor poetul să se lase furat de un propriu tipar. Deşi nu s-a întâmplat încă, am vag sentimentul că pe undeva, în chip profilactic, autorului ar trebui să i se reamintească de către prietenii literari că nu are voie să cadă în propria pastişă. Spun asta deoarece mai ales acum e timpul când fiecare are imperios obligaţia de a se autodefini în lumea în care creează nu prin repetiţie ci prin alăturarea unor noi „priceperi stilistice” şi nu numai, care să se plieze în mod natural peste imaginea creatorului deja sedimentată în mintea cititorului său. Dar să nu se înţeleagă greşit: cu alte cuvinte, ce vreau eu să spun este faptul că acest ultim volum de sonete este parcă prea mult o prelungire a primului. La momentul lecturii m-am gândit că poate este doar o efemeră părere dar când m-am gândit că ar fi cazul să stabilesc plusurile şi minusurile cărţii de faţă mi-am dat seama că aş fi apreciat şi reproşat în linii mari cam aceleaşi lucruri. Destul de aproape de această situaţie este lumea muzicală, acolo unde un artist poate să scoată un nou album făcând o distincţie simplă prin numerotare. Aşa cred că s-ar fi putut întâmpla şi cu Emilian Marcu.
Dacă îmi acordaţi încredere, cele spuse mai sus se pot vedea începând chiar cu titlurile celor două cărţi unde se dezvoltă cam aceleaşi câmpuri semantice: „Privilegiul giulgiului”, „Mormânt în metaforă”.
Şi pentru a nu cădea în desuetudine, eu însumi voi înţelege să nu repet care cumva judecăţile critice pe care le-am făcut data trecută. Ele pot fi consultate în numărul cu pricina. Resimt însă mereu nevoia de a clarifica: volumul pe care mi-am dorit să îl prezint este unul de ţinută. Este cu adevărat altceva într-o literatură în care cele mai multe versuri se învârt în paradigme verbale ori par dicţionare de argou. Emilian Marcu reuşeşte să ţină sus nivelul dar păcătuieşte prin faptul că nu aduce mai nimic nou în raport cu propriile sale scrieri deşi imaginile pe care le creează sunt de o feerie aparte.
Oricum, de neevitat pentru anul 2007 un sonetist neoromantic (încă nu mă dezvăţ să îl numesc aşa) care investeşte în poezie, cum e şi firesc, întreaga sa simţire.
„Mormânt în metaforă” e un volum ce sculptează în imaginarul cititorului chipuri de viaţă indivizibile. Versul autorului se zbate în propria sa fragilitate. De altfel, lumea închipuită este una de sorginte eterică prin care raza privirii leagă apariţii mai mult sau mai puţin răscumpărate din închipuire. Fluturii, cerul, privirea, pădurea dar până şi umbra ori ecoul se transformă în organe de simţ ale poetului.
Pentru raţiunile pe care le-am înfăţişat deja, consider optim să las câteva din versurile poetului să gireze valoarea discursului: „Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte / Trist guvernează-ntinderi de ape în alint. / Biblioteci de pâclă de îngeri cercetate / Se lasă leneş duse în vechiul labirint. // Căderea în cascadă a vâslei de gondolă / Se-aprinde ritmic noaptea în lebede de vis, / Pairi şi regi fanatici adorm într-o consolă / Cum blând adoarme vinul în tainicul abis // Iar turnurile-n undă sunt numai tremurare, / Ecourile nopţii se-aud în peşti damnaţi. / În pescăruşi lumina aprinde-ntreaga mare / Oraşul, bivol negru, e apa-n care baţi. // Şi luna-n guvernare în reci şi triste clipe / De pescăruşi e dusă pe lungile aripe”. Şi încă un îndemn pentru a căuta cartea: „Pe trupul tău de tânără femeie / Emoţii tari precum parfumuri rare / Se-aprind uşor cum taina în moscheie, / Ca jertfa răsărind bland pe altare. // Tăcerea rănii clipa ţi-o supune, / Te-nchidă-n rouă şi-n blestem curat. / Bruma se-aprinde-n iederă şi-apune / Când lacrimile reci te-au fulgerat. // Pe trupul tău înzăpezit de teamă / Damnat mă las jertfit de-atâtea ori. / Emoţii crude precum umbra-n ramă / Ne regăsesc în tainicii fiori. // Se-aprinde bruma-n palme şi-n orbire / Pe trupul tău sfios se-ncheagă-un mire”.
Marius Manta
Publicat de Marius Manta la 12:34 PM
Etichete: cultura

