ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală
~Cezarina Adamescu: „Entropia durerii ca un mormânt în metaforă“
Într-o habitudine culturală în care omul inteligent şi sensibil râvneşte să se refugieze şi sufletul caută înălţimi pe măsură, nu putem trăi fără metaforă, această alcătuire ivită anume ca să edifice, să inducă stări benefice până la beatitudine. Şi n-ar fi greu fiindcă aceste „vitamine pentru suflet” – nu costă nimic cititorul, ci doar Poetul ştie din ce materie inefabilă le-a plămădit, câte lacrimi de mir i-au trebuit, câte jertfe şi câte renunţări ca să le zămislească.
Reiterarea lor dă consistenţă demersului nostru spiritual în acest terestru sărac în semnificaţii, dar atât de bogat în deşertăciuni din care se va alege, fără doar şi poate, praful. Numai spiritul te poate îmbogăţi, astfel încât să nu-ţi simţi nuditatea lăuntrică.
Dar, ce metaforă mai adevărată decât aceasta : un poet îşi află „mormânt în metaforă” – precum un pictor în sicriul pânzei dă la iveală capodopera care să bucure ochiul, imagine încadrată într-o ramă ori pur şi simplu cu vopselele răsfirate, curgând pe pardoseală, în formă de cruce.
Aşadar, Mormânt în metaforă, pentru că, stilistic vorbind, aceasta îl „îngroapă, precum o avalanşă de omăt ori numai de lumină.
Precum echivalentul Anei din balada argeşeană, Poetul poate fi îngropat sub greutatea propriei zămisliri : întâi până la glezne, apoi „cu greutate până-n brâu” – (Frumuseţea), metafora îi curge prin vene şi „pe albite oase” aşa încât Poetul simte „că de atâta frig am început să fiu/Parcă mai jos decât e Pragul unei case”. Apoi încet, încet „până la creştet intru în pământ/ Şi-abia lumina de-mi mai joacă-n pleoape”. Atenţie : oricât ar fi trupul supus caznelor, lumina rămâne! Ea singură dăinuie îndărătul şi în afara privirii.
Râvnind la înălţimile turlei care împunge cerul cu crucea sa, Poetul spune : „Eu cu pământ m-acopăr până sus/ Până acolo unde-i luna-n înspicare/ Că parcă aură de înger mi s-a pus/ Şi candela-i lumină-n alinare” (Eu cu pământ).
Şi ca jertfa să fie desăvârşită, lucrarea isprăvită şi trainică, cu pământul de trup, amestecat cu sarea Duhului, acel „Ruah” plutind dintru început peste ape, Poetul ia „pleoapa unui înger la plecare”.
Un alt fel de jertfă. Jertfă nesângeroasă în sine, risipită şi adunată – comând – în aceste cuvinte spre împărtăşire, altora, celor mulţi şi neştiuţi, celor ce au nevoie de hrană spirituală. „Căci nu numai cu pâine trăieşte omul dar şi cu Cuvântul lui Dumnezeu”.
Am ales dinadins un poem dintr-un alt volum, „Coroane împărăteşti” (Editura „Junimea”, Iaşi, 2004) – al aceluiaşi autor, ca să justific demersul poetic, jertfa sa care poate fi ardere-de-tot pe altarul artei, al cunoaşterii, al frumosului, al binelui ziditor de suflete.
Cartea este, aşa cum mărturiseşte însuşi autorul „ca un plânset prelung al florii de liliac, căzând pe aripi de înger, în semn de reîntregire prin metaforă”.
Urmând aceleaşi trasee de spiritualitate ca şi antecedentele volume, dar pe faleze cu mult mai înalte, de unde se vede bine panorama oceanului de cuvinte şi prin strălucitoarele fire de nisip, perlele nestemate ale sufletului, poetul îşi structurează volumul cu acribia îndrăgostitului de eternul efemer, de clipa care stă să i se strecoare printre degete, printre gene, prin fibrele inimii, până la grizonul firelor de păr, într-o ninsoare fără-de-lege.
El nu strigă : „Clipă, mai rămâi!” - ci caută să-i deguste aromele, să se îmbete încă de „mirabila sămânţă” pe care florarul o va îngropa în pământ, pentru ca ea să răsară mult mai fragedă, mai pastelată, mai plină de miresme ameţitoare. Fără jertfa boabei, nu va exista roadă. Şi pământul trebuie pregătit cu aceeaşi migală şi grijă de îndrăgostit ca să primească această ofrandă.Un ton cu un registru ceva mai grav pare a-l stăpâni de această dată pe autor, iar culorile împrumută nuanţele acestui ton. Apar, desigur, mai multe „răni ceţoase”, „amurguri ale toamnei” care „curg triste înapoi”, brumele persistă în şuvoaie reci, „umbra pare mai scundă”, apar „munţi de-nstrăinare”. Dar, chiar şi în aceste „şuvoaie de brume”, Poetul spune : „simt mângâierea mâinii cum trece prin culori” (În rănile ceţoase, ca-n mugurii de floare).
Iubita e „mai tristă ca rugina din vechile armure”, ori „mai tristă decât ploaia căzândă prin frunzare/ Te laşi răpusă-n taină de roua de pe flori”, apoi e ca „aura-n durere”, „zidită-n veşnicie”, „când umbra bate-n rană”.
Rănile sunt „de pâclă”; zorii sunt „crucificaţi a vrajă”. Oraşul e „un bivol negru”, „ecourile nopţii se-aud în peşti damnaţi” (Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte).
Un univers destul de apăsător, dar nu lipsit de mister şi de oarecare farmec care te cheamă să-l parcurgi, să-l cercetezi, să-i afli începutul, da-sein-ul.
Peste tot e prezentă şi se lăţeşte ameninţător umbra care, flămândă, vrea să înghită obiecte, fiinţe, sentimente.
„Iar noi zidiţi în taina acestor frunze moarte/ Calotelor de gheaţă le-om pune înţeles./ Ecoul dintre gânduri cu vremea ne desparte,/ Se lasă-n valuri umbra stăpână-n univers.// De-atâta timp, pe umeri, corole de lumină/ Prin veacurile moarte, ne-adună, ne dezbină.” (Noian de frunze moarte pe umeri ni se-aşază).
Dar iată şi un firicel de lumină îşi face apariţia : „Decapitat sărutul de frunza în cădere/ Însingurat, ştii bine, pe buze s-a-mplinit./ Ecouri siderale se-aud în mii şi mii de sfere/ Din panteonul vrajei se mai destram-un mit.”(Decapitat sărutul de frunza în cădere). Dar imediat „Pendula frunzei, iată-i, nebănuita cale/ În care nici tristeţe nu-ncape şi nici chin//(…)/ Dar peste toate câte-s, absurdă aşteptare,/ Sărutul în cădere-i ca frunza-n întomnare.”
(Decapitat sărutul de frunza în cădere).
Un lucru e cert : jertfa se împleteşte cu pace şi durere.
În acest „straniu paradis”, Poetul se vede „damnat s-ascundă tăcutele mistere”.
Un sentiment şi mai acut de înstrăinare, de neîmplinire şi insatisfacţie, de dorinţă strigătoare la cer, este şi în sonetul : Cămaşa mea de nuntă, de moarte-i subţiată, în care „tăceri incendiare dau buzna în cercei”: „Şi nunta de ivoriu lumină dând din moarte/ Să ne cuprindă-n sine supusă a blestem./ Cămaşa mea de nuntă tăcerea o împarte/ Deşi prin iarba gurii spre seară eu te chem.// Dar cât de lungă-i noaptea şi necuprinsă-n toate/ Că-n cercevele iarna demult s-a instalat/ În trupul meu de ţărnă blând greierul tot bate,/ Tăceri incendiare sunt fulgere pe sat.// Şi-n nunta de ivoriu străluminând a moarte/ Cămaşa mea de mire în lungi fâşii mă-mparte.”
Universul acesta straniu este alcătuit din „vertijuri fără nume, ecou în reci pocale”, „noian de frunze moarte pe umeri ni se-aşază/ de-atâta timp calote de gheaţă au înflorit pe noi.”
Pare o tristeţe metafizică, de început de lume, când omul nu fusese creat încă şi, cu atât mai puţin femeia lui cu care avea să împartă şi păcatul şi bucuria şi tristeţea şi rodul şi cealaltă jumătate avea să-i rotunjească sufletul.
Dar „colţul cubului” e deja sfărâmat şi figura geometrică, perfectă cândva, avea să fie ciuntită. În „chingi de disperare” – se-ascund mirările seculare, înviate acum şi acutizate în chipul cel mai crud cu putinţă. De aici şi întrebările fără răspuns care drapează „tăcerea dintre gânduri”.
Disperarea atinge punctul culminant în Otrăvuri ucigaşe-n reci parfume:
„Otrăvuri ucigaşe-n reci parfume/ De pleoapa ta se-aprind de-atâtea ori/ Şi te îmbracă-n giulgiu greu şi-n rune/ Să poţi de disperarea mea să mori.// (…)/ În sensuri mute gândul rece-apune/ Cum fulgerele-apun în triste ploi.”
De ce se vede Poetul damnat, ar fi o întrebare retorică pe care, doar stările metafizice o pot justifica : „Şi eu damnat s-aprind în mângâiere/ Genunchii tăi, mereu necunoscute sfere” (Ca două flori de nufăr ce-n tăcere…).
Dar, se pare că nu numai poetul e copleşit de tristeţi existenţiale, generate de înstrăinare şi lipsă de orizont, ci şi cealaltă persoană. „Un secol de tristeţe sub tâmpla ta se-adună,/ Cu respirarea-mi pare treci muntele de dor/ Fotografii de pâclă de vraja lor nebună/ Se-aprind în taină noaptea când rănile ne dor.//(…)/ Şi-n toată-această stare ca-n lumi imperiale/ Te-nchizi şi ştii că marea e un decor trădat./ Nisipurile moarte, în vis, sunt piedestale;/ Fotografii de pâclă sub pleoape s-au uscat.// Prin lungi şi tandre semne ascunde-te-n parfume,/ Un secol de tristeţe ţi-a înflorit pe nume. (Un secol de tristeţe sub tâmpla ta se-adună).
Atmosfera apăsătoare devine şi mai insuportabilă când : „Şi mânuri de iarbă-n a lor mângâiere/ Abia de ating ne-mplinitul meu vis./ Un zid de cenuşă-ntre noi şi tăcere/ De secole, în parfume, şi-n rouă s-a-nchis.// Tăceri blând iscate-n tăceri de răsură/ Te-acoperă iarna, cu absurda ei ură.” (Mătăsuri uşoare pe trup ţi se-aşază).
Căutările, cu atât mai disperate, cu cât par mai zadarnice, sporesc angoasa : „Nebănuite jertfe mă prind în calme ape:/ Te caut, în tăcere, cum pacea un proscris// (…)/ Prin mii şi mii de sfere te cat cu disperare/ Tu, lan de rouă, iată, vrei moartea s-o înfrunţi// Înzăpezit de gânduri ca un damnat de sare/ Te caut, în tăcere, în neatinsa zare.” (Atâtea clipe-n taină mi s-au lipit de pleoape).
Ecoul tăcerilor dureroase oboseşte deseori şi atunci : „Cuvinte nerostite se-aştern, tăcut, în fraze,/ De frunze-arar purtate ca vraja în abis.” (Mă-ngâni cu tremur de uitate raze).
Tăcerea, însingurarea persistă şi în următoarele poeme, parcă strigându-şi martorii pentru a putea fi împărtăşite, fie şi străinilor : „Se-aprinde iar tăcerea în opaline geamuri,/ Chenare reci, de gheaţă, te-mprejmuie uşor./ Culorile-n frunzare dau buzna printre ramuri/ Şi în cădere-s gata să intre-n umbra lor.(…)/O, iar se-aprinde taina în vechile chenare/ Bazalturile-s gata să intre-n disperare.” (Se-aprinde iar tăcerea în opaline geamuri).
Tonul elegiac însă, nu diminuează forţa de sugestie a versului, tăiat în bazaltul metaforic, şi nu impietează frumuseţea lui fără egal:
„O caldă avalanşă, vulcan în adormire/ Tăcere-n cercevele când greierii s-au stins/ Sau toate câte-s oare ştiu să jelească-un mire,/ Ştiu să cioplească-n taină cărarea spre abis?// În toate, clipa rară te caută-n tăcere/ Şi regnuri vegetale aprind laconic far/ În ceasuri de răşină au îngheţat vechi ere,/ Lumina-n calendare se surpă iar şi iar// Şi vraja de la capăt se-ncheagă-n reci tipare/ În cercevele parcă amurgul se-aprinde-n funigei./ O caldă avalanşă e-n timpul care moare;/ vulcan în adormire sunt paşii tăi şi-ai mei.// Ecouri tot mai rare în ceasuri de răşină/ Ne-mprejmnuie-n tăcere şi-n neştiuta vină.” (O caldă avalanşă, vulcan în adormire).
Căutările, zbaterea permanentă, neliniştile, chemările pe toate vocile şi mai ales cu vocea tăcerii stranii nu aduc însă decât fantomele din vis şi amintirile care dor mai tare decât prezentul : „Lin valurile-n maluri cătau cu pleoapa serii/ Fantoma umbrei tale, scheletul meu răpus/ Că din adâncuri, parcă, în goană lăncierii/ Alt trup de fată-n flăcări duceau înspre apus.//(…)/ Doar valurile-n maluri loveau cu împlinită vină/ Lin căutând pe plajă fantomă de sărut/ Şi din adâncuri, parcă, iubita-mi de lumină/ Trăgea sicriu sfielnic de vrajă şi-nceput.// Iar sângeriul clipei ca-n muzici reci şi stranii/ Ca un vertij sălbatec tot ne căta-n litanii.” (Lin valurile-n maluri cătau cu pleoapa serii).
Dar toate acestea până la urmă obosesc peste măsură, şi singurătatea clipei ţipă-n cuvânt : „În clipa-nsigurată ca umbra-n ghilotină/ Se lasă fulgerată de plânsul din culori/ Şi pasul tău sfielnic tot rouă-i şi e vină/ Ca frunza ce-n derivă-i sub zborul de cocori.// Nu-nsingurata clipă mă sperie în toate/ Ci vidul din clepsidră şi din singurătate.” (Nu-nsingurata clipă mă sperie anume).
Speranţele sunt arse de-aşteptare şi strigătul e mereu în deşert : „De-aş fi putut, vezi bine, în raclă plutitoare/ Ca pe un înger, tainic de gânduri încercat/ Pe nesfrâşite ape, pe-nsingurata cale/ În pleoape, de iubire, mereu te-aş fi purtat.// Cu semne reci dar tandre ca-ntr-un tablou de ceaţă/ Un timp spre împlinire, te-am dăltuit în gând/ În raclă plutitoare, într-un culcuş de gheaţă/ Să fi ştiut, cum iată, speranţele se-aprind.// (…)/ Dac-aş putea, vezi bine, în raclă plutitoare/ Pe nesfârşite ape te-aş ctitori-n surpare!” (De-aş fi putut, vezi bine, în raclă plutitoare).
Când nu-şi caută iubirea pierdută, ori numai îngheţată într-o criogenie forţată, Poetul e conştient că e captiv al Timpului tutelar, căruia trebuie în cele din urmă să i se supună, spune : „Eu vârstei mele-n taină supunere-i voi cere,/ Amurgurile-n geamuri se surpă tot mai des./ În arborii de ceară sunt frunzele tăcere/ Când se aprinde iarba sub pasu-ţi ne-nţeles.// (…)/ Eu vârstei mele-n taină mă las întru robie/ Cum mugurul se lasă rob frunzei în april./ Ce pasăre sfioasă ia foc în colivie,/ Ce gânduri nerostite mă vor din nou copil?// Amurgurile-n geamuri se surpă a-nserare:/ Se-aude-n taină umbra a devenit de sare.” (Eu vârstei mele-n taină supunere-i voi cere).
Registrul grav se schimbă treptat, pe măsură ce iubirea, spiritualizată, depăşeşte teluricul, spaimele se domolesc, animozităţile se împalidează şi o pace relativă se instalează între protagonişti. Această stare se simte clar în sonetul : O zi să-mi fii şi înger şi tainică surpare: „O zi să-mi fii şi înger şi tainică surpare/ În lumi incendiate de pleoapa ta uşor/ Când roua dintre gânduri va fi-n nebuna floare/ Tot vrajă şi lumină şi-un neştiut fior.// O zi sau poate-o clipă incendiată fie/ De umbra ta sfioasă răpusă de-amintiri./ În golul din inele-i atâta veşnicie,/ Atâta disperare-i în recile priviri.”
Şi totuşi, şi aici răzbate o disperare surdă, dar sonetul se încheie în tonalitate optimistă, sunând ca o dorinţă : „O zi să-mi fii şi înger şi tainică surpare/ Iubito câtă vrajă se-ascunde-n fiecare”.
E greu de suportat atâta bogăţie metaforică într-o singură carte. Cu toate acestea, cuvântul menit să edifice, să mângâie, să îmbunătăţească, uneori nu e de ajuns, ba chiar devine potrivnic : „Se surpă-ntre cuvinte atâtea mii de ere/ Atâtea răni de parcă suntem fără de-nţeles” (Ce taină porţi cu tine prin lumi necunoscute).
Şi din nou disperarea se adânceşte-n oglinzi unde picură roua furată a azurului tomnatic : „Mătăsurile toamnei, în tâmplă-mi dau bineţe/ La-ncheieturi lumina mai tulbure mă vrea/ În gândurile toate se văd arzând fâneţe/ Sărutul tău pe frunze, este-o căzândă stea.//Supuneri ireale ne-nchid în reci metale/ Ca într-o lungă spaimă sub un bizar altar./ Nimic nu mai încape tăcute, reci, opale;/ Pe pojghiţa de rouă ţi-s mâinile de jar.” (O frunză în cădere-i a noastră disperare).
Şi peste toate, zădărnicia oricărui gest de bineţe, care se preface-n gest potrivnic: „M-aş fi putut întoarce, dar la cine,/ La care mal sau către care far?/ Ecoul mut a înflorit în mine/ Tăcerea grea a clipei sanctuar.// Pe maluri reci prin cosmice torente/ M-aş fi întors dar mările-s absente.” (M-aş fi putut întoarce-n orice clipă).
Tristeţe, căutări zadarnice, vise sfărâmate, „cohorte reci de frunze pe umeri” şi multă, multă însingurare. Şi totuşi, femeia (poate cea din vis?) îi apare Poetului: „Tu prinsă-n plasa gândului subtil/ Te-arăţi curată, pură ca o sfântă,/ Un foc bengal de pasăre în tril.// Spre ce mister te-ndreaptă-n grabă clipa?/ Vezi, pasărea şi-a frânt în zbor aripa.” (Spre ce păcat te-ndeamnă-n grabă clipa).
Un excelent sonet de iubire ( dar care din toate aceste sonete nu sunt de domeniul excelenţei?) este şi Eu te port în gându-mi ca pe-un ecou de vrajă, pe care ne îngăduim să-l cităm integral în toată splendoarea sa : „Eu te port în gându-mi ca pe-un ecou de vrajă,/ Lumina-i mai curată în tâmpla de argint./ Cocoşi de munte, parcă, sunt timpului de strajă,/ În pleoape fulgerarea e tainic asfinţit.// Aurării din frunze ca-n vechile cristale/ Dau tonuri ireale damnatului din noi./ Aortele-n turbare se-aprind printre petale,/ A răzvrătire iarba se trage înapoi.// Isvoarăle în cânturi se-aprind, a câta oară/ De chipul tău sfielnic şi ne-nţelesu-ţi vis?/ Azi gândurile toate din tâmplă vor să sară/ Că-n fulgerarea tainei e trupul meu proscris.// Şi-n gândurile-mi toate te port a disperare; / Lumina-i mai curată de-atâta aşteptare”.
În eufonii fără cusur curge şi sonetul Culori imperiale mi se aprind sub pleoape.
Cuvântul surpare apare frecvent în titluri ca şi în conţinutul unor sonete: „Grăbeşte-te, lumina-n arginturi e-n surpare”, ori : „Vezi între noi tăcerea e-n surpare”.
Ne-am străduit să cităm cât mai multe versuri pentru frumuseţea şi valoarea lor artistică, adâncul înţeles, muzicalitatea şi imagistica desăvârşită:
„Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă/ Te-aş fi zidit, ştii bine, în lutul unei căni/ Să poată buza, setea de lacrimi suferindă/ Să-şi potolească mersul spre tăinuite răni// Migrări imperiale dispuse-n triste arsenale/ Ca-ntr-un priveghi al clipei să te cuprindă lin./ Cenuşile iubirii în golul din pocale/ Zeiască ambră fie şi nicidecum pelin.// Iar zările-n surpare de-atâta aşteptare/ Atât cât poate pleoapa adâncul să ţi-l bea./ În veci epitalamuri să fie templu-n zare/ Sub talpa ta-nflorită să lumineze-o stea.// Migrările-n derivă să fie clipa rară/ Altare spre osândă şi jertfe de fecioară.” ((Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă).
Aşteptarea, apanajul iubirii tulburătoare, cu arsenalul de întrebări şi îndoieli, prinde chip şi în aceste versuri : „De cât te-aştept mi-e umbra sanctuar/ Cu lumânări aprinse-ntru mirare./ Iubirii eşti, în taină, înspre amurgu-mi far;/ Iarba-n priviri a încolţit de-atâta aşteptare.” (De cât te-aştept mi-e umbra sanctuar).
Teme religioase şi istorice, patriotice, sociale, morale, filosofice, tema iubirii, în special, cea a vieţii şi a morţii, o întreagă paletă de motive artistice se întrec să arate măiestria autorului. Sonetul de dragoste este suveran însă, şi de altfel, este şi cel mai frumos: „Mai răzvrătit ca gândul uitatelor chenare/ În clipa de-ntristare mi te arăţi în vis./ Lumina în căţuie a devenit de sare,/ Nisipul în clepsidră, în taină, s-a ucis.// Şi umbra noastră-n ierburi ecoului supusă/ Ca ploaia-ntre frunzare se-aprinde în cercei/ În golul nunţii parcă-i de reci tăceri adusă,/ Cămaşă de mireasă sunt florile de tei.// În frunza de cucută sicriu de-nsingurare/ Te-atinge-n clipa rară cu firavul sărut./ Mai răzvrătit ca gândul uitatelor chenare/ Un secol ne doboară în secolul de lut.// În clipa de-ntristare, în ploaia din ogivă/ Nisipul ne închide-n lumina lui fictivă.” (Mai răzvrătit ca gândul uitatelor chenare).
Interesant este faptul că pastelul este ornamentat cu sentimente alese pentru femeia iubită, natura fiind un leagăn al stărilor afective, iar sonurile se armonizează perfect : „Se-aprind fiori ca zorii sub răsură/ Când frigu-ncet se furişează-n crini/ Un psalm de-argint mi-a răsărit pe gură/ Neprihănita rană cui s-o-nchin?// Damnarea cui i se arată-n zare/ Ca tracul cavaler de pe monede/ Cu calul îngropat între altare./ Oracolul din moarte cine-l vede?// Se-aprind fiori ţărâna-i subţiată/ De paşii tăi sfielnici, temători/ Când frigu-ncet din trupul tău de fată/ Ciopleşte rame umbrelor de flori.// Un psalm de-argint în mierea opalină/ Aprinde pleoapa maichii cu lumină.” (Se-aprind fiori ca zorii sub răsură).
E foarte ciudat cum se împleteşte sentimentul religios cu cel de iubire, astfel că iubirea devine religie, virtute teologală, prima dintre cele trei şi nu este deloc vulgară, ori cinică, ci, doar, ca o rugă către înalt şi un act de mulţumire pentru Dumnezeu care ne-a învăţat să iubim. Este legea de har a iubirii de aproapele, de neam, de ţară, de copii, de strămoşi, de fiinţa de lângă tine. Iat-o oglindită în următorul sonet : „Se deschid în muguri cuiele în palme/ Giulgiu de lumină veşnic m-a-nvelit/ Ne despart atâtea dimineţi ce calme/ Trupului se lasă rug de antracit.// Când mi-e dor de tine dimineaţa pură/ Mugurii dau buzna, iarba-i scut pe gură.” (Când mi-e dor de tine mâinile-n tăcere). Aceleaşi sentimente împletite sunt şi în sonetele : Te-ai dus? Eşti mai absentă decât tăcerea toată; Sunt tulburat de tine ca râul de o undă; Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte, etc.
De asemenea, accente mistice se regăsesc în sonetele : În candelă-i lumina rouă pentru cei; Intru-n ecoul lacrimei aprinsă pe obraz; Tot aducând lumina la altar; E clipa-n care, iată, neprihănita rană; Căinţa pusă-n lemn de chiparos, etc.
În unele sonete răzbate un ton elegiac, nostalgic: Tot răzuind tristeţea cu umbra de pe spadă; Octombrie deodată cu răbdare; Nu-nţelepciune caut în siderala clipă, ş.a.
În lirica lui Emilian Marcu se regăsesc de asemenea, pasteluri admirabile : E de aramă aeru-n stejarii goi; Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumina; Oracole de pâclă daianelor dau samă; Ce mistică-mplinire, ce taină siderală; Mai rece decât umbra pădurilor de cedru, ş.a.
Şi iată că după atâtea învăluiri în transparenţa voalului de tul, Emilian Marcu ni se dezvăluie, aşa cum este :”Deşi-s copil în suflet, de mult pe tâmple-s nins”(Surâd? E liliacu-n floare sau numai o părere?). Alt portret admirabil reiese din sonetul : Înduioşat ca orbul de lumină : „În toate sunt ca pasărea în cuşcă/ Prin lung pelerinaj cântând duios/ Şi iarba-n taină trupul meu îl muşcă,/ Las mângâierii patima-n prinos.// Îngândurat ca orbul de lumină/ Mi-s rănile înmugurirea cea deplină.”
Nu lipsesc unele licenţe poetice, care sporesc farmecul versurilor : „Reci tonuri de sideriu acoperă-n tăcere/ Stelarele aprinderi a clipei de-nceput” (De jertfă mai aproape, de teamă mai departe); „Capcană spre ispită pe marea foşnitoare/ pe valurile-aprinse a timpului brodat.” (Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumină); „o secetă mă arde de-a tale reci priviri” ş.a.
Autorul foloseşte cuvinte rare : palimpsestre, daiane, crioleturi, siderale, lacră, heruvului străin, izvorniţa luminii; lumina în căţuie, ramuri melifere, ori sintagme, de asemenea foarte originale : ”carnea-nflorind întulbură fereşti”; „îmbrăcată-n horbot㔺.a.
Printre obsesiile lingvistice, sunt aşa cum am arătat : verbul a surpa, chenarele, între care sunt prinse amintiri, gânduri, sentimente; Ex. „de iarbă suntem prinşi între chenare”; de asemenea, verbul a subţia în diferite ipostaze : „lumina s-a subţiat”; „tăcerile s-au subţiat”; „cărările sub paşi s-au subţiat”, „ierburile-n pietre demult s-au subţiat”; „s-a subţiat cuvântu-ntre vocale”. De asemenea, motivul sertarului, lacrei care depozitează taine, gânduri, amintiri : „ecou murind printre sertare”; tăcerile-n sertare”; „cuvintele-n sertare”; rănile-n sertare”. Pădurea este omniprezentă, ea se aşează pe trup, se lasă pe umbră: „De câte ori pădurea pe umbra mea se lasă”; „De câte ori pădurea pe trup mi se aşază,” etc.
Schimbarea măsurii, a ritmului ori trecerea de la troheu la iamb nu impietează curgerea lină a sonetului, şi eufonia sa fără cusur, chiar dacă uneori ritmul se întrerupe brusc, apare cezura, se încalcă regulile prozodiei cu graţie, dar frumuseţea versurilor întrece aceste mici imperfecţiuni de teorie a versificaţiei.
De asemenea, asonanţele nu deranjează, la fel cum nu deranjează în lirica populară. Urmărind traiectul sinuos al ideii într-o asemenea orchestraţie amplă, generoasă, pură în autenticitatea trăirii, nu poţi să nu rămâi amuţit de frumuseţe, de prospeţimea rostirii şi de vigoarea verbului ce taie ca un diamant fila pe care sunt desenate, ca-n vechile cărţi, rune înflorite în anluminuri.
Importantă e la poetul Emilian Marcu imaginaţia absolut debordantă, puterea de stăpânire a condeiului, uşurinţa în versificaţie, diamantul ideii, utilizarea judicioasă a mijloacelor şi procedeelor stilistice şi a celor artistice, măiestria în tehnica abordării unei specii de poezii cu formă riguroasă, fixă, închisă-n canoane clasice şi neobositul har care-l face să stăruie în crearea acestor avuţii stilistice, după părerea noastră, absolut performante pentru limba română şi nu numai.
Emilian Marcu şi-a deschis prin sonetele sale drumul spre o universalitate binemeritată.
Pe lângă toate acestea, folosirea unui limbaj poetic prin excelenţă în care nici un cuvânt, nu distonează cu ideea de Poesie, în cea mai sfântă şi mai cuviincioasă limbă literară, neocolind neologismele, regionalismele, arhaismele, ba chiar inventând cu graţie cuvinte noi, toate acestea îi conferă un loc prim pe podiumul celor mai talentaţi poeţi români.
Sintagme originale, alături de alcătuiri livreşti ce probează cultura sa, se împletesc în chipul cel mai fericit, dând consistenţă, farmec şi miez tuturor sonetelor.
Deşi sunt aproximativ 140 de texte de asemenea înaltă factură artistică, cititorul nu oboseşte, pentru că valoarea lor transcende gândirea şi simţământul de moment, rămânând o impresie de tihnă binecuvântată şi abinemirositoare, învăluită în har şi-n lumină serafică.
Emilian Marcu este un performer în lirica noastră de factura cea mai înaltă şi constituie, în acest sens, un reper, un punct de referinţă fundamental.
Şi cei care scriu fără nici un temei şi fără nici o regulă, doar pentru că s-a spus că poezia se scrie în fel şi chip, ar putea să ia aminte şi încerca, măcar o dată acest pariu cu sine, de a scrie în vers clasic, ritmat, şi nu se poate să nu simtă că muzicalitatea, ritmul interior, măsura, rima, sunt perene şi aşa vor rămâne, cât pământul.
Multitudinea figurilor de stil ca şi tehnica desăvârşită a construcţiei acestor edificii de lumină şi frumuseţe, relevă un condei format, încercat, viguros, ajuns la deplina exprimare a maturităţii artistice.
Emilian Marcu prin cărţile sale de sonete şi prin întreaga sa operă (care nu e deloc firavă ori nerecunoscută, dimpotrivă) s-a impus cu hotărâre pe frontispiciul limbii române, conturându-şi o personalitate covârşitoare, atât în vers, cât şi în proză, în chip deosebit prin romanele sale, prin publicistica şi critica literară pe care o abordează cu succes şi cu aceeaşi seriozitate şi acribie.
Prin urmare, este un autor total prin tot ce a dat până acum literaturii române cât şi celei universale, fiind premiat, publicat şi tradus în multe ţări şi limbi de circulaţie internaţională, în acest fel, fiind şi un mesager al culturii noastre peste hotare.
Emilian Marcu ni se dezvăluie în pagini de o frumuseţe fără cusur. El are destulă înţelepciune şi sensibilitate în acelaşi timp să ne considere prieteni şi să ni se confeseze, aşa ca la confesional, rostindu-şi fără patimi şi fără încrâncenări spovada şi cerându-i parcă iertare cititorului, pentru asemenea dezgolire de toate cele lumeşti pentru a se afla, spiritualizat, înălţat la alte culmi, pur, vindecat şi vindecător de bolile veacului, de maladia urâtului, acel mal-de-vivre care ne macină şi ne ruinează sufletele. El săvârşeşte acest catharsis, această abluţiune cu apa lustrală, sub ochii noştri uimiţi şi încântaţi, iscoditori, ca să afle cât mai multe, dar, de fapt, nu aflăm nimic, decât că e bântuit de miresmele harului, care-l fac, iată, să scoată la lumină, frumuseţi sufleteşti genuine.
El ne atinge precum îngerul cu aripa sa inefabilă şi ca să ne facă să pricepem „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon) – care ne motivează să mergem mai departe ca pribegi şi străini „în această vale de lacrimi”.
Este meritul său incontestabil şi de aceea trebuie respectat şi admirat, ca atare.Galaţi, 23 aprilie 2004
TEXTE CRITICE – EMILIAN MARCU
LECTURA POLIVALENŢEI RITUALE
O întâlnire la Suceava cu Emilian Marcu Sub steaua lui Eminescu ne-a propus recenta sa apariţie editorială timişoreană Feţele insomniei/ - poeme politice-, aşa cum în toamnă, la Salonul cărţii din 2000 ne-a oferit Umbra şi îngerul, publicată de aceeaşi Augusta anul trecut. Pentru a completa mărturia actului scriptural ne folosim de Lecţie pe Ostrov, apărută la Junimea în 1995, potrivit unei iniţieri într-o procesiune introspectivă, continuată La porţile singurătăţii, tipărită similar în 1998, sau o lacrimă de suflet a personajului liric, unitar în solitudine cu nuanţări de magie incertă, iradieri de lumină spre un deconstructivism uman, impregnat religios de semnul serafic.
Exerciţii de autoanaliză şi autodefinire se transpun în conceptul de funcţie a miraculosului – şarpele Phylon sau o variantă posibilă a divinităţii sincretice Glycon, reptila fantastică imaginată la sfârşitul elenismului în Scythia Minor, cu implicarea noţiunilor de structură şi proces : o candelă rară, steag peste depărtări, un oracol deschis, substituit imaginii adorate, capabil să se împotrivească Golgotei, steag între vis şi realitate.
Sfera inconştientului imagistic pleacă de la primele forme de viaţă – o gânganie stranie respiră-ntr-un flaut – şi le distilează înrudirea temporal-climatologic, într-o vecinătate de concret şi abstract, cu barocul schemei formative a universului : Ierburi de toamnă, de îngheţul ce huruie-n munţi/ cu licuricii împreună vor împodobi,/ vor înnobila tenebroasele văi ale visului/ în căpuşa de aur a ghindei,/ în ghiocul florii platanului tânăr/ foşgăire de stele; o adevărată explozie.
Palierul ecumenic traversează starea primordială prin perechea edenică şi se înalţă la starea angelică, răsfrântă în foşnet stilistic, de ordin astral : Îngerii contemplă hiperbola nopţii;/ Pomul stelar înflorind în amiaza cerului. Sonorităţile prizează atmosfera cu accentele asasinatelor iacobine, urmate de o concatenare (?) a secolului de aur spaniol, convertit în valorizare estetică de voluptate auditivă, reconstruită în subtilităţi de carate: O ghilotină sunetul clavecinului ca o armadă-n pustiu – sunetul – sunetul clavecinului d-aureşte.
Un amalgam de stări – vizualizarea insignifiantului într-o gamă de violenţă, cu revenire punctată impresionist şi o domninantă apăsătoare, aidoma stranietăţii din Ţipătul lui Ed. Munch, pentru a se voalatiza în sclipire de jertfă, resimţită de pasărea ataşamentului şi a fidelităţii exemplare, descoperită în simbolismul extrem-oriental, înseriat în ipostaza cinematografică a Tatianei Samoilova din Zboară cocorii – se cuantifică disimulat poematic : Numai umbra ta ţipătul stins îl percepe/ cum cenuşa percepe-n trăirile ei flacăra.// (…)/ Numai umbra plângând pe drumul de piatră / într-o zi ploioasă de toamnă/ presimte în flacăra ei rana cocorului din înalturi.
Lirica în calitate de pradă cunoaşte o procesiune de revelaţie a nivelului instinctual animalic, consemnat ulterior în decantări de zburătoare doborâtă de adversităţi materiale, care se receptează manierist halucinatoriu, cu o trucare de incertitudine : Ca un lup hăituit prin înalte tufişuri,/ ca o pasăre în cădere cu promoroacă pe aripi,/ poezia – frunză-ntomnată legănându-se-n ram - / îmi dă târcoale. Esenţializarea dobândită se converteşte în sacrificiu prevenitor al glacialităţii hivernale, pentru o iluminare în scânteiere de nea: Poate că poezia înseamnă chiar prima zăpadă!
Emilian Marcu practică o lirică a nimicirii, cu o diafanizare ucigătoare a numitorului comun instituit conclusiv, dar care declanşează paroxisme thanatice repetate, în regnul uman şi vegetal : Ca o ghilotină pe gâtul unui copil,/ ca o ghilotină îmbandajată-n mirare/ cade zăpada-n aprilie pe floarea de zarzăr.
Rafinamentul se transpune în registrul sonor al clinchetului, sporit în intensitate acustică şi vegetală, cu permutări coloristice răsfrânte în proporţii distilate obsedant, precum o producţie de ciudăţenie răzvrătită, pentru o conexiune suprarealistă – Zuruie-n sine staminele îngheţate în verdele straniu,/ zuruie aurul în pistil:/ lovindu-se de stamine el pare o limbă de clopot.
Leitmotivul alegoriei ucigaşe se adăposteşte în imagini anihilante, pornite de la regnul botanic într-o progresie a rezistenţei concrete, spre cea învăluitoare, de cult ritualic : Ca o ghilotină zăpada-n aprilie/ în floarea de cireş timpuriu se-ncuibăreşte/ în culcuşul de-argint,/ în culcuşul de taină. Punctul culminant al vitalităţii cuprinde o reţea plină de meticulozitate, după repertoriul tradiţional de încorporare semantică în spiritul impresionismului, arborat semiotic – Lumina în faşa ei caldă, în faşa ei ireală/ ca într-o explozie cuprinde pistilul:/ fructul, ochiului, în adâncuri se-arată,/ în micile sertare-ale tainei/ în acest laborator destrămat.
Expresia personalizată a reînvierii primăvăratice provoacă inserţia parodicului ca structură de profunzime în scopul de a integra fundamentele universalizării : O limbă de clopot lovind cerul/ o limbă de clopot lovind în stamine/ în acest labirint, în această magie de primăvară;/ Pistilul însămânţează chiar cerul. Supremaţia perspectivei solemne celebrează poezia senzorială comentată în aceeaşi tonalitate paroxistică, unde extincţia se datorează cunoscutului instrument al pedepsei capitale, însă cu o rezultantă spectaculară, de semnificare virtuală concentrată în distihuri generative : Ca o ghilotină zăpada pe flori în aprilie/ în sine închide însăşi lumina.