Emilian Marcu – Imaginarul incantatoriu
de Constantin BLĂNARU, 28.07.2007

Ritmicitatea aproape anuală a apariţiilor editoriale (din 2004, şi cu romane) ale lui Emilian Marcu atestă nu numai resurse scriitoriceşti şi continuitate creativă rar întâlnite, dar şi capacitatea – în fond, tot creativă – de a-şi substanţializa/nuanţa “temele” şi “motivele” erotice predilecte. Mormânt în metaforă (Princeps Edit, Iaşi, 2007), volum cu titlu splendid, denotă vieţuirea în absolutul creaţiei văzută ca moarte şi/pentru renaştere şi reconfirmă vocaţia sa pentru sonet unică în literatura noastră actuală.
Iubita primeşte, ca şi în ce-lelalte volume, multiple ipos-taze, unele “colorate” (nu de-corativ sau edulcorant) cu recuzită vegetală (florală în primul rînd) şi cosmică (lu-mină, rouă, sideral), dar în toate are virtuţi ontologice. Monologând cu iubita, îi con-feră idealitate şi nobleţe im-perială/princiară, rol de gene-ratoare a mirajelor, vrajei şi altor sublimităţi existenţiale, îi semnalează uneori riscurile efemerităţii, dar, demn, nu revendică niciodată “recompense” pentru vreo frustrare. În delicatele încredinţări/confesiuni evită senzaţio-nalul, spectaculosul şi facilul. Nu citim o poezie a nuntirii, ci una a năzuinţei de împlinire şi armonie a cuplului în pers-pectiva eternităţii şi a jertfei. De aici o adîncă şi fină reflexi-vitate, ca şi tulburătoare so-nuri elegiace. Cea mai mare frecvenţă o au nucleele lirice la exprimarea cărora participă lexeme ca lumina, umbra, ro-ua, luna, iarba, floarea, ra-na, tăcerea, taina, misterul, îngerul, clipa, lacrima, dispe-rarea, surparea, deriva, eco-ul, timpul, clepsidra, măta-sea. Ne reîntâlnim astfel cu zisa poetică elegantă, ceremo-nioasă, dar şi cu tensionări/erupţii ale trăirii până la in-candescenţă, cu metamorfo-zări în inedite “stări de agre-gare” transpuse în uluitoare oximoroane amintind de pute-rea de plasticizare a lui Ar-ghezi. O singură poezie este pastel pur (54).
Volumul are marea bogăţie expresivă (cu câteva elemente simboliste şi chiar parnasie-ne, cum a mai fost semnalat) din Privilegiul giulgiului (Edi-tura “Alfa”, Iaşi, 2005), dar parcă şi mai multe efecte tau-maturgice ale uimirii/revela-ţiei erotice. Comuniunea spiri-tuală în care se simte permanent îi hipertrofiază energiile perceptive, deschide neaşte-ptate teritorii poeticului, acu-tizează disponibilităţile trans-gresării obiectualului, trans-punerii reperelor reale în irea-lităţi diafane, mistice şi ora-culare, dării de pondere im-ponderabilului, descifrării an-gelicului în profan, configu-rării invizibilului, impalpabi-lului, ilimitatului şi margina-lului. Câteva exemple din spaţiile lirice doldora de fru-museţi: Tăcerea dintre gân-duri ca varga-n vânt vibrează; Ecoul dintre gînduri cu vre-mea ne desparte; umbra ta-i zidită ca aura pe lună; În pes-căruşi lumina aprinde-ntrea-ga mare; Umbra-n pereţi a devenit lumină / Mai grea de-cât nisipul în pustiu; Tăceri incendiare sunt fulgere pe sat; Sub mii de ere moarte, demult secata mare / Cu mugetu-n nisipuri aprinde un eres; peşti de sare te-nvaţă cum să zbori; Fotografii de pâclă sub pleoape s-au uscat; Atâtea clipe-n taină mi s-au lipit de pleoape; tu, lan de rouă; Ecou discret ţi-s gândurile-n vis; Şi din adâncuri, parcă, iubita-mi de lumină / Trăgea sicriu sfielnic de vrajă şi-nceput; Pe îngeri umbra iat-o patinând/Cum patinează gându-ntre halouri; Mari policandre cerul de clipă l-or mai ţine etc. Imaginarul poetului nu are nicio-dată hiatus-uri sau monocro-mie, iar stările lirice au puterea de a “guverna” diversitatea, eterogenitatea şi pluridi-mensionalitatea fenomenelor, relaţiilor, proceselor şi actelor (Tu îmi şopteşti, e de ză-padă clipa, / Când guvernăm şi fluturi şi tăceri) şi de a de-veni orfism (nu şi narcisism). Deşi barocă prin densitatea conotativă, poezia lui Emilian Marcu nu induce exces de poe-ticitate. Nouă în majoritatea poeziilor este simetria motive-lor esenţiale: la fiecare poezie, “semnele lirice” din primele (de mai multe ori, două-trei) versuri se ivesc ca preludii, se repetă o dată sau de două ori în strofele urmă-toare în volute spre înmănun-cheri (acumulări) ca pe trepte ascendente sau în spirale de “distilare” şi se încununează apogeic în distihul final: după încolţire, Cuiele din palme-ncet or să se-aprindă; lumina în surpare, cu ecouri în derivă aprinse la el în gând, devine Lumină înfrunzită în golul din săgeată; tăcerea dintre gânduri, ajunsă tutelară, în foc te înfăşoară etc. Toate sînt construcţii lirice născute, nu “făcute”. Explicaţia firescu-lui, naturaleţii şi atractivităţii acesteia este faptul că acestea sînt înfloriri dintr-o fiinţă poetică autentică, omogenă şi consistentă, neperisabilizată de livresc sau de tentaţia contrafacerii pentru a epata. De aceea, pentru cititorii sen-sibili lezaţi de realitatea coti-diană, sonetele lui pot avea rol de “leac de suflet”, mângâietor şi revigorator, evident opus literaturii scindaţilor / nevro-zaţilor, „modiştilor” şi manie-riştilor – numeroşi – de azi.

Emilian Marcu

articole critice despre Emilian Marcu

Niciun comentariu:

Emilian Marcu

Despre mine

Arhivă blog

Bloggerroll

Emilian Marcu

articole critice despre Emilian Marcu

Niciun comentariu:

Emilian Marcu

Despre mine

Arhivă blog

Bloggerroll

Abonați-vă la