Terifiantul menţine tensiunea printr-o reluare de val a supravieţuirii imaginilor-amintire, de situare în prezent a consecinţelor inadmisibile faţă de o materialitate acuzatoare: Ca o ghilotină pe gâtul unui copil/ cade zăpada – pedeapsă-n april. Urma psihică asigură existenţa miracolului inocenţei şi vinovăţiei într-o corupere a realităţii şi visului, descurajatoare prin transferul de identităţi proprii unor segmente spirituale reminiscente ale fascinaţiei conflictuale :Ce mister, ce magie,/ ce stranie stare-n zăpada aceasta târzie…
Meditaţia filozofică anulează ordinea firească a ciclurilor vegetale, cu ecou antropologic, în care proiecţia rodului se consumă printr-o răsturnare a manifestărilor temporale, procesul din idealitate concretizându-se printr-un ricoşeu tulburător : Numai umbra fructului pe Ostrov se mai arată:/ Floarea de zarzăr stă-n copaci spânzurată. Acest exemplu de edificare lirică plasticizează o realitate de mister, unde climatul de liberalizare poetică recurge la tradiţie şi stranietate, în proporţiile discrete ale viziunilor dislocate din inerţii.
Sălaşul de taină este o prelungire a obsesiei lirice, cu o pendulare între cântare de ars poetica şi starea pasională a creatorului : În încheierea cuvântului, în cenuşile lui - / un palat al rostirii buzelor tale - / pe Ostrov intrăm în nemărginire -. Delicateţea sesizată auditiv şi vizual imunizează potenţialul exploziv al ecoului din Lacul lebedelor printr-o constrângere de fantasmă optică – Susurul frunzelor la atingerea valurilor:/ salcia - cui braţe de fluturi -/ îmbracă lebedele negre ale apusului. O criză a identităţii lingvistice este asumată inconfundabil printr-o şlefuire a tensiunii revelatoare dramatic – În încheietura cuvântului, în cămaşa lui după rostire/ urechea se cuibăreşte-n tăcere/ ascultând nerostite cuvinte: / ecoul umbrelor noastre perene.
Emilian Marcu păstrează o scară valorică a expresivităţii şi o citare în zigzag faţă de ordinea strofelor pactizează însemne de atitudine cu o confesiune reflexivă a mentalului oracular : Pe poarta de aur a vocii intru în închei(e)tura cuvântului tău,/ a rostirii – psalmodiind ruga despre existenţă pe Ostrov. Asocierea unui reper arhitectonic metaforic fastuos cu o rigoare de aşezământ religios ancestral presupune acomodarea sincretică în eleganţa deliberativă a gândului individualizat prin vorbire : Pe Ostrov, castelul cuvintelor ca o bazilică antică/ sub susurul frunzelor la atingerea valului/ în mătasea cea verde,/ în lintiţa lunecândă pe ape/ ca o noapte primară – se-mbracă.
Insistenţa asupra nodului semantic rostit cu reperele sfinţeniei şi ale incomensurabilului temporal se orchestrează compensator : Ascultând ruga despre existenţa pe Ostrov/ urechea – rostirea serafică a înserării -/ intră târziu în nemărginire. Acest mintal susţine o forma mentis patetică întru volutele perceperii temeiniciei, cu o reluare a mitului revendicativ cunoscut : În încheietura cuvântului, în cămaşa lui aburind/ lebăda neagră în logodire cu şarpele Phyton,/ sălaş îşi găseşte spre aşteptare,/ sălaş îşi găseşte…Metafora se amplifică în proporţii de hiperbolă, cu o tentă simbolică reprezentată de peşteră, ca tărâm al identificării şi pe şarpele Phylon, exponent al principiului vital, dincolo de legenda biblică – În încheietura cuvântului. Peşteră uriaşă,/ Şarpele Phylon rănile-şi ostoieşte.
Continua procesualitate converge spre raportarea la reperele cosmice şi este în măsură să confere nimbul universal al rătăcirii nocturne : Pe cer, în înalturi, se arată o uriaşă hartă stelară. Păstrarea setei de viaţă, acumulată în suferinţele creaţiei, revine în balada Meşterului Manole prin fiinţarea patetic-lucidă a lui Emilian Marcu : aicea pe Ostrov ca într-o bazilică scundă să sufăr/ când te voi zidi în aprinsele ploi. Presentimentul agonicului apare în monologul proiectiv al unei individualităţi cu sensibilitate excesivă, codificată seducător: Într-o noapte, într-o noapte cu luna în nori/ varul subţire îl vom trece pe flori,/ verdele ierbii pe trup ca o formă uşoară/ să te zidesc şi nici un pic să nu te doară.
Furaţi de magia expresivităţii, nu ştim să mai sesizăm veninul sacrificial, faţă de efectul însufleţirii elementului din liantul edificator, cu intenţii oximoronice : Varul de la un timp va luneca peste ape/ astfel dorind din zid să te scape. Denunţarea fragilităţii umane se distilează în miniatura paratextuală călăuzitoare şi compatibilizează dicotomia efemerului cu vieţuirea întru cronicitate sanctificatoare : Numai greierii – aburi subţiri de-nserare - / ne vor păstra ca pe nişte sfinte odoare.
Constrângerea augustă citată anterior conduce la somptuozitate de anvergură, cu modulaţii de sonorităţi compensatoare, mediatizate în ceremonial religios, precum o funcţie cathartică închinată ubicuităţii – În pereţii odăii ce muzică stranie/ ritual de vecernie, ritual de litanie,/ ritual de-nserare, ritual de amvon:/ milioane de sfere în unicul ton.
La porţile singurătăţii
Perceperea halucinantă a universului irupe şi în introducerea fiinţei-cunoaştere, cu o intersectare a nemărginirii şi a unui paradox expresiv La porţile singurătăţii: Pe o linie fără sfârşit,/ pe un fel de memorie iluzorie/ printre portaluri de gheaţă şi mirt/ foc curat prinde-n memorie. Descins parcă din gândirea şi expresia religioasă naţională, Emilian Marcu recurge la istoria cultului creştin şi la ceremoniile acestuia printr-o asumare dozată a resurselor de sorginte evanghelică, în clamare argumentativă : A treia strigare-n pustiu, apelativul de rezonanţă christică – Ioachim, reiterat în triadă, amintindu-ne de tatăl Sfintei Fecioare Maria, reactualizat în maniera Meşterului Manole – O fântână în umbra ta se săpase târziu:/ cu apa ei sufletele ni s-au spălat sau cu ordinea crescândă a revelaţiei consacrate – „Şi nu ne duce pre noi în ispită”.
Versurile sugerează polisemantismul – o ploaie de aripi în noaptea de Bunavestire ori strălucirea firească, deşi retroactivă, a refacerii aurei tonice din Înălţarea la Cer emblematică : o, câte miracole nu se sfârşesc/ ca un ritual din noaptea de Înviere, pentru o clamare a specificităţii răsplatei divine : În preajmă pe pajiştile raiului,/ o dumnezeiască imagine ancestrală!
Adevărurile omeneşti se potenţează prin mijlocitor divin – Proorocul – trimisul lui Dumnezeu printre noi – cu scopul de a genera noi valenţe faţă de asumarea conştientizată a tiparului ontic în răspândire atotcuprinzătoare – Culegătorul de semne, Magicianul, Proorocul, Înţeleptul : o doamne ce lume ciudată! Oboseala acumulată secular se destinde într-o aserţiune erotică, dozată în seducţia stingerii, după devastările sarcastice ale pactului sezonier : Un secol dormind pe memoria ta/ (…)/ sub colţii lucitori ai iernii,/ sub colţii intangibili ai frigului, ai gerului,/ ai existenţei tale irepetabile/ în lumina serafică din amurg.// Un secol dormind pe memoria ta/ este umbra sărutului printre frunze-n cădere. Singularizarea motivului final se înăspreşte în dispoziţia damnării unui neguţător de oroare, însuşită disperat în patima sentimentului : Roşii culori se rostogoleau la picioarele noastre,/ ţipătul frunzei strivite ca o cătuşă ne-nlănţuia.
Optica tragicului diurn restabileşte legătura cu Lecţie pe Ostrov prin scepticismul impactului resorturilor mentale, care asigură o descifrare a deformării simbolice în logica gnostică, eternizată printr-o lamentaţie a neconsolării în faţa absurdului gânganiei mutilate: În bulboanele fără sfârşit, în fântânile minţii/ alunecând înspre coliba de flori de pe Ostrov/ miriapodul cu un singur picior/ abia de se întrupează în sine. Atemporalul înlesneşte excursul religios pentru o inserţie în bestiarul fabulos al purităţii şi virginităţii, înregistrate după componenta relativităţii : Lumi fără contururi precise – biblice timpuri,/ o, biblice timpuri,/ în bulboanele fără sfârşit ale memoriei./ Miriapodul aşteaptă-n tăcere licorna/ zumzet de frunze-n uşoară vibrare de aripi - / Zădărnicie.
Efortul de adaptare al naturii la gândul expresionist al poetului depăşeşte relaţia mortuară abia enunţată printr-o consemnare a instantaneului acvatic, satisfacţia măruntă generalizându-se la scara perpetuării întemeietoare generic, în timp ce antonimicul dobândeşte o fiinţare patetic-lucidă şi legitimează refacerea mesajului în manieră optimistă : Copacii stau ţepeni – sicrie pe cer -/ doar păstrăvii în frunzarele apei/ simt o bucurie fără sfârşit/ în bulboanele fără sfârşit.
Fiecare pagină de poezie descoperită La porţile singurătăţii confirmă libertatea scrisului ca mister existenţial transpus în autoproiecţie decantată, cu o rază de acţiune mereu sporită şi o individualizare menită voluptăţii stărilor de graţie descoperite până şi în anomaliile firii, precum în catrenele intitulate O zăpadă târzie – O tremurare uşoară-n vergeaua de zarzăr/ o zvâcnire-n adâncul izvorului/ celulele-n zbucium îşi încep ritualul/ celulele toate se dedau desăvârşirii florale.
Exaltarea spovedaniei întreprinse comportă o participare a cititorului la transferul de fenomene într-un cadru etic şi asigură animarea unui cod purificator, cu o plonjare în frumoasa eleganţă expresivă, materializată în afinităţi de orfevrărie transpuse cu abilitate artistică, vizată de o entitate a supremaţiei: Din afunduri minuscule cupe - / bob de mărgăritar – sfidează retorica./ O tremurare uşoară, imperceptibilă/ irealizabilă până la desăvârşire. Procesul descris, sintetizat în consacrarea conceptului exprimat, recunoaşte treptele misticismului în atractivităţi senzoriale nălucite mântuitor prin onirism şi mărinimie înălţătoare : Ca o casă de vis, ca un semn dumnezeiesc/ într-o desăvârşire stelară – cupă de aur a florii - / nebănuite parfumuri – misterioasă construcţie/ - tainică împlinire a vieţii – Desăvârşire.
Acest preludiu al idealului este descoperit senzorial prin somatica detaliată în reminiscenţele unei admiraţii prevenitoare : o tremurare uşoară-n vergeaua de zarzăr/ parcă înadins pregătită să vegheze această-mplinire/ (…)/ celulele-n zbucium îşi încep ritualul. Panica dibuirii sincretice vădeşte calamitatea acumulărilor cu repercursiuni portretistice implicate în vârstă, unde sugestivitatea relatării filtrează stările tainice după o transfigurare intimă: Se sacrifică ochiului culori şi parfumuri/ şi de toate acestea se bucură sufletul./ O zăpadă târzie în dimineţile tâmplelor/ cu florile primăverii se-ngeamănă. Emoţia şi graţia dezinvolturii abordare e transmisibilă printr-o sferă ficţional-existenţială, unde se plasează demersul poetului în vederea unei abstrageri complementare: Nebănuite parfumuri – mistuitoare construcţie - / tainică împlinire a vieţii – Desăvârşire.// O tremurare uşoară, (…) minuscule cupe – celulele-n adâncuri coboară.
În memoria lui Emilian Marcu se concentrează idei şi senzaţii care întăresc esenţa toposului amintit prin aceeaşi bântuire a senzaţiilor grefate pe dantelăria imaginarului şi etalate într-o contiguitate independent formulată : Miracole toamna înjunghiind cerul prin seminţele tămăduitoare trimite spre noi/ esenţele tari asemenea unor uriaşe fantome/ sprijină bolta stelară în neclintitu-i mister.
Conştiinţa lucidă şi vigilentă scrutează depunerile deşarte ale aprofundărilor disipate în tabloul unui cadru romantic : Paingii răzleţi de sub colburi imense/ răscolesc în adâncuri în nebănuite cotloane/ manuscrisele, de iarna uitării devenite icoane. Epifania se întâlneşte cu lumescul prelins în metafore enumerate prin intermediul psalmului erotic, devorator de încântare privilegiată, cu paiete îngemănate în registre distincte de formulări obsesive ale preaplinului sufletesc : În turnul de rouă privighetoarea/ în cântecul ei pentru tine se dăltuieşte/ în zorii de ziuă tomnatecă/ în zorii aceştia care ne îndumnezeiesc.
Privirea clinică aplică diagnosticarea performanţei spirituale printr-o maleabilitate conceptuală care-şi află concretizarea în incertitudini de stare fizică, prefigurate ca nişte stratificări modelatoare : Cu ceară şi miere pe carapacea adevărului/ la rang de preafericită mirare ridic starea de graţie/ (…)/ tainiţa gândului, la rang de preafericită mirare. Amintirea şi imaginea se circumscriu unei prezenţe a absenţei şi devin monada celor petrecute odinioară; metafora bucăţii de ceară serveşte la identificarea urmei în memorie, transcrisă în reflecţia platoniciană din Thétète: Aşa cum, pentru a ne semna, ne lăsăm întipărit relieful inelelor, tot aşa ne lăsăm senzaţiile şi gândurile să modeleze bucata de ceară pentru a imprima pe ea ceea ce vrem să ne amintim. Imaginea amintirii se contaminează cu uimirea unei redescoperiri, însă actul rememorării îşi dezvăluie rădăcina într-o perspectivă a urmei lăsate pe suflet.
Artificiile textuale recurg la cuvântul-generator pentru o realitate a jocului retoric, unde nevoia apropierii de fascinaţia gândului se întrupează în iluzia de a surprinde naturalul din lucruri, prin care Emilian Marcu reuşeşte să ofere o consistenţă lirică pe un minim savuros al gestului afectiv : Unde voi şti să călătoresc fără tine/ în vis mă întreb. Totu-i vis?/ Îngerul în două cuie mă ţine/ timpul pe mine a nins. Înclinaţia spre parabolă reiese din îndemnul autodepăşirii, în ciuda atacului dirijat spre eroul avid permanent de alte performanţe, măsurate în iniţiativa depăşirii supliciului (să urc muntele acesta de sare), pentru un masochism pervertit cu subtilitate în vitalism poetic: Rănile tălpilor să mă-ncingă uşor,/ rănile cuielor să mă înflorească.
Istoria întregeşte în simbolismul ireversibil al asumării tonice din îndreptarul credinţei creştine: Să călătorim aşa până sus,/ până la fântâna din cruce./ Cineva cu lumină m-a uns/ că rănile au început să se usuce. Evocarea constrângerilor cu tentă religioasă îndeamnă la descifrarea canonului din adoraţia sacrificială, în vederea atingerii unui refugiu emblematic sau esenţa consacrării prin conştientizare valorică : Unde voi şti să călătoresc fără tine/ îngere, în chin ţintuit?/ În hlamida aceasta mă simt cel mai bine/ Demult sunt un bloc de granit. Eroismul dezumanizant se modulează în dimensiunea interioară individuală printr-o reciclare în paradox, preluată din elucidare amprentelor armonizării cu afecţiunea şi experienţele tradiţiei etnologice se constituie în sentimentul gravat sufleteşte pe intuiţia concesiei necesare – Zbatere, zbatere între maluri solare/ fâşâit de gheaţă-n memorie nesfârşit făşâit/ îngerul în deşert, intră în aşteptare: / în umbra lui o fântână s-a împlinit. Corelarea dintre izvorul amintirii şi mesagerul divinităţii comunică o furtună participativă
În contraste senzitive, menite rolului formativ, cu scop clarificator faţă de o componentă dezinteresată a integrării în dramatismul speranţei.
Clişeul aparţine lumii conştiente de propria criză, unde impulsul către împlinirea personală se prefigurează în etapa următoare a cărţii din 2000 (Umbra şi îngerul), însă mişcarea induce domeniul religios cu o tematică filosofică a faţetelor misterului ancestral, în contextul conflictului de registre: Trecutul ca un pustnic se-ngroapă-n icoană/ Marmoreene umbre se-aprind în blânda strană.
Umbra şi îngerul
Rezolvarea conflictului spiritual este comprimată în titlul celui de al treilea volum comentat, ca o datorie a echilibrării noţiunilor printr-o viziune ingenioasă, oscilând între elemente cu caracter tautologic : Albia se luminase. Prin geana-ndepărtată/ Lumina mai subţire ca sângele de înger/ Se deschidea tăcerii şi luminii dintr-o dată.
Circulaţia conceptului baudelairian reface incitanta familiaritate marină în metamorfozare ideatică (Trist albatrosu-noată pe infinita mare/ Pe cerul fără margini, prin irizări de gând),destinată similarităţii dintre universul material şi manifestările sale cu obsesia lăuntrică (Lovind, în calma grabă, cu aripa de sare/ Ample distanţe mereu tot măsurând), sintetizată în transfer metaforic – Se-apropie de umbra ecoului în care/ Ca într-un cort, de teamă, m-am retras/ În pleoape-mi este jertfa uitată sărbătoare:/ Pierdute zvonuri duce şovăitoru-ţi pas. Cercetarea pe care o presupune amintirea este, de fapt, eikôn-ul platonician sau imaginea, analizată în raport cu timpul şi cu reprezentările unui conţinut de celebrare festivă. Versurile citite reprezintă franjurile contemporaneităţii şi rezultanta oferită se explică prin tonalităţi amare, alături de jocul cu realitatea, consumat conflictual, în confuzia aventurii de explorare : Prin lumi demult pierdute, intrate-n disperare/ Păşim şi umbra creşte de-o palmă sub pământ.
Orga de entuziasm se materializează în elanul păsării, unde calitatea zborului identifică o desperechere de yang şi yin, în ciuda corelării aparente, având în vedere sugestiva iradiere nocturnă şi sentinţa despărţirii, consemnată în epitetul actului afectiv : Şi albatrosul duce în zboru-i peste mare/ Pe-aripi lumina lunii şi ultimul sărut. Spiritul de toleranţă, obiectivitatea sentimentalismului se abstrag în trauma psihică a reculegerii tragice, sub scutul formulei poetice reunind aspiraţii într-o condamnare transfiguratoare a demersului fantasmagoric : Vâslind prin umbra noastră fiinţa visătoare/ Ne-adună dintre sfere într-un sicriu de sare.
Adeptă a intropatiei, mi-ar place să profit de fiecare sonet, compactizat poematic, pentru o redimensionare a înrudirii confirmate în plăsmuire creatoare. În consecinţă, pagina următoare propune o dichisire a senzaţiilor (Într-o pleoapă-mi fulguie lumina/ Într-o pleoapă-mi viscoleşte blând),amăgindu-ne cu împăcarea pretextelor însoţirii, subminate exhibiţionist în concepte evazive : N-am ales nici taina şi nici vina/ Să te port la infinit în gând şi atunci relativizarea operează iarăşi cu thanaticul, într-o voluptate sacrificială compensatoare – Acestui gând mă las răpus de tine,/ Învins mă las de mult prea plinul tău/ Şi ştiu că umbra-n semne magice mă ţine/ Cu tine-mi este bine şi-atuncea când mi-e rău. Cristalizarea declaraţiei în impuls figurativ depăşeşte sinele auctorial şi se dinamizează într-o maximalizare a preaplinului sufletesc printr-o contaminare de ofrandă sau de protecţie: Mă las supus şi-nvins de-atâta vrajă/ De-atât parfum cât duc salcâmii-n cer/ Şi dragostei îi sunt, în taină, strajă/ Că tu îmi eşti un necuprins mister.
Delectarea în perspectiva corespondenţelor se clădeşte până şi în secătuirea instanţei solomonice, transmise printr-o manieră simpatetică, în propensiunea magnetică a sintagmelor caracteristice unui asediu intens sentimental, cu o consacrare dincolo de viaţă: Acestui gând mă las răpus şi-i bine/ Şi-n toate-absenţele îmi eşti aproape./ O nesfârşită vrajă să te-nchine/ Pe-altarul dăltuit din moarte ape.
Partitura continuă astfel, cu o decantare graţioasă şi incitantă a moştenirii literare validate în tradiţie, prin adăugarea fenomenului din interstiţii şi revelaţia subtextului virtual : Aş fi putut să te zidesc zidire/ Din propria-mi închipuire/ Aş fi putut zidindu-te-n cuvinte/ Să îţi dezleg şi gând şi oseminte/ Şi să te duc pe-o insulă pustie/ Zidindu-te-ntre lumânări de vie/ Şi printre crini curaţi şi albi de ceară/ Zidindu-te să te zidesc în pară.
Reluarea conceptului constructiv al delimitării conferă putere versului, care slujeşte la temeinicia sentimentului exprimat, însă juxtapunerea verbului cu nominalul său conduce lectura la asocierea meditaţiei artistice cu formula sa motrice într-un exerciţiu plastic de interiorizare a trăirii, în sensul de topos mult folosit pentru rigoarea finitului asumat de fiinţa adorată. Spectacolul recurge la imaginile melancoliei prin repertoriul de semne iconografice consacrate în această zonă de interes – a recuperării elementelor îndrăgite, faptă contrariată de o inhibiţie a riscului presupus, chiar dacă scopul este virtualmente salvator, potrivit sacrificiului christic de răscumpărare a greşelilor :Să te zidesc aş fi putut drept floare/ Să te descopăr jertfă pe altare/ Cenuşă caldă-n lună şi tăcere/ Te-aş fi ştiut a mea spre înviere.
Şansa luptei cu limita este relativă, iar determinările intrate experimental în complexul incapacităţii volitive, lipsite de naturaleţe, devine o referinţă de neconceput : Aş fi putut dar oare cine ştie/ De-ai fi rămas prinsă-ntre ziduri vie? Dialogul sentimentului preocupă creatorul în vederea transmiterii crezului artistic mediumnic : Dac-aş putea-ntr-o floare te-aş închide/ Să ştiu, la nesfârşit, prin vocea ta să tac. Această disponibilitate simultană pentru o exprimare formativă, senzorială resuscită lumea culturii italiene, anticipată de latinitate (În haina cea de gheaţă simt roua cum mă doare/ Şi-mi amintesc poeme din Dante şi Horaţiu), iar îndemnul de a trăi cu intensitate clipa actuală ca pe o certitudine transferă metafizicul în frison al formei literare istoricizate în convenţia figurativă a satisfacţiei preconizate plastic : Străfulgeraţi de gânduri şi multe risipe/ Prin plase melifere de-un tainic început/ Vom şti că anii-s doară trăirea unei clipe/ Şi umbrele-n durere vor înflori în lut.
Posibilităţile de a diferenţia entităţi, fenomene, procese cu indivizi, obiecte, substanţe în combinaţii de tonalităţi, densităţi şi saturaţii, din punct de vedere sensibil şi psihologic îi oferă şansa confruntării ori determinarea strictă sau învăluitoare a lumii coerente, valabile pentru fiecare vârstă, concentrate într-un univers caracteristic : Ierni pe umbra noastră se zidesc sfioase./ Marea lor zăpadă blând ne-a cotropit/ ierbile respiră taină-n gând să lase;/ Nici o disperare nu-i fără sfârşit. Formal, nimic nu se potriveşte mai bine universului profund al artistului, exteriorizat vizibil într-o exacerbare portretistică şi în determinare analitică, desprinsă din trezirea vegetală ameninţată de o prelevare simbolică, statuată în disoluţie peisagistică, de revenire creatoare: Tâmplele-s în flăcări ca o grea povară,/ Mugurii de brumă se zidesc pe nori,/ Paşii tăi azi cată umbra tot mai clară/ A risipă-i luna dăltuită-n flori. Sub aparenţa unei condamnări ispăşitoare, poetul reface edificarea procesualizată necontenit, paradoxal, în mlădieri de nocturnă chopiniană, cu reminiscenţe de ingenuitate şi transă pasională, celebrată în calde încremeniri conformiste : Se zidesc sfioase peste noi spre seară/ Ierni fără de nume dintr-un veac tăcut/ Mugurii de brumă tâmpla să ne-o doară;/ Umbra-i mai subţire şi de mult e lut.
Peliculă etnologică, versul se stratifică senzorial, cu incizii de gravitate stilistică, pentru o armonizare a efectelor convenţionale, într-o băsmuire spectaculoasă, datorată unei regii preconizate ca irepresibilă aspiraţie liberatoare : Stau măcieşii-n flăcări răpuşi de întomnare/ În luturi dorm cocoşii sub smalţuri şi culori/Pe masă lângă fluturi luminile-s uşoare/ De busuioc e casa aprinsă şi de flori.
Repertoriul de semne se gradează în canoanele unei construcţii scenaristice care cultivă un suspense aromizat vizual, într-o proiecţie folclorică împlinită mistic, pentru o revelaţie performantă în intensitate, vădind conexiuni de tonalităţi şi proporţii succesive, inventariate ca o funcţionalitate cu reminiscenţe emoţionale, de cazuistică subiectivă : Tăcute-n priveghere porumbele-s pe mese/ Reci policandre gata s-adoarmă în cocori/ Un cadru în icoană sfânt cuibar îşi ţese/ E luna ochiul morţii ce pâlpâie-ntre nori.
Înlănţuirea tematică ne sugerează şi o amintire eminesciană de exod mirific într-un univers magic, de onirism ludic în cazul poemului Copii eram noi amândoi şi de incantaţie cu străfulgerări poznaşe la Emilian Marcu. Ironia lui Eminescu se corelează cu lumea lui Creangă, iar viziunea istorică este acidulată în termeni arhaici sau dialectali, potrivit unei turnuri de baladă pilduitoare : Motanul alb era Vistier,/ Mârzac cel chior ministru -/ Când de la el eu leafa-mi cer,/ El miaună sinistru (M. Eminescu – Opere, IV, ediţia Perpessicius 1998, p.75). Alternanţa tonurilor se încheie cu o butadă pe măsură, ca într-o ambianţă diplomatică, de prestigiu curtenitor : Cordial i-am strâns eu laba (Ibidem). Acelaşi discernământ e vizibil şi în următoarele versuri, configuraţie de commedia dell’ arte autohtonă şi familială : - Drept mantie-o prostire - / M’am dus l’amanta mea de lemn,/ În sfânta mănăstire,/ Într-un cotlon de sobă (Ibidem). Această restaurare de atmosferă generează o tandră înţelegere a relatării contemporane, cu sugestii orientale spre ironie, impregnată de umanism şi de filozofie sceptică în stilul descoperit de Anatole France din Le Crime de Sylvestre Bonnard. De ce? Prin latenţe de răgaz ale dăinuirii contemplative, în cadre înţepenite de pacea falimentului preocupărilor curente, pentru o apoteoză ambientală predispusă la dăruirea inspiratoare: Adoarme între rafturi uitând de griji terestre/ Pisica – arc voltaic – cu tresăriri şi-n vis/ Patriarhala tihnă în nopţile celeste/ În noi se cuibăreşte ca un poem nescris. O imagine pompeiană închipuie referinţa distihului dislocat prin spaţiul câtorva silabe, cu o acuzare de comportament discontinuu pentru o înscriere astrală a eroilor cuplului erotic : Stau măcieşii-n vază răpuşi şi neatinşi/ Că-n zodiile noastre suntem doi poli aprinşi.
Procesul de conexiuni schiţat la nivelul unei reprezentări a destinului se amplifică în scopul practicării antifrazei prin coruperea sensului afectiv al imaginilor. Acestea vor fi axate pe căutarea şi descoperirea unui factor de stabilitate de-a lungul fluidităţii temporale şi se va strădui să sintetizeze aspiraţiile la o lume dincolo de transcendenţă şi intuiţiile imanente ale devenirii. Este drumul parcurs al celor trei volume de versuri printr-o valorificare a imaginilor conceptuale, tangente sau veritabile inserţii în conţinutul afectiv al simbolurilor abordate, prin care spiritul îşi adulmecă lumina (Gilbert Durand), corelările se eufemizează, iar prăpăstiile se minimalizează stilistic. Iată concret ce terminologie poate fi suprapusă peste esenţele caracteristice decantărilor comentate : Felină ne-mblânzită iubirea noastră este – corespunde regimului cu caracter intim, asimilat formulărilor diversificate în paliere de atitudine, proces care supune fiinţa devenirii continue. Şi taină (ca în Lecţie pe Ostrov); şi plăcere (precum în cazurile de conştiinţă de La porţile singurătăţii); şi rug (aidoma celui din Umbra şi îngerul); şi amintiri (aşa cum vom descoperi în Feţele insomniei) desemnează patru categorii conceptuale şi reprezintă potenţial o închinare creştină, cu simbolistica adiacentă.
Valorificările supuse dorinţei de veşnicie se completează concertistic prin valenţe purificatoare decodificate în aceeaşi ordine a enumerării citate anterior, cu o încărcare asociativă religioasă, după elementele patristice atribuite rugăciunii ori substituirilor de paternitate : În numele Tatălui corespunde Creaţiei primordiale, descifrate în sămânţa semantică Şi arc; continuarea presupune o tensionare ca cea presupusă de întruparea Pantocratorului – şi aşteptare din versul cristalizat astfel, ca tonalitate pentru consacrarea – Al Fiului. Această corelare validează prin reiterare cognomenul sacrificial şi rug, identificat prin Al Sfântului Duh sau cea de-a treia componentă a Sfintei Treimi, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Finalizarea investiţiei de afinităţi este cutremurător argumentată prin Amin sau corolarul rugăciunilor care în uzanţa Mântuitorului întărea şi mai mult adevărul celor afirmate ori codificarea unei arhive a durerii ca cea de-a patra componentă a versului şi grea cenuşă, prefigurată în poemele politice.
Un duo dialectic încunună înlănţuirea de semnificaţii prin raţionalizarea trăirii erotice sau devenirea energiei vitale într-o condensare liturgică dramatică, reunificând sentimentul dragostei, care suspendă soarta ori fatalitatea unui muritor pentru impunerea dorinţei de eternitate : În zbor mereu intrată, iubirea noastră fie/ Un arc de aşteptare, un salt în veşnicie. O conştiinţă hipersenbibilă materializează fiorul adoraţiei sub constrângerile cristalelor de zăpadă, eventuală aluzie a vârstei, unde conotaţiile corespondente eu-lui liric frizează deznădejdea în revărsare necontrolată, dar şi motivul tainei stimulatoare, nedezvăluite: Vibrândă coardă trupului îmi pare/ În brumele ce te-au cuprins încet, încet/ Deşi suntem troian de disperare/ Tu-mi eşti nebănuitul meu secret. Remarcăm o circularitate vizionară a creaţiei, lirism a cărui introvertire pătimaşă se asociază cu o extrovertire spectaculoasă :identificarea între structura materiei fizice concrete şi asediul imaterialului urmelor memoriei se gravează sufleteşte într-o intenţie de performanţă calofilă, aservită aceleiaşi deconspirări a bucuriilor mereu atractive din exerciţiul virtuozităţii admirative – Eu în extaz ascult cum zuruie lumina/ Pe trupul tău incendiat de amintiri/ Nici un păcat nu mai cunoaşte vina/ Când risipită eşti în tainice priviri. În acest moment de apogeu nonretorica nu este mai puţin retorică prin dorinţa de a metamorfoza versul în cantată a bucuriei, care ne transformă în martorii unei intimităţi, unde materia-emisie face din ea însăşi o captare a reprezentaţiei de combustie pasională, înveşmântată într-o materie verbală cu o textură sui-generis. Deşi poetul reface reziduurile trăirilor introspectiv, el nu poate să renunţe la examinări şi reflecţii asociative, captate într-o revitalizare instinctivă, adusă frust sub imprevizibilul adânc tulburător, erogen prin imagistică iluzorie, sfidătoare a convenţiilor de prezentare : Mirări demult intrate-n primenire/ pe noi se surpă-n sacrul ritual/ Deşi-n vibrare pari că-mi dai de ştire/ În taina ta se surpă-un piedestal. Citatul justifică şi titlul eseului – Lectura polivalenţei rituale în vederea conştientizării unei trăsături distinctive a lui Emilian Marcu: dispoziţia sufletească nu poate să tăgăduiască interesul realităţilor primare decantate printr-o joncţiune de vizualizări în oglinda sufletului, transformată într-un topogam al procesului psihic, unde aglomerările imagistice se întrec în pervertiri sincretice, de unde şi schimbarea planurilor de situare pentru o fenomenologie simbolistică, de reducţie intimistă şi păstrând aleanul mistic – Vibrândă coardă trupul tău îmi pare/ Un sfânt ecou printre sertare.
Departe de autor ideea de energie libidinală incriminată de avalanşa regimului afectiv, starea descrisă după schemele imaginare ale experienţelor conotative, în care plăcerile subtile ale timpului intensifică valoric în plan spiritual palierul comentariului, orientându-se către o deschidere ambivalentă a energiei vitale, totalizând pasiunea afectivă şi măsura ei lingvistică, sub înaltul protectorat divin : Ca frunza în cădere ne credem sacră vrajă/ Noi două umbre gata să curgă în pământ/ Mitropolii de pâclă ne-or fi o vreme strajă/ Şi greierii serafici ne vor zidi în când. E momentul în care imaginaţia organizează şi măsoară gravitatea prin intermediul viziunilor unui exorcist capabil să repartizeze preamărirea în potenţări de cuplu şi situări de formule magice, necesare conversiunii : Prin mări intrate-n taina zăpezilor primare/ Colind şi lună plină vom fi din nou în cer/ Turbează amintirea, ecouri în sertare/ Vor guverna distanţe când rănile ne cer. Versurile se axează pe o inversare de semnificaţii, aduse la nivelul unui traseu pitoresc, de iluzie sentimentală, devenită factor de stabilitate şi protecţie, cu o valorificare a semnificaţiilor sacrificiale, în care o robusteţe de locaş religios se transfigurează în fabulaţie supusă fluidizării aprehensive, într-un consum recuperator, pentru împlinirea transcendenţei : În vestejite frunze culori de miere caldă/ Vor fi locaş de taină şi mirilor colind/ Noi două umbre gata zidiţi vom fi a pradă/ Mitropolii de gheaţă în umeri mi se-aprind. Intuiţiile imanente ale devenirii făgăduiesc păstrarea solemnităţii după o transgresare a legii morale prin spaţiul libertăţii depline a nonconformiştilor şi seducţia meditaţiei funcţionează ca un pretext al condamnării la somptuozitate sibilinică, transpusă în sonuri polifonice sau în disipare sugestivă : Ca frunza în cădere ne credem sacră ruga/ Când umbrele de ceaţă sunt ne-nţeleasa fugă.
După cum schema ascensiunii se opune gradat în dezvoltările ei simbolice, fenomenului căderii, similar conceptelor tenebroase li se opun cele ale luminii. Procesul cunoaşte o torsadă a componentelor, cu o incantaţie a cerescului materializat luminos şi descins în intimitatea încăperii, pentru o asimilare convergentă în registrul uman, convertit într-un izomorfism al repausului – desemnat de nemişcarea manuală, asociată liniştii atotcuprinzătoare, cu o radiere şocantă de ordin temporal considerabil, faţă de un efemer al sugestiei umanului, prin reflectare ireală şi schimbătoare – Sublimă lumină se surpă-n perdele/ Tăcerile mâinii pe trup s-au prelins/ E vântul sfielnic ecou în inele: / De secole parcă pe umbră mi-a nins. Simbolistica descrisă corespunde acelui domeniu al imaginarului în care lumina e însoţită de procedeele necesare transcendenţei, materializate în inconsistenţe vizuale, decor pentru o senzualitate e reveriei ritualului de purificare, unde schema psihanalitică a erogenului asigură depăşirea spirituală a conştiinţei, pentru elevarea creştină arhetipală :Miracole tulburi în geamuri se surpă/ Şi lucie luna se spală-n fereşti/ De aburul gurii ecoul e-n culpă/ Şi peste toate tu mă îndumnezeieşti. Simbolismul sonor recurge la moderaţie şi femininul implicat nu mai cunoaşte mişcarea verticală e elanului activ, ci una a etalării analitice, de valorificare a potenţelor meditative cu o figuraţie a salvării prin aceeaşi iradiere în dubletul înfăţişărilor plastice originare de tip monumental sau cu o nouă concentrare individualistă, de podoabă a lăcaşului auditiv uman : Ciudate gavote se-ntorc între gânduri/ Rupestră lumină se trage-n cercei. Incidenţa protecţiei este preluată de viziunea manifestării erotice atrasă de expresia dominatoare cu blândeţe, pentru a se dezarticula în agresivitatea de artificiu a solidificării, în scopul conservării, aidoma etajărilor de acumulări depozitate : Supunere tandră în gheţuri şi-n scânduri/ Se-aude-ntre rafturi din lemnul de tei. Antinomia revine la efemerul acelui preludiu al deschiderii spre trecere şi revelaţie prin transvazare legitimată natural în anihilare ideatică, securizată sub epitetul aceleiaşi destinaţii potrivnice sonorităţii, înregistrare consemnată în intensitate progresivă : Tăcerile mâinii pe trup în surpare/ Duc lumea-ntre ierburi şi-n mută uitare.
Experienţa personală dezvăluită în Umbra şi îngerul capătă greutate şi este suprasaturată de semnificaţii, aşa încât reflexul de sublimare susţine gustul pentru alegorie şi parabolă, într-un stil care îi viciază amintirile ori impresiile observaţiei, ca să individualizeze o experienţă a determinismului psihologic.
Feţele insomniei
O interpretare la fel de valabilă în excurs referenţial se instituie în imaginarul prelucrat istoric, în care gesturile trebuie reliefate cu o forţă generalizatoare în cadrul problematicii de importanţă covârşitoare, pentru a înfăţişa destinul construit hiperbolic, deoarece cu cât este mai întunecat cu atât personajul va fi mai măreţ.
Fire independentă, personalitate puternică, Emilian Marcu parcurge istoria naţională şi adastă în faţa evenimentelor creditate cu o validare exponenţială, instaurând o poematică a trăirii în fragmentar, unde orice portret se situează în familiaritatea contextului, stări ilustrate de Feţele insomniei – poeme politice-.
Încercarea de a retrăi plenar momentul sau etapa abordată reprezintă o lecţie-atitudine de obiectivitate şi asumarea caracterului de construct al elementelor unei percepţii subiective, cu scopul de a pune în scenă atitudini existenţiale de marcă, unde individualitatea poetului se creditează prin autenticitatea perspectivei şi a motivărilor convergente.
Instanţele repetitive ale anticului Zamolxis înscriu memorabil trăsăturile definitorii ale exemplarului semnificant, mitizat în echilibrul dintr-o înveşnicire tulburătoare, întemeiată pe valorile etnice : Acesta e locul în care ţărâna/ Se strigă-n amiază cu numele sacru,/ Stâlp de ciutură şi de poartă.// Aceasta e casa seminţelor pline,/ Mierea şi grâul şi vinul -/ Sânge urcat în viţa de vie - / Intră-n cămările noastre prin palme.// Acesta e locul, ochi ceresc de lumină/ Pe care cu sânge şi cu sudoare/ neamul eroilor noştri, sub soare/ PATRIE l-au numit întru odihnă!
Disponibilitatea de a participa la vraja lumii se polarizează în sfinţenie şi în dominanta posturală a versurilor, edificată pe linia procedeeelor obişnuite ale raţiunii, supuse tradiţiei unei lumi a vizualităţii şi a definiţiei arhetipale. Incursiunea proiectată ne reaminteşte cinismul lucidităţii lui Cioran, care decreta o luminiscenţă sporită a misticismului, o adevărată confirmare peste vremuri a intenţiilor lui Emilian Marcu, pe această filieră : dar sfinţenia nu este decât sistematizarea unei insomnii. Titlul volumului comentat propune mărturisirile susţinute într-un câmp de observaţie al înţelesului figurat, cu o trecere în revistă a personalităţilor istorice şi a dezvoltării unei culturi de referinţă, depăşind toposul geografic şi temporal, precum în Curtea de Argeş : trec turlele în sfântă răsucire/ Ca un colac de nuntă pregătit,/ Stă voievodul ţării în uimire/ Că a trecut cu tot cu viaţă-n mit. Angajarea estetică tinde să depăşească domeniul concret cultural de îndată ce judecata morală face recurs la semnificaţia baladei printr-un primat poetic destinat constelaţiei terminologice creştine : Pe râul Argeş tras încet din munţi/ De herghelii cu ochi de rouă grei/ Când oasele lui Negru Vodă-s punţi/ Şi sunt de ceară lacrimile-n miei. Studiul relaţiilor intertextuale deschide o perspectivă a dublei referenţialităţi, prin care versurile contactează atât realitatea socială cât şi o relaţie mistică, animată într-un masochism de sorginte christică : Ivoriu-aprins de candele de gând/ Se sparge-n munţi icoana tutelară/ Când oasele lui Negru Vodă râd/ Şi zeul-şi bate cuie-n răni să moară. Există o distincţie de principiu cultivată de poetul nostru – între cunoaştere şi angajare, unde meşteşugul poetului reface sociologic demersul edificat complementar, între gravitate şi legitimarea ei sensibilă, de promovare a funcţiei encomiastice : Pe râul Argeş răstignit pe vânt/ Biserica se-aude respirând suavă/ Când oasele lui Negru Vodă sunt/ Fluiere reci şi cântece de slavă.
După modelul odei lui Alexe Mateevici, consacrate limbii române, Emilian Marcu o cinsteşte din titlu prin apoteoza de soţie a suveranului, împodobită cu o surpadeterminare mistică, adunată în valoarea simbolică morală şi intelectuală a ubicuităţii şi cu epitetul generator de atitudine, trăsături caracterizând expresia naţională în cunoaştere mlădiată canonic : Doamna noastră limbă românească,/ Doamna noastră limbă fără spini/ peste munţi şi peste râuri crească/ Vorba noastră sfântă din străbuni.
Claritate şi exigenţă în disociere, cuvântul marchează multpătimita limbă sub forma încercărilor inerente unei argumentaţii verosimile, datorate acelor condamnări inimaginabile în lanţul evoluţiei umane: Au trudit s-o siluiască unii/ Şi s-o mutileze-n grabă la fierar/ Dar s-au pus de-a curmezişul prunii/ Şi s-au revărsat şi sfinţii-n calendar. Dubla reacţie, de rescriere a pervertirilor exercitate asupra vorbei româneşti şi de contrabalansare a naturii, alături de credinţa religioasă se impune raţionamentului istoric, aşa cum aptitudinea de împotrivire a firii pare să fie o constantă a specificităţii româneşti, cu strălucirea metaforică eminesciană din Scrisoarea III. Arhetipurile bravilor conducători sunt desemnate prin epitetele cele mai simple şi mai cuprinzătoare – structurile concepute se înscriu în regimul semantic pragmatic, referenţial şi întronat etic, într-o afirmare sociologică a miturilor naţionale - Au ţipat din calendare sfinţii/ De le zicem : Bun, Viteaz sau drept/ Doamnă limbă ei ţi-au fost părinţii/ Chiar şi când aveau armuri pe piept. Apartenenţa înscrisă îi sporeşte grandoarea şi dominanta vitală se formalizează într-o edulcorare imagistică, derivată din traseul creator specific unei înzestrări multiple, de simptom al schimbului calitativ, de la utilitar la semnificaţie spirituală: Dulce limbă, fagure de miere,/ Leagănul atâtor scrieri clare/ Ce s-au zămislit în munţi lângă ciubere/ Şi-au ţâşnit de-a dreptul în tipare.
Judecător al istoriei parcurse, limba dă sentinţa pentru timpul de restrişte consemnat cu nuanţările angoaselor încercate în cursul năvălirilor vrăjmaşe, prin luciditatea martorului la trecerile conflictuale care nu ne-au doborât : Doamna noastră limbă neumbrită/ Trasă uneori în munţi la adăpost/ N-ai lăsat pe nimeni, sub copită/ Să te îngenunche fără rost. Vibraţia iubirii se revarsă în echivalări charismatice prin care omagiul poetului conferă valenţe perene, selectate într-o ascensiune spre contemplare, pătrunsă de un echilibru interior al credinţei şi de o participare la resursele inepuizabile ale îndreptarului expresiv în dialectica perceperii sale ca un concept izvoditor, capabil să genereze anvergura primordială a Creaţiei divine : Doamnă limbă scriere de mână,/ Gura mea de rai în care cânt/ Eşti de-a pururi tainică fântână,/ Eşti lumina noastră pe pământ.
Pledoaria lui Emilian Marcu perfectează experienţa estetică proprie cu intraductibila aspiraţie întru calofilie, asistat de mutaţiile culturii cu scopul validării dragostei de ţară : Bijuterie-mi eşti a înălţare/ În steaua mea împrejmuită-n dor/ Tărâm clădit pe râul din ştergare/ Şi străjuit de-al nostru Tricolor. Recunoştinţa faţă de sacrificii într-o vertiginoasă derulare a incidentalelor înclină să recunoască modestia sincerităţii, rafinată de gândirea brâncuşiană potrivit consacratei reînnoiri visătoare îngemănate cu eternitatea, pentru slujirea mizei ontologice reînviate împotriva scepticismului : Prin răni mi-ai presărat sămânţă bună/ Ca pe un lan de tine oblojit./ La matca ta izvoarele se-adună/ Clădindu-ţi o coloană-n infinit.
Utopia întrupează setea unei misiuni articulate abstract, unde capacitatea creatoare devine garantul universului artistic favorabil salvării apartenenţei emblematice la un teritoriu şi la o civilizaţie atestată pătimaş – Bijuterie-mi eşti a înălţare/ Ţărâna mea – un leagăn de vecie - / Şi nici o rană iată nu te doare:/ Sunet de nai eşti patria din glie. Ideea expusă este detaşată valoric printr-o responsabilitate în contrast cu efemerul elocinţei, oricât de spectaculoase ar fi ipostazele codificate după actualitatea crezului teologic, salvator în sfidarea vremelniciei, anulate într-o epifanie inerentă cantonării în ocultism naţional : La temelia ta mă rostuiesc/ Întru suprema ta călătorie,/ În steaua mea ce-mi eşti mereu/ Sunet de nai şi pavăză-n vecie.
Rostuirea titlurilor îmbie spre corelări de motivaţii, în care explicaţia lineară sau incidenţele introspective îl iniţiază pe cititor în experienţa perceptivă a poetului : aderenţe terestre într-o corelare terminologică şi cu o vibraţie mitologică, ca în Patria cetatea eternă; cultul tradiţionalismului autohtonizant, în meditaţie filozofică şi adoptând o conştiinţă a sacrificiului apare şi în Eroii, în vreme ce Colina reprezintă monologul chinuitor al singurătăţii, esenţializat într-o nimicnicie umană, anulată de tortură – Acesta-i dealul priponit în furci,/ Acesta-i dealul hăituit de coase şi răscumpărat primordial, printr-o neprihănire vegetală, de principiu vitala concretizat regenerator: Pe când trifoiu-mbobocit se-nclină/ Şi intră-n casa noastră şi miroase. Dublura strofei revendică statut de refren şi variantele declamative devin succesiunile de confirmare ale autenticităţii unui elan sufletesc descoperit în risipă creatoare – poetul Grigore Hagiu, căruia modalităţile gândului contemporan îi cinstesc patriotismul. Efigie reprezintă nemângâierea faţă de răscolitoarea soartă a domnilor neamului, Ce-au străjuit cu braţul şi mintea sub Carpaţi/ Şi când au fost pentru pământ să moară/ Au fost în mare grabă de capete scurtaţi.
O altă dedicaţie – acum lui Adrian Dinu Rachieru – tratează minimalul constitutiv al universului, înscrise într-un comparativ de superioritate (Mai presus) cu efecte integratoare şi redescoperim lumea asemenea unui determinism de tip cauzal, care se referă la clasele motivaţiei imaginare : Mai presus de-atâtea toate/ Umbra mea-i pe jumătate/ Jurământ şi suferinţă/ Lacrimă pentru credinţă. Observaţia lumii printr-o percepţie estetică echivalează cu imunitatea la trecerea timpului şi lirica pusă în slujba idealului de apartenenţă la o civilizaţie inclusă în teritoriul său originar îl propulsează pe om în abstractizarea concretului: Mai presus de toate sunt/ Umbră scursă în pământ/ Mi-i de rouă inima/ Şi icoană-i patria. Aceeaşi decantare a faptei şi a personalităţilor pilduitoare ne cruţă de vremelnicie, de arbitrar şi zadarnic, în virtutea actualităţii acelui halou sau aure eroice binemeritate, însemne ale identificării şi nominalizării semantismului tragediilor cunoscute de răpirea pământurilor şi nerecunoaşterea apartenenţei etnico-religioase naţionale, între victimele amintite aflându-se mulţimi fără de număr: Pentru cel decapitat/ Iată-ne cântăriţi în imense cântare/ greu de jertfa aceasta/ Înnobilaţi într-un zbor peste linia/ Şoptită de buzele celui/ Îngropat în piatra din porţi şi din case. O identificare în sacrificiul marelui Constantin Brâncoveanu este o modestă sugestie interpretativă pentru lăcaşurile trupeşti şi sufleteşti marcate de stilul specific în tipologia remarcabilă caracterizându-ne ca reprezentanţi de spiritualitate orientală . bizantină şi adepţi ai rafinamentului occidental într-o sinteză concretizată de ultimul vers al primei strofe din Istorie. Numele celor induşi în eroare de promisiuni generoase, însă nerespectate, ne dovedesc onestitatea ca virtute de onoare, răsplătită cu suplicii îndurate de înnobilatul Gheorghe Doja, frântul pe roată pătimit de Horea şi Cloşca sau rătăcirea căreia îi cade victimă Avram Iancu, pentru a nu pomeni decât numele acestor exemplari ardeleni caracterizaţi prin credinţă în dreptatea umană, irosită după cum se ştie : Iartă-ne pentru cel înşelat/ Umplând cupele cu grâu şi cu sare/ Cerându-i răgaz şi iertare/ Şi repaus/ Pe o roată de car sau/ Încununat de câmpie.
Pentru întregirea demersului pilduitor al celor trei provincii româneşti se impunea şi prezenţa convingătoare a Moldovei, într-o ilustrare a supliciului îndurat de Ioan Vodă cel Viteaz, crucificat prin sfârtecare datorită luptei sale în scopul neatârnării : Pentru jertfa supremă/ Întoarcem din ţărână tăcerea/ Celui atârnat pentru logodna cu ţara,/ Între patru cămile./ Iată-ne învelind cupa şi talerul acestui cântar/ Cu şoptite cuvinte de laudă.
În aceeaşi notă de cinstire se conturează poemele Războieni şi Cântec pentru Valea Albă, precum o simbolistică a vitejiei şi a înţelepciunii lui Ştefan cel mare, alături de oştenii săi. Complicaţiile simultane de caracter logic se diversifică în descriptivul intenţiilor statuate ca centre de interes ale unei gândiri impregnate de atitudini asimilatoare, justificate etnic şi religios aidoma unei norme de motivaţie ontologică, în care secvenţele justiţiare servesc drept inductori ai argumentaţiei alegorice : Prin hrisoave Domnul Ştefan poartă hatul ţării-n mână/ Cu un fel de pietate, ca pe-un prunc dumnezeiesc./ În mari cară de lumină Ştefan trece şi se-nchină/ Ducând hatul ţării-n braţu-i tot din osul cel domnesc. Versurile polarizează câmpurile de forţă în perenitatea omogenă a imaginarului, graţie calităţilor multiple ale voievodului; fie că, în calitate de îndemn, se bănuieşte atotputernicia mobilului în zestrea sufletească a neamului, până ce se ajunge la expresia metaforică, în stare să furnizeze simbolurile tradiţiei împământenite – de glorificare a modestiei asumate potrivit tiparelor congenerice justiţiar-estetic : Umblă Voievodul Ştefan până umbra lui dispare/ Dar se scrie printre pietre de atâta adevăr;/ Prin hrisoave Domnul Ştefan caută de-avem hotare/ Scrise precum el le ştie, pe înalte porţi de măr.
Cucernicia se modelează genetic prin funcţii misterioase, structurate în ansambluri simbolice, distribuind mentalităţile imaginare şi ritualurile religioase pentru aflarea unei sinteze motivatoare: O candelă de iarbă şi de vânt/ Îşi tot trimite-n cer lumina ei curată…/ Iar vietăţile de pe pământ/ Intră în clopote şi-ncep să bată. Dacă stabilim o ierarhie a lăcaşurilor de cult înălţate de Ştefan nu putem începe decât cu Putna, unde Clopotul lunii sprijinit pe-un sfânt/ Cu pruncii trece în călătorie/ iar vietăţile de pe pământ/ Dorm în odăjdii pentru cununie. Repetarea penultimului vers cu minimalizarea suflării umane pentru o generalizare adecvată consacră trăirea tuturor conaţionalilor într-o înrudire de refacere a proporţiilor şi însemnătăţii din vechime prin alegorie esopică sau turnură hierofantică în strofa de încheiere, spre validarea cognomenului poetic naţional : La Putna între două depărtări/ Se-aud cocoşii-njunghiind amurgul/ În cupa-ntulburată-a unei flori/ Lumina-şi dăltuieşte-n taină rugul.
Simbolurile terestre animate şi neînsufleţite, alături de cele ale necuprinsului se situează în istoria umană şi naţională prin mitul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, semnificant şi semnificat potrivit riturilor domestice : Îl văd la Putna stând în aşteptare,/ În inima Moldovei ca-n pridvor/ Pe Ştefan, Ştefan Domn cel Mare/ Punându-şi sabia în haturi drept zăvor.
Imaginarul include omogenitatea celor două categorii calificative în cadrul unui dinamism organizator, afectivo-reprezentativ aflat la rădăcina gândirii patriotice sau matricea originală din care porneşte orice meditaţie raţionalizează împreună cu un cortegiu aforistic : Să nu alunece precum un râu subţire/ Ce curge nevăzut pentru urmaşi./ La Putna Ştefan stă cu-a lui oştire/ Cu oastea lui de brazi şi păltinaşi.
Orânduirea imaginilor se întemeiază pe o coerenţă progresivă audio-vizuală până la statutul de hiperbolă, derivată în direcţionare printr-o normă de adaptare la lumea obiectivă – telurică, siderală şi în ultimă instanţă, universală – cu dorinţa depăşirii dramei temporale subiective şi înlocuirii sale cu un caracter funcţional, rezultat din semnificaţia istorică, politică, sacerdotală, războinică şi productivă a simbolismului laic, ulterior religios, conferit personajului : Şi nins de veacuri pare un vârf de munte/ O boltă de lumină peste ţară./ El timpul ştie-n taină să-l înfrunte/ Căci este forţa noastră tutelară.
Retorica îşi asigură axul de referinţă perceptiv într-o convergenţă a mitului, explicat cu ajutorul eflorescenţei simbolice continuate în Elegie cu marele voievod şi Imnul lui Ştefan cel Mare, adică cele şapte poeme din centrul cărţii, închinate unui arhetip naţional, capabil de o sincronizare a secvenţelor interpretative, unde repetiţia are funcţia proprie, de ritmicizare vitală necontenită pentru poporul care posedă nuanţele acestui semantism.
Lirica de ritualizare a jertfei lui Gheorghe Doja este reiterată în slava Târgoviştei cu Turnul Chindiei, Mihai Viteazu apare într-un triptic de închinare, pentru ca Moldova să-şi redobândească faima prin Cantemir şi Miron Costin, personalităţi ale spiritualităţii naţionale; Ioan Vodă cel Viteaz rămâne crucificatul sfâşiat în chingile străluminate-n nobil duh, desprins din umbra stâlpului de poartă tutelară şi însemn christic de răscumpărare, după o imaginară confesiune închinare zguduitoare : Poartă-mă doamne blând în această călătorie,/ În aer stau ca pe o cruce atârnat. Brâncoveanu reprezintă verticalitate şi angelism, prin cele patru odrasle sacrificate, restituind cu bărbăţie un Ideal de ţară, pe care Din patru zări ni l-am făcut destin, aşa cum temeinicia românismului ardelenesc se reface în Blajul cu Câmpia lui deodată şi Ideea de ţară, ideea pentru care trăim. Cultul eroilor de la 1784-1785, al lui Tudor de la 1821 şi al lui Avram Iancu se înfăţişează în realitatea fenomenului uman, filtrată de subiectul cugetător prin extrapolări luminate sub convergenţele demnităţii, libertăţii şi puterii manifestate într-un regim imagistic descins din sensul poeziei ca mit, unde cuvintele devin mesagerii semantismului care aureolează sistemul ontologic.
Civilizaţia românească se reface prin muzeul imaginar al secvenţelor ilustrate de evenimente şi personalităţi exemplare, validate într-un inventar al arhetipologiei – Bălcescu, Al. I. Cuza şi poemele Unirii, configuraţii ce refac antecedentele glorioase din traseul civilizaţiei naţionale şi acum încearcă realizarea simbolică, socio-dramatică schiţată de o pedagogie a imaginaţiei, necesară pentru reeducarea contemporaneităţii.
Feţele insomniei trebuie însuşite ca o atitudine radicală cu valori multiple, într-o vălurire de imagini şi simboluri dureroase, stimulative, cu spaime exorcitate în realităţile istoriei naţionale şi o instalare în tihnă cosmică, instituită în stare latentă, pe o sintaxă a repetării în timp. Ambiţia de a ne păstra configuraţia şi de a stăpâni devenirea printr-o domesticire a nedreptăţilor îndurate se polarizează în acea mitologie a progresului, aşteaptă ca o realitate obiectivă, dincolo de traseele imaginaţiei şi ale reveriei.
Peripeţiile dramatice ale timpului se ramifică dintr-un ciclu trunchiat care încearcă să împace sintetic izbânzile şi eşecurile, angoasele în faţa absenţei şi neîmplinirilor, în care măştile tragicului şi triumfului vor fi întotdeauna dramatice, adică vor face să intervină alternativ înregistrările cu valorificările negative şi pozitive ale imaginilor, conform structurilor antropologice definitoare.
Evaluarea stărilor de conştiinţă şi ierarhizarea facultăţilor sufletului s-au reunit în icoana gândului dezvăluit de Emilian Marcu şi poemele sale politice din apologetica Feţelor insomniei – carte a stăpânirii existenţialului, pe ruinele determinismelor, printr-o asimilare supremă, după ce a prohibit semantic destinul negativ şi ne-a instalat confortabil în eufemismul seninătăţii ori al revoltei, ca un contrapunct axiologic al acţiunii. Este o realizare definitorie, care animă reprezentarea şi o însetoşează de împlinire, concluzie desprinsă cu ajutorul atâtor descentrări şi exorbitări oferite de o paidee asumată sui-generis.
Cecilia Popescu Latiş
O stranie stare de cântec în starea aceasta de spaimă
Între primele cărţi de poezie ale lui Emilian Marcu – Amiaza câmpiei (1977), Sub zodia Traciei (1979), Neliniştea singurătăţii (1982) şi Sigiliul toamnei (1987), critica literară o remarca pe ultima; în adevăr, poetul păstra în Sigiliul toamnei puţine lucruri din volumele precedente, imaginile prea luminoase, cu lanuri de grâu foşnind alene în dimineţi cu rouă şi cu figurile eroilor din vechime, sculptate în piatra munţilor, fiind înlocuite aici de bruma şi melancoliile toamnei; este acum un alt anotimp, al distanţelor şi al vestirii zăpezilor, al ţipătului trist de pasăre călătoare: timpul iubirii este noiembrie, iar „semnele” sale sunt umbra, seara, cenuşa, scrumul, amurgul, bruma, marea trecere: „E gura ta un fel de brumă rară/ epitalam incandescent e gura ta/ te du iubito-n umbra ta e sară/ şi-a răsărit cenuşa mea-ntr-o stea./ Te du, te du, zăpezi ne tot devoră/ o existenţă efemeră-n care ne-am văzut/ nisipul se încheagă tainic într-o oră/ sub eşafodul lunii turbează un sărut./ Şi gura ta-i un fel de brumă-albastră/ o brumă-n care greierii iau foc/ te du iubito – pasăre măiastră - / E existenţa noastră cel mai sacru joc./ Te du iubito ca o brumă rară/ din umbra mea ies greierii şi zboară.” Chiar dacă se mai fac simţite ecourile poeziei anterioare într-o simbolistică „transparentă” (fagurele, lutul, fântâna, sămânţa, spicele, „sigiliile de grâu” etc.), ponderea acestora este mult atenuată în favoarea accentelor grave ale jocului viului cu amorful, fiinţei cu nefiinţa, apar „motive de tristeţe” ( două poezii se numesc astfel) poetul descoperind resurse noi şi mult mai aproape de structura sa interioară în „sigiliul toamnei” care iau locul prea convenţionalelor „sigilii de grâu”: explorarea acestui alt anotimp aduce cu sine şi relevarea (tonifiantă pentru poezie) a măştii şi falsului decor, a scenei tuturor rolurilor care acoperă dar nu pot distruge esenţa : „Te simt mai aproape, pleoapele mă dor,/ braţele-mi te cată în această lume,/ purtăm măşti de ceară şi un fals decor/ să-l avem drept spadă, să-l avem ca nume./ Te mai ştiu în preajmă deşi timpul trece,/ deşi ceasul nostru a luat alt sens/ purtăm răni arzânde peste carnea rece,/ te mai simt aproape ca pe-un rug aprins,/ masca ta de ceară parcă aburise;/ luase foc privirea ochiului meu nins./ Te mai ştiu în preajmă deşi timpul zboară, deşi lipsa noastră a uitat să doară.” În chip evident sigiliul toamnei ducea un câştig în ordinea esenţializării lirismului, un „fior” autentic pus în valoare de jocul mai atent studiat al rimei şi ritmului.
Temele cărţii, la care se adaugă cultivarea muzicalităţii verbului şi efortul plasticizării realului, prin metafore şi comparaţii adesea remarcabil construite (iată, de exemplu „Licuricii – ochii unei călugăriţe/ demult adormită în noianul de frunze”), plasează poezia lui Emilian Marcu în direcţia neoromantică, unul dintre semnele distinctive ale noii modernităţi din lirica noastră; starea de vrajă sau, cu vorba poetului, „o stranie stare de cântec în starea aceasta de spaimă” caracterizează volumul în întregul său : „O lotrie bună, o sanie nouă/ Doi cai de răşină cu ramuri de rouă/ O sanie nouă, o lotrie bună/ Pe cai de răşină şi-un clopot ce sună/ Pe lucii întinderi, pe gheţuri uşoare/ Pe munţi de lumină şi de întristare./ Pe Ostrov, pe Ostrov alaiul de nuntă/ Cu luna ce trece nebună şi-nfrântă/ Damnaţii ce-n taină se-arată spre seară/ Într-o sanie bună, într-o lotrie uşoară./ O lotrie bună, o sanie nouă,/ Şi doi cai de răşină să ne poarte sub rouă/ Să ne poarte sub ierburi sub atâta surpare/ Pe lucii întinderi de gheţuri uşoare” (O sanie nouă…).
La puţin timp după Lecţie pe Ostrov Emilian Marcu revenea în librării cu un nou volum de versuri, Îngândurat ca muntele de sare. Subtitlul cărţii, „Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară” precizează un proiect literar original, surprinzător, foarte provocator prin lectura „în oglindă” pe care o presupune. Cum se ştie, au fost, mai întâi, cele 154 de texte ale lui Shakespeare; apoi, scrise între 1954 şi 1958, s-au mai adăugat alte 90 de sonete, cu titlul Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu; acum, aceste noi 89 de sonete care se extrag, şi ele, din „vertebra lui Yorik”, S-o recunoaştem, proiectul lui Emilian Marcu este unul dintre cele mai interesante. Înainte de toate, se cuvinte a vedea ce uneşte şi, mai ales, ce desparte sonetul închipuit de Vasile Voiculescu de cel imaginat de Emilian Marcu. Voiculescu reţinea din „modelul” shakespearean satira şi arta portretului, pastişându-l cu respect, cu spunea cineva; versul său e rece, transpune sentimente trecute prin luciditatea cristalină a formelor clasice, căutând idealitatea şi refugiul într-o paradigmă renascentistă. Emilian Marcu închipuie sonetul, mai exact, continuarea acelui proiect literar al lui Voiculescu într-o formă de expresie lirică amintind de romantism; l-au condus aici firea sa şi tiparul liric pe care şi l-a construit cu migală. Lectura acestei cărţi nu poate ocoli întrebarea dacă sonetele sunt sau nu o citire „shakespeareană” a sinelui. În orice caz, Emilian Marcu se îndepărtează mult de „model”, el nu urmăreşte pastişa, ci închipuie o „îmbogăţire”, pe dimensiunea sensibilităţii sale (neo)romantice, a sonetului „de origine”. Oricum, subtitlul şi mărturisirea proiectului impun cuvântul livresc. Dar ce este postmodernismul decât o (re)facere a cărţii din carte, o întoarcere în text, un fel de a rescrie ceea ce va fi fost scris, o trăire a ceea ce va fi fost trăită altădată, un fel de a declara naşterea cărţii din carte şi un fel de a fixa lectura, receptarea unei opere (implicit, a unui autor – opera – filtru de percepere a realului) drept mod propriu de a scrie. Într-un anume fel, Emilian Marcu repetă experimentul făcut de Gellu Dorian în Elegiile după Rilke şi În căutarea poemului pierdut; numai sub aspectul exterior, însă, al proiectului propriu-zis, pentru că între cei doi poeţi este o mare distanţă în privinţa opţiunilor tematice şi de stil. Emilian Marcu caută o motivaţie şi des-face un mod literar celebru, ipostaziat, deopotrivă, în opera lui Shakespeare şi Voiculescu; el împleteşte o funie al cărei fir se trage din materia textelor înaintemergătorilor, iar, noi, ceilalţi, o despletim în urmă, urmând, însă, o altă cale decât cea arătată de Voiculescu: Emilian Marcu extrage esenţele de sentiment, obligând „modelul” să-şi releve partea romantică şi, nu o dată, romanţioasă: „Ca un miracol bate frunza-n geamuri/ culori fantaste curg pe trotuare/ se leagănă fantoma unor ramuri/ peste privirea noastră rănită, de plecare,/ te du cum ştii tu bine să faci a întâmplare/ te du şi vezi cum cade frunza pe pământ/ şi vezi cum se destramă tăcerea din sertare/ şi cum e frig în lacrimi şi-n patimi şi în vânt./ Ca un miracol frunza învăluie amurgul/ culori incandescente se surpă peste noi/ te du iubito dară, înnebuneşte burgul/ adorm atâtea spaime în umerii tăi goi./ Şi munţi de pâclă groasă oricât ar vrea să cadă/ nu pot să te ascundă. Ai carnea de zăpadă.” Cititorul textelor lui Vasile Voiculescu era unul calificat, dotat cu un serios bagaj de cunoştinţe în materie de mitologie, poezie, filozofie a culturii; altfel spus, cititorul sonetelor închipuite de Voiculescu era un degustător de esenţe culturale. La Emilian Marcu iese în faţă fiinţa, sufletul şi sentimentele ei; cartea sa pretinde o lectură de identificare emoţională, chiar şi atunci când există în poeme referinţe clare la model : „Vertebra lui Yorik s-o porţi talisman/ s-o porţi ca pe o pedeapsă atât de dorită./ Se înţeapă cuvintele între ele. În van/ Limpede verbul ne duce în ispită,/ Cine dintre noi, o, dar, cine şi când/ Va putea să te apere de risipire/ vertebra lui Yorik auzi-o plângând/ stigmatizată de extaz şi uimire./ Tu, fericito, cu piele de şarpe pe trup/ care te întorci în păcatele primordiale/ porţi drept blazon ochiul de lup/ şi vertebra lui Yorik în semn de plecare./ Cine dintre noi, o, dar, cine şi când/ va putea auzi vertebra lui Yorik plângând?”
Emilian Marcu este un elegiac pur, dominat de efortul plasticizării realului, prin metaforă şi comparaţie; el crede cu toată convingerea că lirismul este, înainte de toate, muzicalitate. Emilian Marcu este un poet din stirpea lui Amphion : „De parcă am trece iubito în fluturi/ aşa mă aştepţi azi să vin şi te miri/ cuvintele de pe buze ai vrea să le scuturi/ când ninge în mere şi ard trandafiri,/ De parcă am trece iubito în moarte/ aşa mă înalţi peste iarbă-n priviri/ vezi dară lumina se lasă-ntr-o parte;/ cu şişuri în gură piraţii sunt miri./ De parcă ar ninge în mere spre toamnă/ iubito tu crede că-n lacrimi e vânt/ portrete de ceară se-ntulbură-n rană;/ am trupul de iarbă, ai trup de pământ/ de parcă am trece iubito în fluturi/ cuvintele de pe buze nu mai poţi să le scuturi.” Emilian Marcu este unul dintre cei mai fideli susţinători ai (neo)romantismului în poezia noastră de azi; el se îndepărtează de simbolul cultural pentru a regăsi sentimentul şi sentimentalismul. Astfel, sonetul continuă.
Perspectiva nouă pe care o deschidea această carte din 1990 se regăseşte în volumele tipărite după 1990 : Lecţie pe Ostrov (1995), Îngândurat ca muntele de sare (1996), La porţile singurătăţii (1997); Flori pentru Augusta (1999), Scoica sonoră (2000), Umbra şi îngerul (2000), Melancolia şarpelui (2000), Feţele insomniei (2001), Muzeu de sate (2001) şi Atlet moldav (2003), Ce poate fi, iată, mai surprinzător pentru imaginea unui poet „taxat”, pe nedrept, de facil decât orientarea celor aproape o sută de poeme ale volumului Lecţie pe Ostrov spre tema cărţii (incunabul, papirus, literă, semn) şi spre motivul literar al insularităţii? Poetul imaginează scenariul unei călătorii spre o lume de dincolo de sine şi de dincolo de rău, pe care o denumeşte Ostrov, un fel de spaţiu al iniţierii, al sacralităţii, angelicului şi erosului – o nouă insulă a lui Euthanasius; multe poeme au titluri „narative” (Drumul fără întoarcere printre astre spre Ostrov, La capătul unei uriaşe explozii şarpele Phylon se arată, O gânganie stranie respiră-ntr-un flaut, Marea procesiune pe Ostrov, Pe Ostrov se înalţă un uriaş labirint, etc.), închipuind această aventură în căutarea tainicului, „idealului manuscris”, cum se spune undeva : un drum şi, fireşte, o iniţiere pentru că nu ţinta, cum nici lectura manuscrisului de pe Ostrov, interesează, ci calea până acolo. De altfel, poemele vorbesc adesea despre „blestemul cunoaşterii”, iar una dintre figurile centrale ale cărţii, este, semnificativ, şarpele, numit aici Phylon, poate de la anticul Python, simbol al cunoaşterii, consacrat în mitologie : „Şuruie ploaia, o, cum mai şuruie ploaia/ precum lacrimile virginalei făpturi/ în tomnateca zi de duminică./ Un pocnet uşor în păstaia salcâmului,/ Un pocnet uşor, un tremurat între trestii,/ în păstăile-ncinse de ploaie./ un pocnet uşor – o mirare - / pe Ostrov ploaia-ntre trestii./ În păstăile umede zgomotul monoton/ ca într-o temniţă medievală./ E toamnă pe Ostrov, un muzeu ireal,/ o stare de vrajă şi totuşi…,/ Şuruie ploaia în tomnateca zi de duminică./ Şarpele Phylon în păstaia salcâmului/ în păstaia virgină se odihneşte./ Nimeni nu-l caută, nimeni nu-l ştie./ Un pocnet uşor, un tremurat între trestii/ îl veghează în aşteptare./ O câtă mirare, vai, câtă mirare./ Şarpele Phylon în păstaie se află,/ acolo se află ca într-o/ grea închisoare./ Şuruie ploaia, o cum şuruie ploaia stelară!/ Pe Ostrov e şarpele Phylon o candelă rară” (În păstaia virgină se odihneşte şarpele Phylon).
În anul 2001, Emilian Marcu a tipărit două masive cărţi de poezie (însumând aproape două sute cincizeci de texte şi peste patru sute de pagini), Feţele insomniei şi Muzeu de sate, care abordează zone extrem de sensibile ale poeziei şi, mai cu seamă, ale ideologiei literare, ale „mesajului” ce se cuprind acolo; Emilian Marcu are curajul – pentru că, s-o recunoaştem, e un gest de curaj – să aducă din nou în circuitul ideilor literare poezia patriotică, la mai bine de un deceniu de când aceasta va fi fost expulzată din literatura noastră. Mai mult, sentimentul patriotic (atât de firesc în Europa, unde vrem să ne integrăm şi peste Ocean, unde privim cu speranţă, încredere şi teamă), la noi, a fost un compromis de propaganda regimului trecut până la deriziune şi deplină golire de sens prin confundarea sa cu excesele naţional-comunismului. Prefaţa lui Gheorghe Lupu, intitulată semnificativ Resurecţia poeziei patriotice, dar, mai ales, poezia din cele două volume, ne invită la o discuţie serioasă despre patrie şi patriotism, acum când se vede bine faptul că succesul societăţii occidentale se bazează pe respectul simbolurilor, valorilor şi sărbătorilor naţionale, iar, la noi, un sondaj de opinie dat publicităţii în 2001 indica un procent important de subiecţi care „se simt mândri ca sunt români”. Să fie acesta un semn al resurecţiei sentimentului patriotic, dincolo de retorica găunoasă de altădată, un reflex al raportului atât de tensionat aici şi aiurea dintre mondializare (europenizare) şi ceea ce numim identitate naţională (specific naţional)? Un răspuns poate fi conturat printr-o dezbatere publică serioasă şi în afara emoţiilor de tot felul; un posibil punct de plecare pot fi chiar aceste cărţi de poezie ale unui autor nu tocmai răsfăţat de critica de întâmpinare, ieri şi azi, exact din pricina opţiunii sale, unde s-au identificat, cu precădere, excesele encomiastice, iar nu constantele Feţele insomniei şi Muzeu de sate, sunt într-o altă ordine, ilustrarea unui program alternativ, în polemică deschisă cu acea parte a elitelor care îşi refuză (în amintirea, cenzurii şi a umilinţelor din trecut) sentimentul patriotic; câţi poeţi de azi (chiar dacă gândesc astfel) au curajul de a scrie aşa : „Mă simt de patrie legat/ Ca de un izvor de apă vie,/ Aici e tot ce am curat/ Aici în patria din glie” (Clipa de nemurire)? Oda, imnul (în tradiţia lui Ioan Alexandru din Imne), mesianismul romantic,o imagistică specifică unde evocarea marilor figuri ale istoriei naţionale se face totdeauna cu ajutorul metaforei (Zamolxis, „sabia lumii”, Decebal cu visul „Daciei Felix”, Ştefan „un Cristos al nostru”, Brâncoveanu, Cantemir, Miron Costin, Horea, Cloşca, Crişan, „Trinitatea”, Tudor, Bălcescu, „conştiinţa clară”, Cuza „însemnul sfânt”, Eminescu), „Dacia cea mare”, „harta din suflet”, şi „Harul sfânt” – acestea sunt simbolurile identitare în jurul cărora se structurează lirica, din Feţele insomniei : o mitologie şi un spaţiu unde e loc şi de „osul mistreţului” şi de „cântecul apelor”, de la Hotarul care desparte/ uneşte legenda şi adevărul istoric. În Muzeu de sate, poetul rescrie un spaţiu liric compromis în bună măsură de sămănătorism (puţin împlinit estetic), şi, peste ani, de realismul socialist ( cu a sa retorică de propagandă, departe de formele lirismului). Care sat, însă? Iată: „Păşim sfioşi cu genele-n broboane/ Pe-un teritoriu vast şi ireal/ Ca într-o lume-nchisă-ntre obloane/ Cu veşnicia caselor pe deal”, un muzeu şi o proiecţie interioară, o fantasmă, s-ar zice : reală şi ireală pentru că icoana lăuntrică e, în poezia lui Emilian Marcu, chiar realul (re)construit. Care ţăran, însă ? Iată: „Din când în când el vine la oraş/ în hainele de zeruri şi de caş./ Se repede la lume cu privirea, un lup/ scăpat, ca prin minune, de la zdup./ Se caţără cu bagajele în autobuz,/ Mersul îi este sfios şi confuz;/ în palme rănile încolţesc într-o doară,/ i se pare că nu merge, ci zboară” (Mesagerul); o „figură” poetică unde se adună tema rădăcinilor şi a veşnicei reîntoarceri la matca pierdută. În sfârşit, peisajul idealizat prin metaforă : „Ninge în Moldova – lacrimă uşoară/ ca-ntr-un carnaval cu amintiri,/ Stoluri mari de fluturi blând coboară/ Vrând să fie-n noaptea asta miri./ Ca-ntr-o sărbătoare pomii se îmbracă/ în fulgi mari cât sufletul de grei./ Presimţim în aer vârsta cum ne-ncearcă,/ E natura toată numai ochi de miei./ Ninge în Moldova - lacrimi mari de fată,/ Blând cireşii-mbracă patria, de flori/ Pare-ncet lumina-n pleoape strecurată,/ Ninge în Moldova, o, ce mari ninsori./ Şi e în natură respirarea-n taină/ Ca-ntr-o şoaptă-n care abia de te mai ţii./ Sufletul e-nzăpezit de spaimă./ Ce ninsori ne-aşteaptă, hai să fim copii./ Ninge în Moldova – lacrimă curată/ Fulgii par că-s fluturi care mor./ Din absente aripi vor greoi să bată: par că-s peste lume bolovani de dor./ Se îmbracă-n taină patria în floare,/ ninge în Moldova ca-ntr-un basm ciudat./ parcă-nvaţă-n fluturi aripa să zboare;/ Ninge în Moldova, albul ne-a îmbrăcat” (Ninge în Moldova). Feţele insomniei e una din cărţile cele mai problematice din poezia noastră de azi. Muzeu de sate e un elogiu al satului românesc, probabil cel mai important volum de versuri (şi din perspectivă estetică), scris despre sat din literatura noastră.
Ultimul volum de poezie al lui Emilian Marcu, Atlet moldav, cuprinde poeme datate în anul 2002, sub semnul unui motto eminescian: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan, altar al conştiinţei naţionale.” Un pelerinaj la Putna, aşadar, închipuia Eminescu în secolul XIX, viziune preluată de poetul contemporan; mai e posibil şi „oportun”, cum zic unii, un asemenea pelerinaj de la care, fireşte, se aşteaptă un miracol, epifania, apariţia divină (aici, Ştefan cel Mare şi Sfânt) în faţa „păgânilor” (înlocuitorilor de eroi) de azi? Nobil în visul eminescian, la fel, peste ani, pentru nişte tineri ieşeni care şi-au fracturat viaţa în anii ’50 urmărind aceeaşi himeră, pelerinajul, azi, se asociază ideii de fundamentalism ori, în cel mai „bun” caz, din motive ştiute, retoricii naţional-comuniste. Asemenea idei primite, foarte rezistente în conştiinţa contemporanilor. Nu pot fi demolate decât prin invocarea, viziunii eminesciene, a „întâmplării” tragice de la Iaşi, din anii ’50, apoi a canonizării de către Biserica Ortodoxă Română a „atletului creştinătăţii”, în sfârşit, printr-o carte ca aceea a lui Emilian Marcu scrisă, înainte de toate, cu sinceritate, dincolo de oportunism şi dincoace de festivismul aproape fatal al comemorării celor cinci sute de ani de la moartea lui Ştefan cel mare şi Sfânt (în Feţele insomniei, Ştefan era numit, de altfel, „un Cristos al nostru”); ne place sau nu, Emilian Marcu scrie exact cum gândeşte/visează /simte despre „eroul” său liric. Inteligent, poetul îşi apropie versul de gestul Bisericii, explorează subiectul ca pe un simbol al jertfei christice : „Atlet moldav supus întru Hristos/ Din cruce pavăză-ai făcut spre veşnicie/ Şi pentru ea tu ai adus prinos/ În câte-un sat biserica în veacuri să ne ţie./ Şi unde-a fost tot negura mai/grea/ Ai răsădit un crin să înflorească./ Lumină caldă-ai picurat din stea,/ Crucea ai pus-o-n glia strămoşească./ Atlet moldav, întru Hristos atlet/ De veste-ai dat şi groază-n păgânime./ În fiecare schit trăia câte-un ascet/ Ce scria predoslovii peste ţintirime./ Şi era frig prin curţile domneşti/ Dintr-o sfioasă-ngenuncheată Europă/ Din cruce pavăză-ai făcut tu să păzeşti/Să nu se-abată către ei o catastrofă./ Zăpezile au înflorit în mărul sfânt./ Atlet întru Hristos tu eşti în toate,/ Atlet moldav te ştiu cât pe pământ/ Moldovei eşti lumină şi dreptate./ Şi unde-a fost tot negura mai grea/ Tu ai sădit un crin să înflorească./ Lumină caldă-ai picurat din stea/ Şi crucea pavăză e-n glia strămoşească” (Atlet întru Hristos). Cuvintele poeziei lui Emilian Marcu din această carte sunt jertfă, înălţare, înviere, altar, mir, smirnă, potir, luminare, psaltire, cruce, biserici, schit, cristelniţă, înger, candelă, mirt ( uneori cuvinte rare, având aceeaşi conotaţie: comând, artos, minee) etc. În Atlet moldav, Ştefan e, mai ales, cel Sfânt pentru că, iată, folosind lexicul amintit, poetul îşi vede „eroul” rugându-se, făcând legăminte, testamente, porunci domneşti, zidind, înconjurat de un alai arhieresc ori de un sobor de îngeri – un mire îmbrăcat în cămaşa de purpură (sau într-un giulgiu, amintind încă mai direct de jertfa christică), nuntind cu moartea : Cămaşă de lumină îl îmbracă. Blând/ Lumii se-arată tainic El ce-i mire/ Greierii-l plâng şi ni-l aduc pe rând/ Şi frunzele de cetini învaţă să-l respire./ Aprins de gânduri intră-n calendar/ În zilele de viaţă dătătoare. La Putna-n candelă domnescul dar/ Se-arată lumii a mistică iertare./ El e de Paşte-i lacrimă pe noi/ Lumina îl îmbracă-n haină groasă/ Până la întâlnirea de apoi/ Să ne tot fie-ntre altare casă./ Îl respiram cu lacrima în zori/ În ziua pregătită spre-nviere/ Aprins de gânduri şi de reci fiori/ Lumii se-arată-n tainice mistere./ Atlet moldav în graiul strămoşesc/ El crucea-ntru Hristos o ţine-n braţă/ De-amiază-adâncă stelele-nfloresc/ Ci el ne dă jertfelnică povaţă” (Cămaşă de lumină).
Poezia lui Emilian Marcu e datoare doar pe jumătate imaginii de manual cu definiţiile lui (gen: „atletul creştinătăţii”); Emilian Marcu le (re)poetizează, le integrează în fluxul liric, fără a-şi compromite viziunea proprie : îl ajută evocarea unor figuri de poveste (Daniil Sihastrul) şi, mai ales, a unor locuri din istorie (Putna, în fiecare poem, aproape, Valea Albă, Războieni, câmpul de la Direptate, Căpriana, Sihla, Sihăstrie, Voroneţ, „lumina lui Dumnezeu pe lume”, Suceava, Dobrovăţ, Vaslui, Biserica Sfântul Neculai Domnesc din Iaşi, „bisericile stelare” şi „zidurile întru Hristos”), dar şi teme ori „figuri” lirice din cărţi precedente – ţăranii din volumul Muzeu de sate (în poeme precum Frângerea pâinii, Vis, Ţărăncile zidind sfinte odoară, Esenţele-n cuvinte…, Veşnică trudă, Comând, gata de plecare, Căruţele din munte, Arborii de ceară, Satul tot cu-alaiul în colind), simbolurile fiinţei interioare identificate ca o stare de suflet (vinul, Mielul, Mierla, Bradul, Puiul de zimbru, Lujerul de vie, Schit dintr-un lemn, Puiul), invocarea unor sfinţi ori feţe bisericeşti de azi şi fixarea unor teme lirice în hrisov, carte, hotar, hat, hartă-, susţinând lirismul vremii când „cel viteaz s-a preschimbat în „mit”. Se regăsesc în Atlet moldav atât retorica eminesciană (mai ales, aceea din Doină), cât şi imnele şi elegiile cărţii, tonalitatea specifică poeziei lui Ioan Alexandru; nu e pastişă, nici „glosă” ci asumarea prin consonanţă a unui fel de a scrie, experiment făcut altădată, altminteri, de Emilian Marcu în volumul Îngândurat ca muntele de sare. Emilian Marcu e şi original şi profund când scrie astfel : „O candelă de iarbă şi de vânt/ îşi tot trimite-n cer lumina ei curată/ Iar vieţile de pe pământ/ Intră în clopote şi-ncep să bată./ Icoanele prelunge în amurg/ Pe chipuri zugrăvite-n aşteptare/ Se fac pe sub biserici rug/ De lacrimi calde întru sărbătoare./ La Putna în biserica de seu,/ De os curat cioplit cu dibăcie/ O candelă de iarbă şi de vânt/ Lumina şi-o trimite-n veşnicie./ Clopotul lunii sprijinit pe-un sfânt/ Cu pruncii trece în călătorie/ Iar vietăţile de pe pământ/ Dorm în odăjdii pentru cununie./ La Putna între două depărtări/ Se-aud cocoşii-njunghiind amurgul/ În cupa-ntulburată-a unei flori/ Lumina-şi dăltuieşte-n taină rugul”(O candelă de iarbă…).
IOAN HOLBAN
O Istorie a Literaturii Române
Resurecţia sonetului
Poetul străjuieşte lumina. E un străjer limbut. Făptura sa a ei raze despică. Cuvântul său ridică, înalţă decoruri de umbre. În triada ontologică Lumină-Poet-Umbră, poetul edifică o copie infidelă : Înger-Sonet-Diluviu întunecos!
Emilian Marcu re-insitutie Sonetul aşa cum Dante fulgura terţinele. Omar Khayyam – catrenele, iar Eminescu – pe urmele divinului Brit, eleva Sonetul, Oda (în metru antic), Glossa, etc. fidel unei prozodii în care „ritmul”, „iambii suitori”, „troheii”, „săltăreţele dactile” imprimau Forme individualizate unei Naturi universale amorfe.
O simplă trimitere edificatoare : în vreme ce Eminescu prea-slăvea „iambul”, să zicem – iată că Emilian Marcu revede, precum Raymundus Lullus într-o Ars combinatoria, virtuţile Sonetului într-un Theatrum Luminae de o continuitate bergson-iană (durată – calitate – continuitate).
Căci, în cele 130 (!) de Sonete (vom vedea de ce) el îşi divulgă crezul pragmatic :
„Un alt sonet şi-aşteaptă rându-n carte/ Să se aştearnă-n taină sub priviri/ Cuvintele-s în zăcătoare numai şoapte/ Şi se încheagă-n semne gata să te miri./ Pe spaţii albe ca o blană fină/ Pe foi înfometate de cuvânt/ Imaginea-i se-mbracă-n zibelină/ Şi se aşterne leneşă la mine-n gând”. (p.5).
Non-canonic, sonetul lui Emilian Marcu este o tresărire fără coerciţia versului din sonetul eminescian: 1-4; 2-3; 5-8; 6-7; şi mai ales : 9-12; 10-13; 11-14. Constant în această direcţie, poetul se autointitulează bacovian: „Cărei frumoase-i vei şopti-ntr-o seară/ În preajma unui foc mocnind în şemineu/ Sonete de iubire când pe-afară/ Geruri nebune-or colinda, mereu.” (p.6).
Aş cita, cu plăcută anamneză, sonetele în maniera eminesciană, „De ce se surpă turnul de taină în amurg” (p. 129), „Azi printre tulburi semne mai pot a te cunoaşte/ Uitări din altă lume ne caută-n priviri/ Un lung cortegiu poartă prin cer uitate moaşte?/ Apusul în icoane-i fântână pentru miri.” (p. 130). Şi iarăşi apare „de ce-ul „cum altă dacă „Şi dacă” sau „De vorbiţi mă fac că n-aud”. Poetul Emilian Marcu zice : „De ce te-aş ţine tot îngropată-n gânduri/ Tot cuibărită-n vise ca pe-un odor de preţ…?” (p.126), sau exemplarul : „De cât te-aştept lumina-ncet/ În reci şi triste felinare/ S-a subţiat la mine-n piept”… „De cât te-aştept să vii, tu vină: /Sunt ochiul stins, eşti doar lumină” (p.125). La fel este sonetul „Te uită frunza cade pe umbra ta sfioasă/ Lumini incandescente se surpă între noi… Te uită cade frunza pe umbra mea de ceară/ Din umbra ta de pîclă vor îngerii să sară”. (p. 123).
Critica academică şi didacticistă ar sugera aici prezenţa spiritului lui Macedonski sau Mihai Codreanu, Ion Minulescu sau Bacovia. Criticul motivic nu relevă însă nimic atunci când este vorba despre trăirea unică a poetului despre originalitatea lui: „Tu iară-mi spui că ninge-n paradis la noapte…Tu iară-mi spui că ninge-n paradis de-o vreme/ că greierii turbează de cântec în poeme” (p.122).
Există, la Emilian Marcu, o eşafodare de continuitate către înalt, a temei predilecte. Triada Lumină („înger de pază”, ca la Eminescu) Poet-Umbră. Aici se insinuează o anumită singurătate a celui care îl cheamă, mereu, pe Tu (îngerul) şi mai puţin pe Ea. Deşi este vădit, cu toată limpezimea că Ea (Îngerul) este o perpetuă prezenţă, chiar în Absenţă. Sonetul „Iubito fără tine ca marea-ntre nisipuri” exprimă integral ceea ce numesc ontologia triadică, „gunică”, treimică: „Iubito fără tine ca marea-ntre nisipuri/ Mă risipesc în toate în nenţelesul ceas/ Tăcerile-s mai pline de sensuri şi de chipuri/ Purtăm de ceară mască în tăinuitul pas” (p.121).
Cântată, această poem, scrisă sub ambiguitatea Erosului (fiinţă suspendată între Bogăţia fiinţială şi Desculţenia Mamei Sale Sărăcia – a se vedea spusa Diotimei, în Banchetul lui Platon; şi Vladimir Jankelevitch) adună, ca pe un interstiţiu solar Lumină (Iubire) – Poet – Umbră. (G. Bruno – De Mundis Idearum). Sub aceeaşi ogivă-absidă se adună luminile focoasele : „Atât de rar se-ntâmplă să fie-o clipă seară/ Luminile-n orbire sunt bulgări reci de ceară” (p. 119).
Desigur, există în lumea „aceasta triadică” şi expresii mai „grăbite”, mai lipsite de forţa creaţiei metaforice, şi elaboraţii mai puţin împlinite (şi chiar cântate?!), precum : „Te lasă cade frunza, amurgul dă în floare” (p.117), „Multiple tonuri tremură-n petale” (p.116), „Rămân ca arcu-n pândă peste atâtea taine” (p.114), „Mă las câmpiei pradă în ceasul cel de taină” (p.113), „Tu care-mi ştii iubito trăirile stelare” (p.112), care trădează, probabil, o anumită grabă sau insatisfacţie de a materializa, în scriitură, o gâfâitoare interogaţie neclară şi necoaptă, în însăşi alcătuirea ei primară?!
Dar când pitagoreicul distih sau „pleroma” gnostică (vezi şi Teillard du Chardin) revine cu vigoare, putem trece Styx-ul modelului sonetic, amintind : „În câte sfere oare să te tot caut poate/ Te-aş regăsi când frunza se va surpa-n amurg/ Sunt muntele ce urcă prin mii de spaţii moarte/ Eşti râul care curge spre ne-mplinitul crâng.” (p.111), dar mai ales : „În peşteră e umbra altarul unui înger.”
„În peşteră e umbra altarul unui înger/ Războaie ireale se pierd în amintiri/ Mi-s rănile de miere culcuş în lemn de sânger/ Plecările mă iartă şi negri trandafiri/ Albume-n care iată e umbra spre păstrare/ Necercetate-s toate de mâini ce-au înfrunzit/ Sunt frunzele poeme uitate prin sertare/ Varul ca picurii de ploaie coboară de pe schit/ În peşteră-n mindire şi în cenuşi uscate/ Un înger ca o boare îşi caută altar/ Pe umbra lui e rouă, izvoarele curate/ Îl spală şi-l mângâie şi ni-l oferă-n dar/ În rănile de miere ca un păcat subţire/ Un înger se strecoară sub tainică privire.” (p.110).
Desigur, tema Îngerului este truvabilă la toţi marii romantici : Byron, Novalis, Eminescu, (vezi D.Murăraşu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga), „Ca visul unei umbre şi umbra unui vis” Eminescu).
Ca la Omar Khayyam, sonetul (aici), acolo catrenul, se împlântă energic : „Ca trupul tău de fată e-n palme-această vază/ tremur de carne aspră se-aprinde-ncet, încet/ Când neştiute semne învăluiesc o rază/ Culorile-s de-a valma metaforă-n penet.”
Şi apoi, splendida eminesciană instituire a metaforei fiinţiale : „Cu sânge de madonă te înnobilezi în toate/ Chiar dacă frigul fricii pe mine s-a urcat/ Lumina-i mai subţire ca varul pe cetate/ Tăcerea-i mult mai gravă decât un vechi păcat./ Tu mistică-ntrebare aproape de uimire/ Cu teamă ieşi din lutul trudit de-atâtea roţi/ De mâini butucănoase ce te frământă mire/ Îţi este acum olarul – Mireasă pentru toţi/ Culorile-s de-o vreme metafore-ntr-o vază/ Că trupul tău din luturi e ca-n deşert o oază” (p.109).
Celelalte poeme-sonet sunt ca raze colaterale : „Se va retrage, oare, lumina-ntre chenare?” (p.108). „Sublime răni tot duce câmpia-ntre ierbare” (p.107). „Tu cărei stări anume supunere vei cere” (p.106). „Car mortuar e luna pierdute mele umbre” (p.105). „Privesc tot ninge-n partea ta de viaţă” (p. 103). „Păcate din alt secol, din altă viaţă, poate”. (p.102).
Dar mai cu seamă, în această secvenţă a volumului : „Ioana, umbră deasă în gând mi te strecoară/ Când îngerii-n perdele abia de-au poposit/ Te-mbracă-n fulgere în trecerea ta clară/ Sunt infinite spaţii, tăcerea-i de granit”, pentru ca să încheie în superbie metaforică : „Te-mbracă-n fulgere iată, în trecere a ta clară/ Când iarba iar e umbră şi taina ne pară.” (p.105).
Concretitudinea „Ioana” adună simptomatic cele trei „gune” (Satvas, Rijas, Tamas) spre a le identifica în : Umbră-Poet-Lumină. Cu certitudine, sunt şi alte sonete. Mai puţin revelatoare în acest construct-sinteză unic în literatura noastră actuală, precum acela pe care ni-l dăruie Emilian Marcu, omul care precum rămurelele mai puţin crescute dezvoltate umplu, totuşi, vidul dintre marile încrengături. Aşa îmi apar : „Ca o poruncă blândă se rup din amorţire”, „Mai locuiesc de-o vreme-n cenuşile de floare”, „Ţi-am tot zidit statuia din straturi de răşină”, „De îngeri într-o noapte e luna scufundată”; „Tăcerea din ferestre ne-ngroapă între brume”, „Zăpezile incerte ne-au cotropit o vreme”.
Reţin, din această zonă mai „pîcloasă” a volumului, ideea „Voi fi-n tăcere unghiul tău de fugă/ Tras de cocori spre ne-mplinita rugă”.
Analitica noastră critică face o lectură inversă, de la capătul celălalt la (către) începuturi. S-a mai folosit şi de către alţii. Aici, însă, printr-o intuitio eidetica să dezvăluim sensul, rostul real al unei întreprinderi unice în poetica noastră românească : Lumina-Universul ideal, coerent şi vertical (în 14 versuri) al Sonetului. Se manifestă expres un primat al Umbrei sau umbrelor celor doi (căci şi Îngerul are Umbra sa) încât Singurătatea să rămână doar aparentă : „Că te-am pierdut e-atâta disperare” (p.89).
„Că te-am pierdut e-atâta disperare/ Că intru-ncet sub rădăcini deplin// Şi umbra-mi este taina cea mai mare/ Unde-ai plecat sfiosul meu destin?”
Frumoase, dar inegale ca valoare ritmico-prozodică ne par a fi şi alte încercări . „Vin dinspre munţi zăpezi incandescente” (p.81); „Când moare valul pe întinsa plajă” (p.80), „Tristeţea duce rănile în spate” (p.79), „Luna se lasă-n nouri de tine inventată” (p.78), „Tu ce-mi vei spune oare când norii ne-or cuprinde” (p. 76).
În această zonă „pripită” parcă, în care poetul este purtat de ispite lettriste, răzbat viguros Sonete metafizice precum: „Mirări din altă lume pe noi se-aşază iar/ Călătorim cu gândul prin spaţii fără sens/ Ţi-s mâinile de iarbă, mi-s pleoapele de ceară/ Se sparg de umbra noastră tăcerile din mers…/ Ţi-s mâinile de iarbă, mi-s pleoapele de ceară/ Se lasă vând în vise şi-n lacrime e seară” (p.77), sau : „O ideală formă îţi tot cioplesc în taină/…O ideală formă îţi tot cioplesc. Durere/ Se ţese cu migală imaginea din sfere” (p.75), sau : „Surpa-se-vor imperii pe-a noastră aşteptare/ Iubito-ntre icoane ni-sumbrele de sare” (p.72).
În zona eşuată a volumului, pot trece sgârcenie predicativă : „Sunt edecar la jugul cărnii tale” ( p. 68), „De frig, încet, frunzarul mă tot ninge” (p.69) ş.a. Dar verticală, rezistentă îmi pare a fi : „Columbă-mi pari peste-ntomnate vise/ Şi-n zborul tău ca un vârtej de ape/ Dureri şi taine, toate sunt proscrise/ Doar dragostea mai poate să te scape…/ Columbă-mi eşti, şi cruce şi durere/ Şi-n zborul tău mă-nchizi a înviere” (p.70).
Emilian Marcu s-a deschis (nu s-a închis în) către Universul Sonetului, prin toţi cei mari ai noştri, dar el cultivă o mistică a numărului 7 ( în Sonet 14 versuri), construind o arhitectonică unică în literatura noastră – prin durată-calitate-continuitate şi întrepătrundere a teluricului şi celestului, a întunericului şi luminii (angelicul feminin).
Deşi tonalitatea întregului volum este puternică, pozitivă, cele mai realizate sonete sunt cele cu vibraţie negativă, apofatică. Astfel : „ Unde-ţi voi duce umbra-n disperare/ Când se desprinde pe pământ încetişor/ Când fulgerul se va zidi în fiecare/ Şi de lumină fi-vom şi de dor?” (p.58).
Cu certitudine, pot fi rememorate, ca-n lieduri potenţiale: „Pe nesfârşita plajă mi-e umbra doar risipă” (p.57), „Deşi-ai plecat, ce-aproape-mi eşti tu dară” (p. 56), „Felină ne-mblânzită iubirea noastră este” (p.55).
Chipul sistemic al întregului eşafodaj sonetic se edifică plenar în lumină sprijinind faptul de necontestat că Emilian Marcu este un poet profund, unic în zilele noastre, a cărui diversă alcătuire motivică se aşează, deliberat, sub Shakespeare – omul : „Când însuşi glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii.” (Eminescu).
TUDOR GHIDEANU
EXPERIENŢE LIRICE
Dacă autorul plachetei Ion Creangă, craiul semnelor căuta cu orice preţ originalitatea, în schimb Emilian Marcu îşi declară cu mândrie statutul de epigon talentat într-o carte de sonete ce vizează, încă din subtitlu, intertextualitatea.
Cele 89 de sonete cuprinse în volumul Îngândurat ca muntele de sare se vor o continuare a celor voiculesciene din 1964, considerate, la vremea apariţiei lor, „una din acele surprize pe care singurele misterele creaţiei ni le rezervă.” (8)
Subtitlul, cu valoare programatică, nu lasă nici un dubiu în privinţa scopului urmărit : „Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară.”
Numerotate de la CCXLV la CCCXXXII, acestea vin, într-adevăr, în continuarea celor voiculesciene (CLV-CCXLIV) care, printr-un artificiu formal, prelungeau în eternitate firul ghemului poetic desfăşurat cândva de „Marele Brit”.
Poate nu este inutil, totuşi, să menţionăm că V. Voiculescu recurgea, în volumul său din 1964, la o stratagemă inspirată, atribuindu-i lui Shakespeare nu numai gândurile unui poet român despre iubire, timp sau desăvârşirea în artă, ci, mai ales, marile sale nelinişti legate de ele.
Aflat la sfârşitul carierei poetice, V. Voiculescu observa cu durere că „eternitatea-i încă un vis dezaripat” şi că abandonarea oricărei speranţe prefigura singurătatea absolută şi moartea (fizică şi spirituală, deopotrivă): „Nici stea, nici cântec… vine alt soi de noapte, grea,/ Mai limpede ca gheaţa…şi rece tot ca ea.”
Aproape nimic din toate acestea la Emilian Marcu – deşi mimetismsul, legat mai ales de eros, nu este cu totul absent. Lipsesc, însă, marile întrebări existenţiale (reale, nu imaginare), precum şi cele subsumate creaţiei artistice înţeleasă ca act demiurgic.
Deşi ambiţionează o descendenţă ilustră, Emilian Marcu nu se ridică la nivelul modelelor sale decât rareori şi numai în privinţa exprimării metaforice, de foarte bună calitate.
Cum – pentru a-şi expune originalitatea – V. Voiculescu adopta numai parţial, modelul englez al sonetului (împărţire strofică, ritm şi dispunere ritmică, dar nu şi măsura versurilor), Emilian Marcu face un compromis (altul, decât maestrul său român), modificând tiparul voiculescian într-o viziune platoniciană ad-hoc, de „copie a copiei”. Astfel, deşi păstrează sistemul rimelor îmbrăţişate, autorul volumului Îngândurat ca muntele de sare spaţiază catrenele şi distihul final – procedând altfel decât V. Voiculescu-, în timp ce alexandrinul românesc, specific sonetelor voiculesciene, coexistă aici cu alte tipuri metrice, printre care endecasilabul şi decasilabul.
8. Perpessicius, Sonetele unei iubiri, prefaţă la vol. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, E.P.L., Bucureşti, 1964, p. IX.
Aceste nuanţe prozodice nu ţin, neapărat, de o viziune particulară asupra sonetului, ci de încercarea de a experimenta, aşa cum făcuse, cândva, şi Mihai Codreanu. (9).
Dar primul sonet (în care apar deja unele semne particulare, cum ar fi reluarea ca penultim vers a celui dintâi) se impun mai ales prin frumuseţea metaforelor sale care închipuie un univers liric apropiat celui voculescian:
I. ”Îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare
vvv-/ - -v// v-vv v-v 14/a
II. mă-ntorc la tine dară înveşmântat în frig
v- v-v -v // vvv- v- 13/b
III. cu lanţ de dor pe mâini şi pe picioare
v- v- v- vvv-v 11/a
IV. înzăpezit de-atâta cât te strig.
Vvv- v-v -v- 10/b
V. Tu nici nu ştii că-n racla cărnii mele
v- -v v-v -v -v 11/c
VI. în chingile durerii te-am tot purtat mereu
v-vv v-v// v- v- v- 13/d
VII. pe degetele ploii, ţi-am pus, în vis, inele
v-vvv -v// v- v-/ v-v 14/c
VIII. te-am ctitorit cu teamă din tâmpla unui zeu.
vvv- v-v// v-v vv- 13/d
IX. Şi-n toată-această vrajă răpus de suferinţă
v-v-v -v// v- vvv-v 14/e
X. împovărat de gânduri, de ani, de-atâta dor
vvv- v-v// v-/ v-v- 13/f
XI. damnat mă las azi florii de vişin şi de viţă
v- v- - -v// v-v vv-v 14/e
XII. şi-n lumea ireală se-ascund în tainic nor.
v-v vv-v// v- v-v- 13/f
XIII. Îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare,
vvv-/ - -v// v-vv v-v 14/g
XIV. mă-mbrac cu haina ploii pe mâini şi pe picioare”
v- v-v -v// -v vvv-v 14/g
Ca formă fixă de poezie, sonetul are nişte reguli precise, chiar dacă, în lirica românească, el a evoluat în două direcţii distincte. Prima dintre ele – calchiind, de fapt, modelul italian a fost impusă de Gh. Asachi, dar ilustrată _______________________________________________
9.Cf. Adrian Voica, Etape în afirmarea sonetului românesc, Ed. Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Iaşi. 1996, p. 118-119.
magistral abia mai târziu, de Eminescu.(10).
A doua direcţie a fost iniţiată de I. Heliade Rădulescu, primul nostru metrician autentic. Acesta a teoretizat pe marginea alexandrinului românesc, socotit de el mai potrivit spiritului limbii noastre decât endecasilabul italian. El şi-a ilustrat teoria în ciclul Visul, dar şi în poemul Destăinuirea. Însă abia prin Ion Pillat şi V. Voiculescu alexandrinul românesc atinge cote valorice superioare (11).
Dacă luăm ca puncte de reper consideraţiile de mai sus, observăm că rigoarea metrică nu este respectată decât în ultimul catren şi în distih. Aici, prin construcţie, versul are cezură fixă (7+7 sau 7+6), ceea ce contribuie în mod decisiv la muzicalitatea şi armonia ansamblului. În rest, amestecul eterogen al versurilor având când cezură fixă, când cezură mobilă se soldează – exclusiv sub aspect prozodic – cu un hibrid al cărui tipar se mulează după expresia artistică. În acest sens, prima strofă constituie un exemplu concludent.
Totuşi, dacă, pe acest plan, intertextualitatea este mai mult mimată, atunci când scrie în manieră voiculesciană, Emilian Marcu nu se abate de la alexandrinul românesc (cu varianta lui catalectică). Versul VIII: „te-am ctitorit cu teamă din tâmpla unui zeu” şi versul X : „împovărat de gânduri, de ani, de-atâta dor” aduc modelul foarte aproape, nu numai în privinţa tipului de vers adoptat, ci şi în privinţa ideilor şi a exprimării poetice.
Dar surpriza nu se lasă prea mult aşteptată. În sonetul 2 (CCXLVI) Emilian Marcu abandonează total alexandrinul românesc încercând sonorităţile versurilor de 16 şi 15 silabe. Cu cezură fixă şi…ritm trohaic!0
Aici nu mai este vorba de intertextualitate, nici de originalitate prozodică. Dacă trebuie, totuşi, să-i găsim un înaintaş, cu care, eventual, să poată dialoga în privinţa construcţiei versurilor, atunci acesta nu mai este V. Voiculescu, ci V. Alecsandri, şi anume cel din Pasteluri. (12).
Prin adoptarea ritmului iambic (presupunând o anumită distribuţie a accentelor şi, deci, favorizarea apariţiei unor structuri ritmice specifice, poetul imprimă textului o tonalitate ce nu poate fi obţinută prin utilizarea altor ritmuri (trohaic, amfibrahic etc). Este şi criteriul după care alexandrinul românesc de tip italian au acelaşi ritm.
10. Idem, p. 217-218.
11. Loc. cit.
l2. Sfârşit de toamnă, Iarna, Gerul, Viscolul, Sania, Miezul iernei, şi La gura sobei ilustrează acest tip de vers.
Fireşte, sunt posibile experienţele cele mai neaşteptate. Mihai Codreanu, Ion Pillat, V. Voiculescu înşişi au modificat adesea tiparul sonetului, dar au sugerat, de fiecare dată (într-un fel sau altul) natura acestor căutări. Mihai Codreanu, de pildă, concepe Studii de sonete (13), iar V. Voiculescu Oracole (14) – adică texte aflate sub zodia surprizei (formale), a neprevăzutului creator.
Dar, sub aspectul formal, volumul Ultimele sonete… este unitar (chiar dacă excepţia nu lipseşte (15), probând depăşirea fazei experienţelor. Or, Îngân- durat ca muntele de sare propune tipare foarte variate, în care pot fi descoperite nu mai puţin de trei ritmuri ( iambic, trohaic şi amfibrahic!), specifice unor versuri cu dimensiuni variabile.
Aşadar, din acest punct de vedere, Emilian Marcu nu-şi respectă nicidecum promisiunea din subtitlul cărţii, iar intertextualitatea sa devine iluzorie.
Asistăm, totuşi, la un caz foarte interesant în ce priveşte contribuţia subconştientului creator la actul de creaţie.
Programatic, Emilian Marcuse vrea un „continuator”, dar subconştientul său îl contrazice flagrant, în sensul că sonetele din Îngândurat ca muntele de sare depăşesc epigonismul din soluţiile prozodice propuse.
Dacă ar fi să ne referim numai la repetiţia primului vers, ocupând în poezie, poziţia celui penultim, - şi tot am semnala o inovaţie – străină Ultimelor sonete… Ea se întâlneşte în poeziile numerotate CCXLVV, CCXLVIII, CCLI, CCCLXI, XXLXIV, CCLXXIICCLXXV, CCLXXX, CCLXXXVII, CCXCI, CCXCVIII, CCCI, CCCII, CCCV, CCCXVI, CCCXVIII, CCCXXI, CCCXXII, CCCXXVII şi CCCXXVIII.
Uneori, repetiţia apare uşor modificată – procedeu specific mai degrabă trioletului decât sonetului. De fapt, referindu-se la această realitate prozodică, Henri Morier afirma că : „trioletul seduce prin jocul nuanţelor” (16) pe care, deliberat sau nu, Emilian Marcu îl confirmă în câteva poezii din Îngândurat ca muntele de sare.
Astfel, în sonetul CCLII, primul vers :
„Peste râuri reci de ambră înfloreşte amintire” devine, ca penultimul vers : „Peste râuri reci de ambră viscoli-va floare rară”.
Verbele a înflori şi a viscoli delimitează sentimente opuse. După cum, în sonetul CCLXXXII versul iniţial :
„Te du iubito dară pe mări de pâclă groasă” – are, în poziţia deja menţionată, următorul conţinut :
____________________________________________________________
13. Cf. Adrian Voica, Etape…, p. 117-119;
14. Idem, p. 199;
l5.”Dintr-un număr de 47 de sonete în care schema ritmică este aceeaşi ca la Shakespeare, doar unul singur (CLXXXII) prezintă alternanţa versurilor de 10 şi 11 silabe” (Cf. Adrian Voica, Etape…, p.203)
16. Henri Morier, op. cit., p. 1214.
„Te du iubito, dară, pe mări fără de nume”.
Nedeterminarea – proprie, de fapt, ambelor versuri citate – pleacă de la o realitate posibilă ( „mări de pâclă groasă”) la una prezumtivă în care gradul nedeterminării creşte : „mări fără nume”.
Tot aşa, în sonetul CCLXXXIX, primul vers :
„…şi dacă ai ochiul curat cum e cerul” ia forma :
„Tu dacă ai ochii curaţi cum e ploaia”, ceea ce presupune comparaţii cu elemente ale universului fizic cunoscut deopotrivă de poet şi de ceilalţi oameni, dar care capătă, în viziunea sa, valorile unui cod poetic aparte.
Recurenţele unor versuri întregi sau numai sintagme pot fi observate în numeroase alte sonete. Printre acestea, cel numerotat CCCI surprinde atât prin modalitatea conceperii sale, cât şi prin efectele obţinute. Astfel, primul vers devine anafora pentru celelalte strofe în care este prezentă – contrar regulilor draconice ale sonetului – o pereche ritmică deja utilizată. Imperfecţiunile ritmice, metrul unic al versurilor din ultimul catren (acesta contrazicând tiparul celorlalte) sunt realităţi prozodice inedite, ce nu pot trece neobservate.
Dar cititorul avizat recunoaşte frumuseţea particulară a poeziei concepute ca un lamento sufletesc :
I.„Tu născătoarea morţii mele
- vv-v -v -v 9/a
II. păcat purtat în plină zi
v- v- v-v- 8/b
III. din patruzeci de moarte stele
v-vv v-v -v 9/a
IV. mai naşte-mă a nu mai fi.
v-vv v- v- 8/b
V. Tu născătoarea morţii mele
- vv-v -v -v 9/a
VI. raclă curată-n care stai
-v v-v vv- 8/c
VII. din patruzeci de moarte stele
v-vv v-v -v 9/a
VIII. ciopleşte-ţi gura ta de rai.
v-v -v- v- 8/c
IX. Tu născătoarea morţii mele
- vv-v -v -v 9/a
X. te-arată mie nu te duce
v-v -v -v -v 9/d
XI. din patruzeci de arse stele
v-vv v-v -v 9/a
XII. trupului meu îi fă o cruce.
-vv- v- v-v 9/d
XIII. Tu născătoarea morţii mele 9/a
- vv-v -v -v
XIV. mai naşte-mă din arse stele”.
O „experienţă” de asemenea natură nu există în Ultimele sonete…
Visându-se „continuator” al poetului de la „Gândirea”, Emilian Marcu tinde spre un epigonism conceptual cu urmări benefice pentru creaţia sa.
Dar subconştientul său creator îi dă o replică pe măsură : îndepărtându-l de forma clasică a sonetului, el nu-i refuză apropierea de poezia autentică.
Adrian VOICA
Emilian Marcu
Bloggerroll
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu